Nightlosers, 30 de ani
– La mulți ani și felicitări, dragă Hanno! 2024 înseamnă 30 de ani de Nightlosers. Mulți înainte! Ați rezistat timpului, modelor, pandemiei, momentul precedentei noastre întâlniri. Cum se învârte roata căruței?
– Mai bine decât în pandemie, asta e sigur. Viața muzicală nu mai e ca înainte, s-a schimbat mult şi nu şi-a revenit total, dar față de încremenirea din pandemie, ar fi culmea să ne plângem. Cât despre aniversarea trupei, mulțumim pentru urări! Aşa este, am împlinit această „vârstă” rotundă, de care, pe de o parte ne mirăm, pe de alta, suntem destul de mândri. Chiar dacă sunt trupe în România care au mai multe decenii decât noi, e totuşi mare lucru să rezişti în condițiile în care muzica ta nu este una a comerțului. Am sărbătorit printr-un concert aniversar la Festivalul de blues de la Brezoi şi intenționăm să o mai facem şi prin alte concerte. În deceniile acestea trei, Nightlosers s-a bucurat de o afecțiune specială din partea publicului şi nu încape vorbă să nu-l răsplătim cum se cuvine. Dar, în primul rând ne bucurăm că lucrurile şi-au mai revenit, că avem activitate. Pandemia este o perioadă pe care eu vreau să o uit cât mai repede, n-a adus nimic bun, n-a lăsat nimic pozitiv în urma ei, dimpotrivă, o dată ce a devenit un lucru cotidian, o obişnuință, am început să o abordăm ca atare, uitându-i învățămintele. Războiul din Ucraina este un alt exemplu în acest sens. La început, eram numai inimă, ajutam refugiații, eram la granițe cu mâncare şi îmbrățişări. Azi, acest război e parte din viața noastră de zi cu zi, nu-i mai acordăm nicio atenție, ba chiar ne şi sâcâie subiectul. În ce mă privește, eu las lucrurile să vină aşa cum vor. Sunt bucuros să fiu iar pe drumuri, îmi place foarte mult. Da, niciodată nu m-am plâns de asta, să fiu călător este unul dintre lucrurile care-mi plac cel mai mult. Poate doar inconstanța acestor drumuri să fie puțin enervantă: adică la noi, în muzică, e buluc de evenimente două săptămâni, după care o lună întreagă poate fi „secetă”.
Publicul este oglinda unui popor
– Multe dintre trupele longevive de la noi au rezistat şi pentru că s-au dat după mode. Altele s-au despărțit, s-au reunit, au schimbat stiluri şi componențe. Voi ați rămas aceiaşi şi fideli stilului care v-a consacrat. Aici e şi mirarea: cum explici că o trupă de blues (stil sută la sută tradițional american) rezistă de trei decenii în România?
– Ne ajută tocmai statornicia bluesului în sine. Un stil neschimbat în timp. Măsurile lui nu au fost alterate de când a apărut, se pot adăuga instrumente, nuanțe, dar ritmul inconfundabil al acestei muzici rămâne aceleaşi. Noi îi dăm tuşe româneşti, arome ardeleneşti, veselii lăutăreşti, îl transformăm des în „blues autohton”, dar baza acestei muzici rămâne aceeaşi. Bluesul e un veteran al muzicii, iar noi am ales să-i rămânem alături. Personal, nu cred că e obligatoriu în muzică să vânezi noutatea, să fii în goana asta de a aduce sonorități care „să prindă”. Noi am rămas acolo unde ne place şi iată că am rezistat atâta timp tocmai datorită acestui fapt. Publicul român e indulgent, fidel şi sentimental, se ataşează iremediabil de ceea ce-i place. El este, până la urmă, oglinda unui popor, iar asta explică multe.
– Există şi un public tânăr pentru muzica voastră sau aveți mai degrabă unul nostalgic, care a înaintat în ani alături de voi?
– Avem un public care îmbătrâneşte odată cu noi. Pe de altă parte, în ultimii zece, cincisprezece ani, totul se schimbă într-un ritm nemaivăzut până acum, de la stiluri muzicale, la tehnologie. Toate astea diversifică mult gusturile, împarte publicul în categorii tot mai variate. De asemenea, numărul festivalurilor a crescut simțitor, se organizează multe, în locuri neconvenționale, este foarte frumos. Le doresc tuturor să le meargă bine şi să mențină peste timp aceste evenimente. O primă ediție nu e chiar atât de dificil de organizat, dar să faci tradiție dintr-un festival, iată ceva cu adevărat provocator azi, când economia fluctuează într-un asemenea hal. Revenind la public, unul dintre aspectele bune ale acestor festivaluri este că ele pun laolaltă oameni cu gusturi diferite şi, mai important, de toate vârstele. Azi, văd în publicul nostru şi ochi tineri, ei ne privesc altfel, deşi noi suntem aceiaşi. Iar acest „altfel” este vestitor de bine. Poate că sunt tineri care vin împreună cu părinții sau la îndemnul lor, dar asta nu contează deloc, odată ce le place şi revin și cu altă ocazie. Pentru mine a fost o mare bucurie să văd copii în public la Brezoi, ținând ritmul alături de părinți. Dacă sunt veseli, înseamnă că le place, iar faptul că bluesul poate face un copil sau un adolescent să zâmbească dovedeşte nemurirea lui. În concluzie, publicul nostru este, în cel mai mare procent, de o vârstă cu noi, dar eu sunt sigur că nu va muri o dată cu noi. Tinerii au grijă de asta.
„Nu mai sărea nimeni șotronul dacă avea YouTube”
– Să înțeleg, din ce-mi spui, că tinerii de azi nu sunt chiar așa de năuci și de „infectați” de internet?
– Eu nu cred asta despre ei, cum nu cred deloc în generalizări. A generaliza este un semn de superficialitate. Nu mi se pare deloc adevărat că toți tinerii sunt manelizați, că nu mai au valori şi nu ştiu pe ce lume trăiesc. Eu am observat mulți tineri conştienți de realitate, implicați în viața socială şi deja cu opinii pertinente legate de lumea în care trăim. Cei care acuză constant tinerii de faptul că sunt „pierduți” dau, de fapt, dovadă de propria inadecvare. Cei care arată cu degetul sunt nişte neadaptați, ei nu pot ține pasul cu vremurile şi atunci recurg, iar şi iar, la veşnicul „pe vremea mea era mai bine”. „Pe vremea mea eram mereu în curtea blocului şi săream şotronul”… Eu sunt absolut convins că, dacă „pe vremea mea” am fi avut accesul, tehnologia şi deschiderea tinerilor de azi, eram absolut identici lor. Hai să fim serioşi, nu mai sărea nimeni şotronul dacă avea YouTube. Da, poate că s-a răsfrânt pozitiv asupra noastră faptul că vremurile acelea ne-au oferit răgazul jocului pe afară, al naturii, al prieteniei din curtea blocului, dar asta nu face din noi persoane superioare tinerilor de azi. Repet, sunt convins că dacă noi aveam în copilărie ceea ce au tinerii din prezent, azi eram exact ca şi ei! Deja și suntem, în multe privințe, iar eu sunt un „caz”. La fel ca în cazul tinerilor, azi muzica vine cu mine oriunde, nu mai trebuie să merg eu către ea. Adică, nici eu nu mai ascult muzică acasă, acele audiții ore întregi de pe pickup. La fel ca puştii pe care-i vedem pe stradă sau în metrou, tot ce-mi trebuie e o pereche de căşti bune, căci toată muzica de care am nevoie o pot lua cu mine şi asculta pe drumuri, oricând. Sunt mult în mişcare, iar muzica vine cu mine în telefon sau în alt mic dispozitiv de stocare. Consider că nu trebuie să-i judecăm pe tineri deloc, ba chiar eu am încredere că ei, aşa lunatici cum par, ştiu clar pe ce lume trăiesc.
„M-am întors în România, pentru că așa s-a nimerit”
– Un astfel de tânăr avântat ai fost şi tu, bănățean, din părinți şvabi, plecat din țară înainte de revoluție, cu studii la Berlin. Ai ales să te întorci în România şi să nu mai pleci. Azi, acesta este un drum urmat de mulți tineri români: studiază în Europa şi noi sperăm că se vor întoarce…
– Viața mea este un şir de întâmplări. Am copilărit „migrând” între Timişoara, Sânpetru Mic (la bunici) şi Bucureşti, unde am făcut şi liceul german. Am plecat din România înainte de revoluție, după familia mea, şi m-am întors pentru că aşa s-a nimerit. Eram la început de carieră în film şi muzică, am revenit în țară cu munca şi am rămas. Aşa s-au legat lucrurile, nu am anticipat, nu sunt implicate principii sau visuri în acest drum al meu. Aş minți să spun altceva, nu sunt un exemplu de tânăr care a studiat afară şi apoi s-a întors din convingerea că va pune umărul la dezvoltarea țării. Sincer, şi în legătură cu tinerii de azi sunt sceptic, apropo de ceea ce spui tu: că mulți dintre cei care studiază afară se întorc în România. Cred că, de fapt, puțini o fac. Diferența dintre noi şi vestul Europei a rămas încă destul mare, e atractiv de trăit în marile oraşe europene, iar tinerii care fac şcoala acolo se integrează imediat, se adaptează uşor şi le place. Eu cred, din păcate, că un procent destul de mic se întoarce. E diferit față de românii care au plecat să muncească, oameni deja maturi, mai greu adaptabili. Ei doar muncesc acolo, fără să se integreze cu adevărat sută la sută. Rămân în străinătate mai mult pentru copiii care li s-au născut peste graniță. Aud că în ultima vreme se întorc destul de mulți, dar încă nu ştiu dacă din dor, din drag de țară sau pentru că şi viața în Vest a devenit foarte grea după pandemie, războaie şi criză economică. Pentru tineri e cu totul altceva, ei deja pleacă dintr-o societate românească destul de modernă către una şi mai şi. Cunosc limbi străine, au preocupări comune cu tinerii de acolo, se adaptează imediat şi rămân. Nu vreau să sune trist, nici nu cred că trebuie să ne panicăm, dar asta e părerea mea. În plus, din nou nu aş vrea să generalizăm, oamenii au propriile lor poveşti, propriul drum şi propriile alegeri. Eu sunt azi în România tocmai pentru că aceasta mi-a fost povestea, nici măcar nu mai am vreo rudă în țară, dar iată-mă aici. Asta nu face din mine un patriot, ci doar personajul propriei mele poveşti.
Tata, marele fotograf
– Edmund Höfer, tatăl tău, a fost unul dintre cei mai mari fotoreporteri ai României. Ai moştenit de la el gustul pentru fotografie şi film. Îl însoțeai în documentări sau țopăiai pe holurile redacției când erai puşti?
– Tata a fost mai bine de treizeci de ani fotoreporter la ziarul de limbă germană Neuer Weg, un fotograf extrem de apreciat în branşă. Ai intuit bine, chiar am copilărit pe holurile redacției ziarului. Casa Scânteii a fost unul dintre locurile mele de joacă preferate. Tot acolo avea tata şi camera obscură, unde developa fotografiile, eram fascinat de acel atelier. Mai ales de utilajul de uscat filme – un fel de dulap cu uşi de sticlă şi aer cald. Aş recunoaşte şi azi fără probleme mirosul substanțelor de developat. Era tare frumos atelierul tatei, fiindcă aparatura era veche, chiar şi pentru vremea aceea: folosea ustensile din anii ’50, lucruri vintage, cum ne place să le zicem azi. Din timp în timp, ajungeam cu el şi la tipografie, iarăşi ceva fascinant pentru un puşti. Să văd cum se tipăreşte un ziar, toate maşinăriile acelea enorme… La vremea aia, să fii artist fotograf sau specialist în imagine de film presupunea să ai multe alte cunoştințe tehnice. Nu era de ajuns să ai ochi, ci trebuia să ştii chimie şi fizică, foarte bine chiar, ca să poți crea obiectul muncii tale, adică o fotografie sau o peliculă. Nu spun că era mai bine, doar că aşa stăteau lucrurile şi era fascinant. Normal că stând pe lângă tata, toate aceste arte s-au prins de mine (poate mai puțin aplecarea către tehnică), fireşte că a creşte într-un astfel de mediu lasă urme şi declanşează anumite pasiuni. Pe lângă calitățile lui profesionale apreciate, tata era şi foarte iubit de întreaga comunitate germană. Mă mai lua cu el pe teren şi-mi plăcea foarte mult. De ce? Fiindcă simțeam cât de frumos era primit, oamenii aveau o mare încredere în el. Se spuneau în curțile acelor oameni istorii care nu puteau fi publicate, dar ei se deschideau în fața tatei şi îți dai seama că ascultam şi eu cu gura căscată. Până la urmă, Edmund Höfer a documentat apariția şi dispariția unei întregi etnii din România, cea germană. Îi permiteau să fotografieze de pe coama casei sau din pod, unde mai găsea şi tot felul de „comori”. Pe lângă că era fotograf, tata era şi mare colecționar, pasionat de istorie, mai ales cea a etnicilor germani din România – fie că erau saşi veniți încă din secolul al XII-lea, fie că erau şvabi ca noi, adică nemți „mai proaspeți”, veniți de prin secolul al XVII-lea. A adunat fotografii din anii 1850, până prin 1950, deci un secol de istorie. Lor le-a adăugat apoi propriile fotografii. Le am pe toate, ba chiar le-am şi arhivat, scanat, aranjat. Mi-a folosit şi mie pandemia la ceva (râde). Urmează să hotărăsc în ce formă le voi organiza, ca să poată fi admirate cât mai bine de cât mai multă lume.
După un timp, am continuat, la rândul meu, să urmăresc evoluția comunității germane din România, mai ales fiindcă am lucrat câțiva ani la Teatrul German din Timişoara. Am jucat acolo în nişte piese cu care băteam toată partea de vest a țării, sate şi oraşe, localități luate una după alta. Publicul a fost barometrul perfect prin care puteam urmări dispariția germanilor din țară: cu fiecare an, publicul era simțitor mai puțin numeros. O sală arhiplină, cu trei sute de oameni, după cinci ani abia era împânzită cu treizeci de suflete. Dar noi tot jucam. Azi, doar marile oraşe mai au cât de cât comunități germane, asta este, nu poți schimba istoria. Nu vreau să intru în detalii, darămite unele politice, dar spun totuşi că e important să se păstreze firul vieții acestor oameni, exact asta încerc să fac şi eu prin fotografiile tatălui meu. Comunitatea germană e parte din istoria României, au adus în țară propriile obiceiuri, au influențat-o pe alocuri, e important ca firul ei să nu se piardă. La fel ca întreaga noastră istorie, cu fiecare amănunt din ea, cu fiecare minoritate, cu fiecare român şi povestea lui. Istoria se scrie neîncetat, iar eu, călătorind mult prin țară, o văd în continuare, desfăşurându-se sub ochii mei, în viteza trenului sau a maşinii. Îmi place să fiu atent, să observ amănunte, câteodată mai fac şi fotografii, iar pe unele le distribui, mai ales pe cele mai amuzante. Cred că avem nevoie de asta în viață, sunt convins că hazul vindecă multe.
„România arată simțitor mai bine”
– Cu trenul, cu mașina, cu duba formației, bați de treizeci de ani țara în toate direcțiile. Cum ți se pare România azi, cum a evoluat în aceşti ani de când o străbați?
– Țara mi se pare că arată exact ca noi. Nu voi face o caracterizare, suntem aşa cum suntem, cei pe care-i vedem la televizor. Iar aspectul țării este oglinda noastră. Toate zonele au farmecul şi ineditul lor, chiar şi cele în care se trăieşte mai greu. Evoluăm. Lent, dar o facem. Cele douăsprezece ore în maşină, între Bucureşti şi Oradea, au devenit opt. Încă e mult, dar e mai bine. Străzile sunt mai bune, câmpurile mai lucrate, oamenii mai adaptați timpurilor. Poate unii mă vor contrazice, dar se vede limpede că România arată simțitor mai bine. Da, ne ia tare mult timp să creştem, dar asta nu înseamnă că nu o facem. Sunt, e adevărat, unele aspecte care pe mine încă mă deranjează tare. De exemplu, eu merg destul de des cu bicicleta, chiar zilele trecute am dat o tură în jurul Capitalei. În continuare, întâlnesc zone întregi cu mormane de resturi de materiale de construcții, iar acest lucru e valabil în preajma tuturor marilor oraşe. E plin de adevărate gropi de gunoi formate din aceste resturi. Pot înțelege că este greu să scapi de ele, sau costisitor, sau că nu sunt legi sau mai ştiu eu ce, dar asta nu scuză mizeria îngrozitoare. Iată un aspect în care ne dezvoltăm mult prea lent.
– Hanno, te descurci în continuare în postura aceasta de freelancer – om care nu se leagă de un birou, un program, care face ce-i place, în ritmul lui. Nu te sperie faptul că libertatea aceasta poate cântări greu la bătrânețe?
– Hmmm, acum încă mă descurc, să fiu freelancer este o alegere şi nu o regret nicio clipă. Dar, recunosc, se întâmplă uneori să fiu mai degrabă „free” decât „lancer” (râde). Este un risc asumat, care poate provoca mici temeri în timp. Însă, dacă trag linie, până acum a meritat să am un aşa fel de viață, voi vedea pe viitor. Muzica e darnică, îți îngăduie să te „pensionezi” mai târziu. Cel puțin aşa sper…
„Trupei Nightlosers îi place cel mai mult să fie între oameni”
– Până la pensionare, unde te vede lumea alături de Nightlosers?
– Avem concerte regulate, deci încă ne jucăm de-a tinerețea. Toate datele, locurile, tot ce ține de evenimentele legate de Nighlosers se găsesc pe Internet, în paginile noastre personale sau ale formației. Iată un lucru bun adus de tehnologie: nu mai trebuie să ne facem reclamă, să lipim afişe cu săptămâni înainte de concerte, totul se poate afla printr-un singur click. Multe s-au schimbat şi, chiar aşa neschimbați cum părem, noi totuşi mergem în pas cu timpul. Mai ştiu că publicul nostru aşteaptă un nou album şi aş vrea să le zic că răbdarea lor nu va mai fi pusă la încercare mult timp. Lucrăm la el şi acest disc va apărea în viitorul apropiat. Ştiu că se spune că nu mai merită să scoți albume şi probabil aşa e, dar eu țin la aceste obiecte care rămân în urma noastră, care ne leagă de oameni. Când, după un concert, te întâlneşti cu publicul şi semnezi un disc, stai la o poveste, totul capătă un alt sens, iar trupei Nightlosers îi place cel mai mult să fie între oameni. Am fost şi rămânem o formație de club, una a întâlnirilor intime, cu un public consacrat, care ne e prieten. Avem totuşi un plan pentru anul viitor, din care divulg doar puțin. Ne dorim ca aceşti treizeci de ani să-i marcăm şi prin nişte concerte în săli de teatru, să ieşim puțin din mediul nostru cunoscut. Cred că ar fi frumos pentru public să vină țintit la un spectacol mai organizat, două ore bine aranjate, cu regie, poate ceva efecte multimedia, să se iasă puțin din atmosfera de club. Una care, repet, nouă ne este foarte dragă şi la care nu vom renunța niciodată. Acolo am început şi cu siguranță acolo o să sfârşim.
Nightlosers
Hanno Höfer – voce, chitară, muzicuță
Jimi Laco – vioară, chitară, mandolină, banjo
Grunzo Geza – clape
Lucian „Ştain” Pop – bass, contrabas
Claudiu „Naşu” Purcărin – tobe
Péter Attila – braci, inginer de sunet
Romanian