Camelia Burghele și Babele din Sălaj: „Există un trend, în care ne aflăm și noi, românii, de valorizare extraordinară a satului tradițional”

„FORMULA AS” ÎN SĂLAJ

Colecția de babe

– În calitatea dvs. de etnolog, cu siguranță că ați explorat județul Sălaj sat cu sat. Ce credeți că îl face deosebit față de restul județelor țării? Ce v-a impresionat cel mai mult în investigațiile dvs.?

– Eu cred că Sălajul are o natură absolut binecuvântată, e o zonă fenomenală din punct de vedere turistic și are niște oameni absolut extraordinari. Dar ce m-a impresionat cel mai mult pe mine a fost sufletul femeilor cu care stau eu de vorbă și pe care eu le numesc simplu – babe. Aici, la noi, în Sălaj, cuvântul „babă” nu se folosește cu sens peiorativ, nu e ceva care să aducă jignire. E un soi de înțelepciune care este asociată cu vârsta și e o onoare să te numească cineva „babă”. În incursiunile mele în teren, de 30 de ani, cred că am vorbit cu sute de babe, încât următoarea mea carte se va numi, pur și simplu, „Colecția de babe a Cameliei Burghele”. Așa cum designerii au colecțiile lor de vară sau de primăvară, așa am și eu colecția mea de babe, cu care vreau să ies în lume și să le arăt tuturor cât sunt de frumoase femeile astea.

– Ce au atât de deosebit?

– Dincolo de disponibilitate, de amabilitate, de căldura cu care m-au primit, de grija cu care m-au înconjurat, cel mai mult mă impresionează la ele rezervorul de informații pe care îl dețin foarte foarte natural, nu fac deloc caz de asta, e o întreagă înțelepciune populară acolo. În lumea civilizată există termenul „traditional knowledge”, care înseamnă un soi de cunoaștere tradițională și care este valorizată peste tot în lume, la cele mai înalte cote. Din păcate, noi încă nu facem asta instituționalizat și coerent. Or, femeile cu care stau eu de vorbă mă impresionează, în primul și în primul rând, prin aceste cunoștințe nemaipomenite pe care le au. Și nu sunt doar cunoștințe de crescut copii sau de gătit, sunt cunoștințe de astronomie, ele știu când e solstițiu, când e echinocțiu, și din rânduiala satului tradițional. Au foarte multe cunoștințe de medicină, știu plantele de leac, știu o mulțime de ritualuri magice menite să ajusteze, să mai îndulcească un pic realitatea asta, care de multe ori e atât de potrivnică. După aceea, știu o mulțime de sfaturi de agronomie și de zootehnie, fără să fi avut vreuna dintre ele studii. Știu o mulțime de lucruri despre nutriție, mai ceva ca Mihaela Bilic. Îmi explică de ce trebuie să mâncăm ceapă atunci când mâncăm clisă, adică slănină. De ce trebuie totul stins cu pălincă, de ce nu mănânci clisă, decât atunci când te duci la coasă; când stai acasă și te odihnești mănânci mămăligă, deci ceva ușor. Atât de multe informații primesc de la aceste femei, e literalmente o întreagă înțelepciune populară, pe care eu încerc să o dezvolt în cărțile mele.

– Să înțeleg că în peregrinările dvs. printre sălăjeni, cel mai mult v-a impresionat înțelepciunea populară, un tezaur care s-a transmis din generație în generație.

– Exact, asta este cel mai impresionant, dincolo de celelalte lucruri. Sigur că legătura cu pământul, dragostea pentru animale, cultul familiei, religiozitatea lor excepțională – toate mă impresionează, dar zestrea asta de cunoștințe pe care cu atâta ușurință o vehiculează și ar vrea să o transmită unei noi generații, asta mă impresionează cel mai mult.

Chiar dacă suntem în al 12-lea ceas, ne vom întoarce la tradiție

– Și se mai păstrează lucrurile astea, se mai transmit din generație în generație sau există riscul ca odată ce generația asta de babe dispare, să dispară și înțelepciunea populară?

– Dacă m-ai fi întrebat acum 10 sau 20 de ani, ți-aș fi răspuns foarte pesimist, pentru că ruptura pe care a adus-o colectivizarea, în special, ruperea abruptă a legăturii între țăran și pământul lui, pământ care însemna totul pentru țărani, inclusiv familia, inclusiv gospodăria, inclusiv toate credințele sale, a fost atât de puternică, încât, într-adevăr, țăranii ade­vărați s-au trezit că nu mai au cui să transmită tot acest rezervor, pe care noi îl numim acum înțelepciune populară sau tradițională. Dacă mă întrebi acum, în 2024, pot să spun că, din fericire, există un trend, în care ne aflăm și noi, românii, de valorizare extraordinară a satului tradițional și a tot ce înseamnă acest bagaj de cunoștințe. Dintr-o dată, noi, modernii, noi, urbanii am devenit foarte interesați de tot ce se întâmplă la țară, de tot ce înseamnă să fii țăran, de tot ce a produs această cultură țărănească. Și cred că până la urmă, chiar dacă este în al 12-lea ceas, nu vom rata momentul în care să preluăm aceste informații. Cred că într-o altă formulă, ne vom întoarce din nou acolo. Nu înseamnă regres, nu înseamnă că vom renunța la tehnologie și la tot ce am dobândit în ultimii 200 de ani. Nu la asta mă refer, ci cred că de pe pozițiile noastre de urbani tehnologizați, vom învăța ce mult înseamnă reziliența, înțelepciunea, echilibrul, armonia, o altă relație cu cosmosul, cu divinitatea, cu natura, pe care nu trebuie să le descoperim noi, ci doar trebuie să le preluăm de la țăranul acesta „smart”, din satul tradițional românesc.

Țăranul l-a găsit din prima pe Dumnezeu

– Fiecare zonă are un profil de personalitate: maramureșenii sunt într-un fel, oltenii sunt în alt fel. Sălăjenii cum sunt, ce personalitate au ei?

– Sunt oameni foarte așezați. Nu-i întâlnești pe sudiștii aceia iuți, colerici, de multe ori repeziți. La mine, în Sălaj, oamenii sunt cu răbdare, cu înțelegere, nu se grăbesc nicăieri, timpul are răbdare cu ei, cu fiecare dintre ei; și cred că sunt niște oameni foarte religioși, cu o credință foarte puternică. Dar cu o credință care nu are nimic disonant în ea. Fiecare femeie cu care stau de vorbă îl poartă pe Dumnezeu în sufletul ei, fără să facă din asta o paradă. Din toate satele sălăjene, mai ales dintre cele mai vechi, cele de pe Valea Barcăului, toți se duc în pelerinaj în județul Cluj, la Nicula. Toată suflarea țăranului sălăjean s-a întâlnit la Nicula pentru a-și îndrepta rugile către cer. Și în ziua de astăzi se merge în acest pelerinaj, viețile oamenilor se împart în înainte și după acest pelerinaj, totul este în funcție de el. Dar toată lumea face asta în tăcere, cu smerenie, cu umilință, fără să epateze absolut cu nimic. Nimeni nu strigă în gura mare, toată lumea este așezată, fiecare își vede de calea lui, conștient că dea­supra este un soi de divinitate pe care poate nici nu vrem atât de mult să o definim, important este că știm că e acolo, sus, un Dumnezeu căruia trebuie să îi trimitem rugile noastre. De aici pornește, cred eu, starea de echilibru, de armonie, pe care o găsesc la țăranii în vârstă cu care stau de vorbă, o armonie nemaipomenită, care nouă, orășenilor, cu certitudine ne scapă. Pentru că țăranul cu care stau eu de vorbă încă și acum în satele sălăjene este un țăran care s-a împăcat foarte bine cu sinele, nu e niciodată nemulțumit de el însuși, așa cum suntem noi, orășenii, veșnic nemulțumiți – că suntem prea grași, prea slabi, prea urâți, prea scunzi, prea bine îmbrăcați sau prea prost îmbrăcați. Țăranul din Sălaj s-a împăcat foarte bine cu el însuși, s-a împăcat foarte bine cu comunitatea, își găsește foarte bine loc în comunitate și îl cunoaște și pe al cincilea vecin și pe nepoții plecați la oraș ai celui de-al cincilea vecin, îi cunoaște pe toți, pentru că s-a împăcat foarte bine cu comunitatea și cu Dumnezeu. Noi tot căutăm pe cineva acolo, sus, tot căutăm o divinitate și nu întotdeauna o găsim; țăranul a găsit-o din prima și o păstrează în credința lui intimă.

– În zona Sălajului e încă foarte puternică și magia populară. Nu intră în contradicție cu credința?

– Nu intră deloc în contradicție, pentru că ceea ce numesc țăranii mei magie sau chiar vrajă, este, de fapt, o magie albă, care le este specifică în mod covârșitor satelor tradiționale românești, în care magia nea­gră a fost totuși una marginală și nu a fost acceptată nici de oameni, nici de biserică. Cealaltă latură a magiei – magia albă, cea de care și eu m-am ocupat ani în șir, este un soi de împăcare foarte echilibrată și foarte foarte deșteaptă cu credința în biserică, cu credința în religie. De ce? Pentru că întotdeauna formulele de magie sunt făcute cu ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Sfinte și al Sfinților care vindecă tot felul de boli. Oamenii nu intrau în niciun fel de contradicție spirituală și de aceea, noi, etnologii, folosim acest termen de ritual magico-religios. Cele două se îmbină absolut echilibrat în lumea satului, într-o spiritualitate condensată, care face ca nimic să nu fie disonant.

„Descântecul de la mine, leacul de la Dumnezeu”

– Mai exact, sub ce formă s-a păstrat această magie populară a Sălajului?

– Cred că cel mai cunoscut ritual magic este descântecul de boală, așa îi spun femeile mele. Când cineva îți pune un gând rău sau când se întâmplă ceva catastrofal în jurul tău, tu te deochi – adică ai o stare de rău. Starea aceasta este indusă magic și te simți foarte rău, foarte slăbit, nu mai ai vlagă, ai vrea să stai tot timpul în pat – acesta este deochiul. Există un antidot universal imbatabil, care este descântatul: te duci la o babă bătrână și pricepută și ea îți va descânta, îți va spune un descântec, în timp ce face câteva acte magice – pune cărbuni în apă: dacă se lasă la fund, înseamnă că ești deocheat, te pune să bei apa de pe acei cărbuni, te unge cu ea la crucea pieptului, face niște gesturi care țin de ritual, exact așa cum și incantația în sine ține de ritual. Dar cu mâinile împreunate, ea se roagă, și la începutul, și la sfârșitul descântecului, la final, spunând clar – „descântecul e de la mine, leacul e de la Dumnezeu”. Deci, invocă în același timp și o magie bună, astfel încât să poată ridica de la tine boala, să îți lase corpul sănătos, dar invocă întotdeauna și sprijinul lui Dumnezeu, dat fiind că niciodată nu o să te poți vindeca, oricât de nemaipomenită ar fi vrăjitoarea, decât dacă ea beneficiază și de ajutorul lui Dumnezeu.

– Ați întâlnit și dvs. astfel de femei, cu harul acesta al descântecului?

– Zeci, nu vreau să spun sute. Dar zeci, cu siguranță. Multe dintre femeile în vârstă își mai aduc aminte frânturi din descântece și acum. Le-am redat și eu, de multe ori, am scris cărți despre aceste descântece. În ultimii 30 de ani, în care am fost prin fiecare sat din Sălaj ca să aflu tainele acestor descântece magico-religioase, a trebuit să mă las, nu o dată, descântată chiar eu. Mi s-au stins cărbuni, mi s-a dat apă să beau, am fost unsă cu apă, mi s-au adus tot felul de lucruri. Mi s-a stins cositor, mi s-a stins argint viu în apă, m-am făcut bine, femeile m-au masat, m-au întors pe toate părțile, mi-au spus tot felul de descântece, am aflat tot felul de lucruri. Am fost pacient de nenumărate ori și am întâlnit astfel de femei cu har, care au acel ceva, pe care nu știu să-l numesc. E un dar special pe care unele femei îl au și pot vindeca cel puțin la nivel spiritual tot felul de boli.

Apa începuturilor

– Dintre plante, pe care le folosesc? Există anumite plante sacre?

– Folosesc mai puțin plante când descântă oameni. Folosesc pe de altă parte o recuzită întreagă, numită recuzită magică, ce cuprinde: o foarfecă de metal, cu care se taie răul, un cuțit de metal, cu care împunge sau taie răul, se folosește o pană, de obicei pană de gâscă, ca să alungi relele de deasupra bolnavului, măturându-le cu aceasta. Se mai folosește un ac, atunci când e vorba de boli de piele, de bubițe ce trebuie împunse, la fel cum răul este împuns cu acel ac. Și se folosește întotdeauna o recuzită religioasă. Mereu sunt prezente în apropiere o carte de rugăciuni și o cruce, ca femeia să se asigure că are acest ajutor divin. Iar, pe lângă acestea, mereu se folosesc cărbuni, care de obicei erau luați din sobă. Acum, pentru că nu se mai prea găsesc, aceștia au fost înlocuiți de chibrituri, însă femeile mele de la țară încă mai au sobe și încă mai știu să stingă cărbunii din vatră într-o apă neîncepută, adică o apă proaspătă, curată, luată în dimineața acelei zile, de obicei de la „întorsură”, cum spun ele, adică nu o apă băltită, murdară, ci una care e întotdeauna dintr-un vârtej, astfel încât să fie mereu pură. E o apă pe care ele o consideră energizantă, apa începuturilor. Și începuturile nu pot fi altfel decât curate în mentalitatea tradițională. Și atunci, apa fiind curată, focul fiind purificator, crucea fiind și ea aproape, harul femeii se pogoară asupra bolnavului, iar toate aceste lucruri la un loc îl vor vindeca și îl vor lăsa, așa cum a fost înaintea deochiului sau a bolii de care suferă.

„În sufletul meu am rămas și voi rămâne toată viața un țăran”

– Ce v-a atras atât de mult la lumea satului? Ați copilărit la țară?

– Da, am copilărit la sat. Până la 10 ani am crescut cu niște bunici absolut fabuloși. Am crescut cu lapte cald, muls de la vacă cu cinci minute înainte, am avut eu însămi vaci cu care am mers la marginea satului, am crescut într-un mediu absolut patriarhal. Am crescut cu multă frică de Dumnezeu, dar și cu credința că nu am voie să ies afară noaptea, pentru că umblă strigoii pe drum. Rememorez cu multă plăcere momentele copilăriei mele și în sufletul meu am rămas și voi rămâne toată viața un țăran, chiar dacă trăiesc în mijlocul unui oraș. Probabil de aceea mi-am și ales această meserie, care, uite, mă duce înapoi în lumea satului. Pentru mi­ne, ca etnograf, aceste sate sunt ca o mană cerească, pentru că sunt departe de zone supra-industrializate, departe de căi de acces foarte pregnante, sunt departe de orașe foarte mari, și atunci și-au păstrat acest profil conservativ și încă mai păstrează ultimii doi metri din cultura tradițională, cea adevărată. Mi se pare ceva fascinant. Eu mă întâlnesc cu istoria în fiecare zi când mă duc pe teren în satele sălăjene.