Ce mai face… RAMONA BADESCU: „Bravo, Bădeasco, ai reușit!”

Focul viu: pasiunea

– Încep interviul nostru cu un compliment: te-am văzut într-o emisiune de la TV,    şi arătai extraordinar! Ai aproape 56 de ani, dar frumuseţea ți-e neatinsă. Ţine de genă, de originea ta oltenească sau de priceperea unui estetician?

– În primul rând, cred că ţine de genă! Dac-ai vedea-o pe ma­ma, cum arată la vârsta ei, de peste 80 de ani, ai înţelege rapid: e superbă! Aşa cum era şi ta­ta, până să se prăpădească. Iar în al doilea rând, cred că ţine de isteţimea mea, în sensul că am fost atentă să trăiesc sănătos. Când mă uit în oglindă, nu-mi dau seama că luna viitoare o să împlinesc 56 de ani. Ca să-i simt, trebuie să mă gândesc la viaţa mea, la amintirile mele şi, eventual, să fac un calcul matematic – dar detest matematica (râde)! Altfel, nu simt aceşti ani. Poate și pentru că Dumnezeu mi-a dat târziu un copil care mă ţine în priză şi mă face să mă simt tânără, să fiu mamă, nu bunică… Mai apelez şi la un medic estetician din când în când: pentru un botox, pentru o vitamină, pentru un Morpheus8, care ajută în ceea ce priveşte fermitatea pielii, că – asta e! – gravitaţia lucrează… De asemenea, fac mişcare, beau multă apă, am grijă la ce şi cât mănânc (că suntem ceea ce mâncăm, nu-i așa?), deşi ăsta e un efort pentru mine, fiindcă sunt un om care iubeşte mâncarea bună, cu gust. Şi, nu în ultimul rând, contează, cred eu, faptul că nu mi-am pierdut copilul din mine, copilul interior, care îmi dă spontaneitate, îmi dă acea curiozitate frumoasă, sănătoasă, faţă de viaţă în general… Sigur, şi aici trebuie avut grijă: copilul interior trebuie să fie ţinut în echilibru de înţelepciunea experienţei de viaţă. Nu poţi să te arunci cu capul înainte, oricum şi la întâmplare, gesturile, acţiunile şi vorbele trebuie să-ţi fie chibzuite.

– Oltenia este o zonă cu femei brunete şi apri­ge. Te recunoşti în acest „tipar”?

– Jumi-juma! Mie îmi place să spun că sunt sudistă, că sunt o olteancă-napoletană, şi în Italia, există o diferenţă între nord şi sud. Iar ca sudistă, îmi justific pasionalitatea. Aşa cum, de altfel, mi-am intitulat şi spectacolul pe care l-am făcut cu band-ul meu, Canta Napoli, format, evident, din artişti napoletani, spectacol prin care am celebrat 50 de ani de carieră. El se numeşte „Pasiune” şi l-am sus­ţinut anul trecut la Roma, dar şi în Bucureşti, pe sce­na Teatrului Naţional, cât şi în Craiova, oraşul meu natal, şi în Chişinău, pentru românii de peste Prut. Pentru mine, pasiunea, la fel ca şi iubirea, are multe faţete, iar mie îmi place să onorez cât mai multe dintre ele: flacăra trebuie să fie de proporţii care să justifice intervenţia pompierilor. (râde) Pun pasiune în relaţia de cuplu, în prietenie, în arta mea, ba chiar şi când gătesc… Pasiunea e focul care mă ţine vie! Inclusiv în zilele vieţii „cu ploaie”: că pentru nimeni viaţa nu e doar roz.

La Dolce Vita

– Ţara ta de adopţie este Italia, locul în care ai făcut carieră în muzică,    film şi în teatru. Ţi-a des­chis frumuseţea ta românească uşi?E frumusețea un avantaj în profesie?

– Când am plecat în Italia aveam 21 de ani, deci, practic, cariera mea acolo s-a construit! Uite, am această fotografie (o să ţi-o dau şi ţie), pe care am făcut-o în Roma, la Fontana di Trevi, acum vreo douăzeci de ani, iar ea e simbolică pentru afecţiunea pe care mi-au oferit-o şi mi-o oferă italienii, ca artist: cred că sunt singura persoană care a intrat în fântâna din Trevi şi n-a fost arestată. (râde) Italienii mă considerau o Anita Eck­berg, în varianta brunetă, şi de la această asociere a venit ideea fotografiei, care recreează scena aceea iconică din filmul „La Dolce Vita”, al lui Federico Fellini… Italienii m-au iubit şi m-au răsfăţat întotdeauna: m-au apreciat pentru talent, pentru muncă, dar, da, şi pentru frumuseţe. Deşi, îţi mărturisesc, la început pe mine asta m-a surprins, fiindcă nu mă consideram o femeie frumoasă. Mai ales că, pe 18-19 ani, eram durdulie, şi când făceam duş, stingeam lumina ca să nu mă văd în oglindă! (râde) Aşa că n-am crescut cu imaginea asta de sine, c-aş fi o femeie frumoasă, şi nici nu mi-am gândit viaţa mizând pe acest aspect. Ceea ce m-a ajutat foarte mult, fiindcă m-am bazat pe mintea mea şi pe capacitatea mea de muncă, nu pe frumuseţe, care e trecătoare. Şi mi-a ascuţit şi auto-ironia. În plus, atitudinea asta a mea m-a ajutat să-mi fac din multe femei prietene, pentru că nu m-am „prezentat” ca o regină încrezută a frumuseții şi întotdeauna am fost foarte prietenoasă cu ele.

Diamantul care deschide uși

– A existat o recunoaștere oficială a frumuseții tale?

– În perioada în care am jucat în serialul italian de mare succes „Caracatiţa”, am fost desemnată a patra sau a cincea cea mai frumoasă femeie mediteraneană şi-a venit un fotograf care lucra pentru celebra revistă americană Variety, cu care am făcut o şedinţă foto, care mi-a plăcut foarte mult. Atunci am realizat cu-adevărat cum eram percepută din exterior. Însă, sincer, eu am început să mă simt o femeie frumoasă abia pe la 42-43 de ani:    atunci am dobândit siguranţă de sine, atunci m-am simţit împlinită ca om şi realizată ca artist, atunci am simţit că am ajuns la un nivel de cultură optim – deşi, fireşte, cultural, nici un om nu e vreodată desăvâr­şit… N-am perceput niciodată frumusețea în termeni exclusiv de aspect fizic, ci ca un cumul de trăsături fizice, de suflet, de împlinire profesională, şi personală, de evoluţie la nivel de cultură… Frumuseţea e ca un diamant: e important să existe piatra, dar el, neşlefuit, arată banal, doar prin şlefuire capătă strălucire. Dacă ai un diamant, dar el rămâne neşlefuit, degeaba îl ai!

– Dar tu l-ai șlefuit și ți-a deschis, ca în povești, multe uși…

– Absolut! Dar mai important e să ştii dacă pe uşa respectivă trebuie să intri sau nu, dacă trebuie să închizi uşa respectivă ori s-o laşi deschisă… Uşile se deschid, dar ceea ce contează e cum vrei tu să-ţi construieşti viaţa, iar eu am ales planul pe termen lung, nu mi-a plăcut să fiu „coaptă şi mâncată”, cum sună, în traducere, o expresie italienească. Iar pentru lucrurile pe care mi le-am dorit cel mai mult, am avut o răbdare infinită, am muncit, iar, la final, când le-am obţinut, m-am simţit îndreptăţită să mă uit în oglindă şi să-mi spun „Bravo, Bădeasco! Ai reuşit! Felicitări!”. Şi să ştii că întotdeauna ce mi-am propus, s-a realizat. Desi­gur, mai devreme sau mai târziu, dar s-a realizat. De cele mai multe ori, mai târziu decât mai devreme… Inclusiv maternitatea: am devenit mamă la 49 de ani, dar iată că acum pot să îl strâng în braţe pe Ignazio, care a împlinit 5 ani şi merge deja la grădiniţă!

De la Julieta, la mama ei…

– O femeie frumoasă are mai mult de pierdut decât una obişnuită când timpul începe să treacă. Te temi de bătrâneţe, Ramona?

– În niciun caz! Însă eu am o perspectivă diferită legată de frumusețe: fiecare femeie e frumoasă, fiecare femeie are frumuseţea ei, fiecare femeie exercită fascinaţie. Pentru mine, nu există femei „obişnuite”. Iar ceea ce mi se pare extraordinar este că, odată cu trecerea timpului – care trece, n-ai cum să-l opreşti! –, femeia, dacă ştie, pe de o parte, să se menţină şi, pe de altă parte, să ţină la ea, dobândeşte o maturitate care-i sporeşte misterul feminin, pe lângă faptul că, desigur, seduce prin inteligenţă, cultură, rafinament… Femeia este totul în societate – asta e părerea mea! Femeia e mai raţională, bărbaţii sunt mai inconştienţi, mai impulsivi… Vedem ce se întâmplă în lume: războaiele pleacă de la bărbaţi, femeile caută pacea.

– Cum se acomodează profesia ta cu vârsta? Proiectele legate de muzică merg la fel de bine ca înainte? Dar cele legate de actorie?

– Se acomodează foarte bine: şi în cinema, şi în teatru, nu există doar roluri pentru femei de douăzeci de ani, acelea au şi mame, şi bunici. (râde) Important e să accepţi că e normal să n-o mai joci pe Julieta, ci pe mama Julietei. Trebuie să aparţii zilei de azi, pe care s-o faci cât mai frumoasă… Adaptarea e cuvântul cheie! Şi, apropo de adaptare, uite, de exemplu, acum lucrez la episodul doi din proiectul cinematografic „Egregora – Comoara pierdută”, al lui Andrei Chiriac, care e un om extraordinar şi o minte sclipitoare: a trăit vreo 20 de ani în New York, dar s-a întors în ţară şi a început să lucreze la acest proiect fantastic. El este scenaristul, regizorul şi producătorul, şi luptă cu îndârjire să ducă proiectul la bun sfârşit. Despre primul episod ţi-am vorbit în interviul precedent: serialul a început în perioada dacilor şi romanilor, şi atunci am interpretat-o pe contesa Francesca, sora cea brunetă şi rea. Că aşa e: brunetele nu pot să facă roluri de bune, ci doar roluri de rele… Cu toate astea, să ştii că n-am de gând ca vreodată să mă fac blondă! Cel mult am fost roşcată. (râde)

Lăsând însă gluma la o parte, a fost fascinant! Pentru că acest serial nu impresionează doar prin imaginile excepţionale – de exemplu, în 2022, pentru primul episod, am filmat în Bucegi, în nişte decoruri naturale splendide, la care americanii nici nu visează, stau să le creeze pe computer! -, ci şi prin informaţiile istorice pe care le dă. Are un fir narativ care traversează mai multe epoci. Ca dovadă, în această primăvară, pentru episodul doi, am ajuns „în zilele noastre” şi am început să filmăm în Napoli, în Capri și la Roma… Eu sunt acum o jurnalistă de investigaţii şi caut mormântul lui Vlad Ţepeş. Pe care îl şi găsesc: în Napoli! Se merge pe o teorie ce rămâne a fi validată de oamenii de ştiinţă, dar e o teorie foarte convingătoare prin argumentele ei. În fine, e un serial extrem de interesant, care, după părerea mea, ar trebui să fie difuzat şi în şcoli. Tocmai fiindcă tratează istoria României într-o manieră fundamentată, minunat documentată şi profesionistă. Şi, tot după părerea mea, tocmai din acest motiv – proiectul „Egregora – Comoara pierdută” reprezintă un excelent ambasador al culturii române în lume! Statul român ar trebui să se implice, să subvenţioneze acest proiect, să contribuie, cumva, financiar. Or, până acum, tot ce s-a realizat s-a realizat prin forţele proprii ale lui Andrei Chiriac, prin tot felul de sponsorizări pe care el a reuşit să le atragă, dar fără participarea statului român… În ceea ce priveşte muzica, din Ianuarie voi relua spectacolul „Pasiune” printr-un turneu în Italia, dar intenţionez să-l readuc şi în România, şi în alte oraşe decât în cele în care l-am prezentat anul trecut. E un spectacol autobiografic, „vorbeşte” despre familia mea, despre prima mea iubire, despre dragostea mea pentru ţara natală, despre pasiunea mea pentru mâncare (râde) etc. Toate acestea fiind susţinute vizual, pe fundal, cu imagini din arhiva mea foto. De asemenea, am invitați de marcă, artişti de excepţie… De-asta cred că e un spectacol care merită să aibă o viaţă lungă.

Pinsa! Mai ceva decât pizza

– Umblă vestea în lume, că ai deschis o pizzerie în Bucureşti, dar oraşul e plin de ele: ce garanţii ai că vei izbândi în afacere?   

– Am deschis, într-adevăr, un restaurant, „Occhio Pinsa”, însă nu e vorba de o pizzerie, noi suntem specializaţi pe un alt produs: pinsa. Iar pinsa nu e pizza. Asta e principala garanţie a succesului: ineditul a ceea ce propunem noi. Ideea unui astfel de restaurant mi-a venit mai demult, însă, la începutul anului acesta am primit la Roma vizita prietenilor mei, Cristina şi Cosmin Tomescu şi, într-o seară, am vrut să-i duc într-un loc unde se mănâncă o pinsa excelentă. După ce au gus­tat-o, amândoi au exclamat: „E fantastică!” Atunci le-am spus că mă gândeam de mult să aduc pinsa şi în Bucureşti. La care Cristina, plină de convingere, mi-a răspuns: „Păi, hai s-o facem!” Şi aşa a început „nebunia”: în Aprilie am găsit un spaţiu, amplasat central, ne-am pus pe treabă şi, pe 17 Septembrie, chiar de ziua lui Ignazio, am deschis restaurantul. Care deja are ecouri bune: pur şi simplu, preparatele noastre seduc. Pinsa este un fel de mâncare foarte vechi, e vorba de un aluat întins prin presare cu degetele, care era folosit de romani, pentru a testa cuptoarele de pâine. A fost redescoperit cam acum vreo zece ani, în Roma. E un aluat special: e făcut dintr-un amestec de făină de grâu, de orez şi de soia; gradul de hidratare este de 70%, deci, aluatul e mult mai lejer decât acela de la pizza, are mai puţini carbohidraţi, în schimb are o textură senzaţională, e mai crocant şi, în acelaşi timp, mai pufos; iar coacerea e mult mai lentă decât la pizza, fiindcă temperatura optimă este de 320-350 de grade; şi, nu în ultimul rând, indicele glicemic al pinsei e mult mai scăzut. Deci, pinsa e un preparat mai „agreabil” pentru siluetă! Eu de-asta m-am şi îndrăgostit de ea: am găsit ceva care să-mi satisfacă gusturile de mâncăcioasă, dar fără să-mi „atace” silueta. În plus, că mă întrebai de garanţiile succesului, toate ingredientele pe care le folosim pentru topping-uri le aducem direct din Italia, sunt de foarte bună calitate şi imprimă gustul autentic al pinsei italieneşti. De asemenea, pinsa poate fi luată şi pentru acasă: e suficient s-o pui într-o tigaie cu capac pentru 2-3 minute, s-o reîncălzeşti. Blatul, având un grad ridicat de hidratare, redevine pufos cât ai clipi! Nu în ultimul rând, preţurile pe care le practicăm nu sunt din categoria gourmet, ci sunt preţuri concurenţial foarte corecte, preferăm să mergem puţin pe pierdere, dacă asta înseamnă să arătăm publicului un produs nou şi de calitate. Într-adevăr, în Bucureşti mai există 2-3 localuri care au în meniu pinsa, însă, pe de o parte, pentru o capitală europeană, e un număr mic de restaurante de acest tip, iar, pe de altă parte, noi suntem bucuroşi de concurenţă, pentru că astfel oamenii au posibilitatea să facă diferenţa între produsele noastre şi celelalte.

Pensia mamei și litrul de lapte

– Ramona, sunt ani de zile de când faci naveta Italia-România şi comparaţiile îţi sunt la îndemână. Observi vreo schimbare în bine a ţării noastre? Pe unde suntem în comparaţie cu Italia?   

– Of, ce întrebare grea! Pentru că mă obligă să fiu dură… Uite, în primul rând, drumurile din România, care lasă mult de dorit. La Craiova, abia anul trecut mi se pare că s-a mai terminat o jumătate de autostradă, că altfel, nu exista altă cale de acces, decât vechea autostradă Bucureşti-Piteşti, care… în fine…    Eu chiar i-am spus cuiva, recent, că mai repede ajung de la Bucureşti la Roma, decât de la Bucureşti la Craiova: ceea ce e complet anormal şi, mai cu seamă, păgubos pentru economia ţării. Infrastructura este esenţială! Apoi, economia, în sine, nu e una „zâmbitoare”: salariile românilor sunt foarte mici, puterea lor de cumpărare e foarte redusă, iar preţurile sunt foarte mari. Nu e posibil ca în Roma, un croissant să coste 1,20 euro, iar în Bucureşti, într-un loc căruia n-am să-i spun numele, să coste 5 euro: e absolut uimitor! Iar în Italia, salariile, la nivel mediu, sunt semnificativ mai mari! Să ne mai mirăm atunci că atâţia români pleacă din ţară?! Pe de altă parte, sunt mulţi români care au plecat din România în Italia, ca muncitori, iar azi sunt antreprenori şi le dau de lucru italienilor: asta spune foarte multe despre calitatea umană! Să mai pomenesc de pensionari?! Care, sărmanii, după ce au muncit o viaţă întreagă, cu pensia pe care o primesc nu sunt capabili să-şi asigure un trai decent: mama mea este exact în această situaţie. Dacă nu ar fi ajutată, nu ştiu cum s-ar descurca: are o pensie foarte mică, deşi a muncit toată viaţa! Cum să se descurce din banii aceia, la cât costă aici un litru de lapte, o pâine, deci nu lucruri de fiţe, ci alimente de bază…

– Care ar fi soluţia ca situaţia să se schimbe?

– Ca politicienii să lupte şi pentru ţară, nu doar pentru ei, personal. Ar trebui să lupte să intrăm odată în Schengen cu totul, nu aşa, pe bucăţele, ca milogii. Ar trebui să lupte pentru ca economia să se însănătoşească, să fie cu-adevărat funcţională. Ceea ce i-ar ţine şi pe români acasă, ba i-ar întoarce şi pe mulţi din străinătate. Slavă Domnului, am fost şi suntem încă o ţară bogată, cu resurse de toate felurile, inclusiv cu resursă umană! Ar trebui să ajute real dezvoltarea turismului: peisaje avem, pădurile încă n-au fost defrişate toate, atracţii culturale sunt din belşug, oameni care ştiu şi vor să facă turism „ca la carte” sunt…

– Există, totuși, și părți pozitive: în presa occidentală, România e lăudată pentru siguranţa şi liniştea ei…

– Aici, da – slavă Domnului! – stăm bine. Uite, să-ţi povestesc o întâmplare drăguţă. O vreme, am fost consiliera primarului Romei, Gianni Alemanno. După ce l-am convins să vină în România, pentru că acesta ar fi fost un mesaj important politic şi economic, întrucât sunt mulţi italieni în România, aşa cum sunt şi mulţi români în Italia, Alemanno mi-a pus o singură condiţie: „Vreau maşină blindată!” Am vorbit cu domnul Sorin Oprescu, care era primarul Bucureştiului în acea perioadă, şi i-am transmis solicitarea lui Alemanno. La care, el mi-a răspuns: „Să vină şi să stea liniştit, că-i dau maşina mea.” A venit Alemanno în Bucureşti, iar omologul său s-a ţinut de cuvânt: i-a trimis maşina. Alemanno a stat aici trei zile, împreună cu un grup de lucru important, au fost tot felul de întâlniri oficiale, s-au discutat tot felul de subiecte, inclusiv unele ches­tiuni care îi priveau pe românii din Italia şi pe italienii din România şi care, într-adevăr, ulterior s-au rezolvat. În fine, totul a mers strună pe parcursul vizitei, astfel că, la final, Alemanno mi-a zis: „Ramona, iartă-mă că am avut această prejudecată, că mi-a fost aşa de frică să vin în România şi ţi-am cerut maşină blindată!” Zâmbindu-i, l-am liniştit: „Gianni, nu-ţi face nicio problemă! Ai mers cu ma­şi­na primarului, dar n-a fost blindată.” (râde)

– Ramona, fundalul dialogului nostru e o zi de toamnă răcoroasă și ușor aurită. Îţi fac bine melancoliile ei sau, dimpotrivă, te asupresc?

– A, nu, eu abia aştept să treacă toamna! E adevărat că sunt născută în Noiembrie, dar mie îmi place vara, îmi place soarele, toamna şi iarna mi-e frig: sunt şi înaltă şi sângele se duce cu greu sus-jos… Toamna şi iarna trebuie să fac eforturi şi ca să surâd. Doar Crăciunul salvează, pentru mine, perioada asta friguroasă din an: îl aştept şi azi cu emoţie şi cu freamăt, alături de familia mea. Însă abia de prin Aprilie simt că încep, din nou, să trăiesc cu-adevărat…

Foto din arhiva personală