Sfinții Basarabiei – Părintele Alexandru Baltaga

• Sanctificat de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române •

Țin în mâini o fotografie veche de peste o sută de ani, realizată în stilul acelei epoci, cu un decor baroc. Mă privește din ea un bărbat în plină putere, cam la 40-50 de ani, îmbrăcat în reverendă și rasă. Un om falnic, înalt, cu pletele curgându-i în bucle pe umeri, cu o privire greu de deslușit. E în ochii lui o putere, o voință tare, dar și o duioșie, o blândețe, de parcă în firea lui s-ar fi împletit două moșteniri făcute să nu se împace. Dacă ar fi fost doar această fotografie păstrată de nepoata lui, și tot m-ar fi făcut curios să aflu cine a fost părintele acesta, care poartă pe umerii lui moștenirea unui neam ales. Din fericire, amintirea părintelui Alexandru Baltaga nu se reduce doar la fotografia pe care o țin în mâini. Ea s-a păstrat și în documentele vremii, în articolele pe care le-a scris și, mai ales, în inima nepoatei sale, doamna Mariamna Lungu, împreună cu care stau acum pe o canapea confortabilă, într-un apartament dintr-un bloc bucureștean, ridicat în primii ani ai comunismului. Afară, vipia verii s-a domolit, se anunță o toamnă superbă. Mă uit spre cerul ca sticla, decupat de filigranul copacilor care aproape că acoperă ferestrele largi. La un cer ca acesta, de miez de vară, va fi privit și părintele când a murit, ucis de comuniști, tocmai în catedrala din Kazan, departe de Basarabia lui dragă. De atunci, din acel 7 August 1941, părintele Alexandru Baltaga veghează asupra noastră. Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a aprobat trecerea sa în rândul sfinților. Împreună cu doamna Mariamna, cobor pe firul timpului, veacuri în urmă, ca să ajung la rădăcinile neamului băltăgeștilor, boieri de hotar, care au luptat să apere Moldova, încă de acum patru secole. Din vița aceasta bătrână și nobilă s-a născut părintele Alexandru.

Un boier în reverendă

Părintele Alexandru Baltaga a venit pe lume pe 14 aprilie 1861, în comuna Lozova, aflată aproape de Chișinău. Trecuseră doar doi ani de când moldovenii și muntenii își aleseseră același domn, unindu-și pentru întâia dată destinul, dar Basarabia, aflată sub stăpânirea imperiului țarist, trebuia să mai aștepte încă cincizeci și șapte ani, iar pruncul nou născut avea să joace un rol important pe acest drum. Familia în care venise pe lume era destinată istoriei. Tatăl, bunicul și străbunicul fuseseră, toți, preoți. Se născuse într-un neam mare, care, în cursul vieții sale, a dat altarului douăzeci de slujitori. Nu e mare mirare că, după ce a terminat școala din satul natal, a urmat drumul strămoșilor săi, înscriindu-se la Seminarul Teologic din Chișinău, pe care-l va absolvi la 22 de ani. Deși era înstărit, a ales să slujească la țară, în biserica din Călărași-sat, aflat aproape de capitala Basarabiei. Spun că a ales, pentru că, deși i s-a propus de mai multe ori să fie numit preot în Chișinău, a refuzat. Constantin Tomescu, primul prodecan al Facultății de Teologie din Chișinău, prieten bun cu părintele, avea să scrie: „Alexandru a fost hirotonit pentru această comună la 1886, din care nu s-a mișcat, deși vlădicii de pe timpuri i-au tot cerut să se transfere în Chișinău.” A slujit la Călărași-sat timp de cincizeci și patru de ani, lipindu-se cu totul de țăranii pe care-i călăuzea pe drumul lui Hristos. De la creștinii săi nu cred să fi vrut ceva în afară de rugăciuni. Era un om înstărit, care mai degrabă a dat bisericii și credincioșilor, decât să ia pentru el sau pentru familia sa. Venise în sat să slujească, nu să i se slujească. Și-a durat acolo o casă mare, cu un birou ticsit de cărți. Fire interiorizată și contemplativă, se retrăgea acolo ca într-o cetate, să citească, să mediteze și să scrie. Asta nu l-a împiedicat să se vâre adânc și în nevoile țării. Iar ca să le împlinească, trebuia să lupte pentru unirea cu ­România.

Patriarhul preoților basarabeni

„Plin de energie, cu mare putere de muncă, minte pătrunzătoare, voință neînduplecată, a muncit fără răgaz, cu dezinteresare”. Rândurile de mai sus, scrise de Nicolae Popovschi, în 1931, reușesc să descrie în doar două rânduri râvna pentru Hristos a părintelui Alexandru. Nepoata sa, doamna Mariamna Lungu, mi-l descrie din amintirile mamei sale, ca pe un om tăcut, care vorbea rar, dar era ascultat ori de câte ori avea ceva de spus. Așa a ajuns să fie rânduit în multe slujiri în biserică, foarte înalte pentru un simplu preot de sat. Pentru că părintele Alexandru, deși slujea la sat, făcea misiune, în fapt, în toată Basarabia. Predica, scria, preda, vorbea și, ori de câte ori putea, rânduia biserica. Era pretutindeni – și acasă, la smerita sa biserică, dar și la școala din sat, unde era profesor, și în multe organizații din vârful bisericii – membru în Comitetul Eparhial din Chișinău, în Adunarea Eparhială a Arhiepiscopiei Chișinăului sau reprezentant al eparhiei în Congresul Național Bisericesc. Gala Galaction îl numește „patriarhul preoților basarabeni”, iar un ierarh din vremea sa spunea că ar fi putut, dacă ar fi fost episcop, să păstorească în același timp două eparhii, atât a fost de muncitor și de jertfelnic. Iar vremurile nu erau deloc blânde – a avut de înfruntat molime, foamete, război și, mai presus de toate, imperiul țarist, care se lupta să șteargă dragostea de neamul și limba noastră, pentru a rusifica societatea. Iar părintele Alexandru încerca să țină piept cum putea împotriva acestei fărădelegi.

Așa a ajuns ca, în 1908, să tipărească, împreună cu arhimandritul Gurie Grosu, viitorul Mitropolit al Basarabiei, revista Luminătorul, primul periodic al ortodoxiei basarabene care a apărut în limba română. Era un apostol, nu doar al lui Hristos, ci și al neamului său, conștient de frământările prin care trecea imperiul țarilor. Când acesta a pierit, în cele din urmă, în flăcările revoluției bolșevice, elita basarabeană a știut că sosise vremea întoarcerii la patria mamă. Preoții l-au ales pe părintele Alexandru Baltaga să fie reprezentatul lor în Sfatul Țării de la Chişinău, care, pe 27 martie 1918, a votat unirea Basarabiei cu România. Votul acesta avea să-i pecetluiască părintelui sfârșitul. Pentru comuniștii din proaspăta Uniune Sovietică, ceea ce făcuseră membrii Sfatului Țării echivala cu o trădare care nu putea să rămână nepedepsită. La scurtă vreme după unirea cu patria, o bandă de tâlhari, condusă de Kotovski, un nobil rus care trecuse de partea comuniștilor, a traversat Nistrul și a prădat mai multe moșii, printre care și pe cea a părintelui Alexandru Baltaga. El era la Chișinău în momentul jafului, acasă rămăsese doar doamna preoteasă. Hoții au împușcat câțiva argați, dar pe bunica au cruțat-o – au legat-o la ochi și au închis-o într-o cameră, după care au furat bani și bijuterii. Doamna Mariamna Lungu își amintește și acum poveștile din familie, în memoria căreia jaful a rămas ca o rană vie: „Bunica ne-a povestit că atunci când au legat-o a văzut o mână cu un inel scump pe deget. Purtătorul striga în limba rusă: „Nu împușcați boieroaica!”. Când părintele Alexandru s-a întors seara acasă și a verificat biroul, a văzut că lipsesc din el multe documente importante, cu care niște simpli tâlhari nu ar fi avut ce să facă. A înțeles atunci că tâlharii nu erau simpli hoți și că NKVD-ul îl luase în vizorul său. I-a spus nevestei: „Lolea dragă, eu știu că sunt pe lista neagră a Sovietelor.” Nu se înșelase. A avut însă un răgaz de douăzeci și doi de ani, răstimp în care Basarabia a făcut parte din România. Au fost anii săi de glorie și de misiune. În anii aceia, de început de secol XX, obișnuia să spună public: „Nu o să las turma mea să fie înghițită de lupii roșii!”.

La final, nu doar turma lui, ci și el însuși avea să fie înghițit de ei. Împlinise 79 de ani când, pe 28 iunie 1940, România a primit ultimatumul URSS de a ceda Basarabia. În doar câteva ore, tot ceea ce ridicase părintele Baltaga avea să se prăbușească sub cizma roșie a bolșevicilor. A fost o tragedie, nu doar pentru ortodoxie, ci și pentru neamul românesc.

Martiriul

Părintele Alexandru Baltaga nu a putut avea copii. Va fi fost durerea vieții lui. Și-a ostoit-o, adoptând un băiat, pe Vsevolod, și o fată, pe Margareta, mama doamnei Mariamna Lungu. Prin Margareta, care l-a iubit nebunește, și mai apoi prin fiica ei, toată memoria suferinței părintelui Alexandru a ajuns până la noi. Nepoata sa, doamna Mariamna Lungu, are acum 78 de ani, pe care nu îi arată. E tânără la minte, trup și suflet, tonică și veselă, gata să depene toate amintirile familiei. Puținele lucruri care au mai supraviețuit urgiei roșii sunt adunate în apartamentul ei ca niște odoare. Fotografiile vechi, două icoane, un crucifix, toate, cu o istorie teribilă în spate. O istorie care nu a fost scrisă niciodată, ci povestită. Povești în povești, drame care alcătuiesc marea dramă a familiei, smulsă din rădăcini fără milă, cu o ură pe care nu cred că ar putea cineva să o înțeleagă.

Cobor cu doamna Mariamna în timp, prin durerile familiei ei, în urmă cu 84 de ani, până în dimineața zilei de 31 august 1940. Basarabia fusese cedată, pe străzi armata română se retrăgea în dezordine. Soldații noștri, înfometați și desculți, bătând la pas drumurile prăfuite, erau adesea bătuți, umiliți și jefuiți de trupele sovietice. Mulți au murit atunci, fără să poată să tragă un foc de armă. Doamna Mariamna Lungu privește la soarele vesel de toamnă care se strecoară printre frunze și vocea îi tremură puțin. Îmi povestește totul de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Știe fiecare detaliu, ca și cum s-ar fi pregătit toată viața pentru a-mi vorbi. „Bunicul era la țară, parohia lui avea șapte sate. Au venit la biserică, el slujea, era chiar hramul bisericii, Alexandru Nevski, care era și ziua lui onomastică. Pentru ruși, Alexandru Nevski e un mare sfânt, aflat la mare cinste, de aceea nu au închis niciodată biserica în care slujea bunicul. L-au respectat pe Alexandru Nevski până și bolșevicii. Când au intrat în biserică să-l aresteze, bunicul le-a spus că nu au ce căuta cu puștile la Sfânta Liturghie. Și le-a cerut să-l lase în pace să termine slujba, că apoi e la dispoziția lor. Pentru că era curtea plină de oameni, veniți la hram, bolșevicii au plecat. S-au întors la ora două noaptea, bunicul știa ce-l așteaptă. Părinții mei erau la Chișinău, erau proaspăt căsătoriți, nu au fost de față când l-au arestat. Cu el a fost atunci doar bunica, de la ea știm totul. L-au ridicat din pat, cu un singur ciorap în picioare. Pe bunica au închis-o într-o altă cameră, de unde l-a auzit pe bunicul spunându-le: „Sfinții pleacă desculți…”. De atunci nu l-a mai văzut niciodată. Apoi bolșevicii au luat toate cărțile din biblioteca bunicului și le-au ars în curte. Așa s-a pierdut toată corespondența lui. De la Călărași-sat, bolșevicii l-au dus pe părintele într-o închisoare din Chișinău. Acolo a fost torturat.”

Iată ce îi imputau bolșevicii părintelui în cursul anchetei (acuzațiile s-au păstrat în dosarul întocmit de NKVD): „În anul 1918, a avut o atitudine dușmănoasă față de Rusia Sovietică, a fost membru activ al Sfatului Țării, votând pentru dezlipirea Basarabiei de la Rusia Sovietică și alipirea la România, fiind răsplătit de Guvernul României cu 50 ha de pământ”. În plus, părintele Alexandru Baltaga era acuzat că ar fi acordat ajutor „aripei reacționare a burjuaziei mondiale” și că a dus o „luptă activă împotriva clasei muncitoare și mișcării revoluționare.” Când locotenentul Cerepanov îl întreabă dacă recunoaște că a votat pentru „dezlipirea Basarabiei de Rusia și unirea ei cu România” părintele Alexandru răspunde sincer. „Da, recunosc. Eu, Baltaga, într-adevăr, am fost adversar al revoluției, și pentru a o evita, am votat unirea. Mie, basarabeanului naționalist, ca nimănui altui îmi sunt cunoscute faptele de atitudine ingrată a arhiereilor ruși, Pavel, Serafim ş.a. față de preoțimea basarabeană. Prelații înalți ai bisericii din fosta Rusie au interzis ca în școlile din Basarabia să se predea în limba moldovenească, obligând ca și slujba religioasă să se țină în limba rusă. Toate aceste fapte au stârnit nemulțămiri între preoțimea basarabeană față de biserica rusă și Rusia în general.” Un an întreg l-au ținut la Chișinău, chinuindu-l în anchete. A împlinit 80 de ani în temniță. Când armata română a trecut Prutul, pe 21 iunie 1941, bolșevicii au hotărât că e prea periculos să-i țină pe deținuții politici la Chișinău, așa că s-au hotărât să-i trimită spre gulagul din Vorkuta, aflat aproape de Cercul Polar. Familia nu a știut nimic de soarta lui. Doamna Mariamna Lungu își amintește. „Bunica i-a tot trimis bunicului pachete la închisoarea din Chișinău, dar de văzut nu a mai putut să-l mai vadă. După un an de zile, pachetele au început să se întoarcă înapoi… Așa a înțeles că bunicul nu mai este în temnița din Chișinău. Bunica nu s-a împăcat niciodată cu ideea că bunicul ar fi murit. Nici nu a vrut să-i facă slujbă de înmormântare, deși avea 79 de ani când a fost arestat. Abia după moartea bunicii, în 1949, mama i-a făcut înmormântare bunicului la Sibiu, cu doisprezece preoți. Dar cât a trăit bunica, nu a putut, pentru că ea nu accepta. Ea îl tot aștepta să vină…”

Cușca de sârmă

Peste sfârșitul părintelui Alexandru Baltaga, conducerea URSS a așternut o pătură grea. Familiei nu i s-a spus nimic, niciodată. Soția părintelui, împreună cu fiul și fiica s-au refugiat, în cele din urmă, în România. Aici aveau să afle cum a trecut părintele Baltaga la cer. S-a întâmplat după mulți ani de la plecarea sa la Domnul. „Târziu, am aflat cum a murit bunicul, de la un preot, părintele Nicolae Buruiană, care s-a întors din lagărul de la Vorkuta, pe jos. A ajuns la Sibiu, unde a reușit să-și găsească băiatul și soția, apoi a murit la scurt timp. El a venit la mama și ne-a povestit cum au fost duși deținuții politici spre Vorkuta, în vagoane de vite, închiși în condiții inumane, așa cum făceau sovieticii. În drum spre gulag au făcut un popas la Kazan. În Catedrala de acolo se afla, îna­inte de revoluția comunistă, celebra icoană a Maicii Domnului, făcătoare de minuni. Ea era adusă în fiecare an în pelerinaj în Basarabia și, de fiecare dată, poposea o zi, prin grija și evlavia bunicului, la biserica din satul unde slujea. În această catedrală sfântă, bolșevicii au improvizat niște cuști de sârmă, cu paie pe jos, unde i-au adus pe deținuții de la Chișinău.    Acolo a murit bunicul, pe 7 august 1941… Chiar în Catedrala din Kazan, catedrala icoanei lui iubite…”.

Prima minune

Metalul crucii lucește stins. Cele patru veacuri care au trecut peste el și-au așezat patina și l-au înnobilat. Pe postament, încă mai pot citi – 1669. E anul când a fost făurit. De atunci, din adâncul timpului, a fost păstrat neîntrerupt în familia Baltaga. Crucifixul acesta este, într-un fel, simbolul trecerii lor prin vremuri. Când au fugit din Basarabia în România, nu au putut lua cu ei multe lucruri – două icoane, crucifixul, câteva fotografii și un samovar. Dar cel mai prețios odor era în inimile lor – dragostea pentru părintele Alexandru. „De când am fost mică, mama mi-a spus – «Să știi că bunicul tău a fost un sfânt! » Și mereu se raporta la el. «Oare ce-ar fi făcut acum tata?» sau «Hai să facem ce-ar fi făcut acum tata!»”. Atât, și ar fi fost îndeajuns ca doamna Mariamna Lungu să crească altfel. Dar nu a fost doar asta, o vorbă sau un dor. Părintele Alexandru chiar a salvat-o de la moarte, mijlocind pentru ea de dincolo de fruntariile acestei lumi. S-a întâmplat când era doar o copilă, avea zece ani. A căzut la pat, din pricina unui vaccin contra poliomielitei. A nimerit un lot cu probleme și a căzut la pat împreună cu alți șapte copii din Sibiu. Două săptămâni încheiate s-a zbătut Mariamna între viață și moarte. În acest răstimp, ceilalți șapte copii au murit. „Trei doctori pediatri se perindau zilnic pe la patul meu. Lângă mine o auzeam pe mama, rugându-se încontinuu bunicului meu, părintele Alexandru – «Papa, apăr-o!» Mai mult nu spunea! Două săptămâni am zăcut cu febră 41 de grade și cu o durere de cap monstruoasă. După două săptămâni, m-am dat jos din pat și i-am spus mamei că mi-e frig. Mă vindecasem! Am fost singurul caz la Sibiu de copil care s-a vindecat complet, fără urmări. A fost minunea copilăriei mele. Lucrarea părintelui Alexandru! Mama a fost convinsă de asta, iar eu sunt mai mult decât convinsă.”   

În loc de epilog

Margareta, fata înfiată de părintele Alexandru Baltaga, a fost martorul nevăzut al întregii istorii pe care am scris-o aici. A fost convinsă toată viața că tatăl ei a fost un sfânt. Iar moartea ei a fost ca o pecete a întregii vieți. S-a întâmplat în 1991. Pe 21 Mai, l-a văzut aievea pe părintele Alexandru Baltaga. Era îmbrăcat într-o reverendă albă, nu i-a spus nimic, doar și-a dus degetul la buze. Margareta și-a chemat fiica, pe doamna Mariamna, și i-a spus: „Eu plec la Domnul, săptămâna asta. Tata vine să mă ia!” Șapte zile mai târziu, în timp ce citea ziarul în fotoliu, i-a spus fiicei sale: „Ce frumos scriu copiii ăștia!” Apoi a tăcut. Plecase la Domnul. Părintele Alexandru Baltaga își luase fata în cer.