Sunt atâtea lucruri frumoase la țară, unde mulți zic că se plictisesc, pentru că oamenii de acolo nu au timp de stat la taifas. Duminica, găsești amatori de taclale printre săteni, iar în restul zilelor, găsești destui prieteni. Te poți face prieten cu orice necuvântătoare mai mare sau mai mică, mai frumoasă sau mai puțin frumoasă.
Tatăl meu vorbea cu veverițele, oblojea orice vietate rănită, alinta cu vorba orice păsărică care cânta frumos, hrănea pe timp de iarnă animalele din pădure, se bucura de fiecare gâzuliță care mișuna prin iarbă și iubea toate florile și toate plantele folositoare. Ne-a învățat că tot ce mișcă pe pământ are o inimă care-ți poate fi prietenă…
Vara asta, ne-am împrietenit cu Țepoșel și l-am îndrăgit nespus. E un aricel prietenos, sensibil și mâncăcios, cu „floricele” în ochi. Locuiește cu familia lui sub talpa grajdului rămas de la răposații mei bunici. E o familie numeroasă: mamă, tată și trei copii, dar Țepoșel e cel mai drăgălaș.
Dimineața, ies toți din culcuș, traversează livada, apoi drumul asfaltat și se duc să bea apă din pârâiașul de lângă noi. Mai hoinăresc prin fâneața din apropiere, iar spre seară, revin în „șir aricesc” la culcușul lor.
Când înserează, Țepoșel vine în mod regulat și-și mănâncă porția de lapte cu pâine, la locul lui preferat, de sub un nuc bătrân. Dacă cumva uităm de ora lui de masă, el așteaptă liniștit, sub o frunză de brusture. E așa de flămângios, că nu lasă niciodată nimic în farfurie. După ce a mâncat, ne oferă un spectacol de dans, pe muzică de vătrai. Noi batem cu vătraiul într-o bară din metal, iar el țopăie în ritm. E un dans unic și inimitabil. Când îi aducem și alți spectatori, se lasă greu înduplecat să o facă pe artistul. La muzica de radio, chitară sau orice instrument muzical nu e receptiv, o preferă doar pe cea de vătrai. Ca să ne dovedească prietenia, ne-a scăpat grădina de un musafir nepoftit – un șarpe ce se aciuase sub un păr doborât.
Au trecut zilele verii, Țepoșel a crescut și nu mai încăpea printre ostrețele gardului. Când vacanța era pe terminate, parcă știa și zăbovea mai mult cu noi, seara. A trebuit să-l părăsim, dar l-am lăsat, ca garanție a prieteniei noastre, în grija unei vecine. Sperăm că i-a oferit zilnic porția de lapte cu pâine și, poate, și câte o frântură din muzica preferată.
Abia așteptăm primăvara viitoare să ne ducem la o nouă întâlnire cu Țepoșel. O să ne mai recunoască de prieteni? Noi nu credem că „ochii care nu se văd se uită”. Ba din contră, suntem siguri că revederea va fi o bucurie aleasă.
ELENA – Iași