Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

ANTOANETA COJOCARU (actriță): „Mă țin strâns de cârmă. Nu-mi pierd direcția”

De ce nu dispare teatrul

– Ești parte importantă a unui spectacol de teatru record, „Oscar şi Tanti Roz”, care se joacă fără încetare de aproape cincisprezece ani. Alături de Oana Pellea, Marius Manole, Cristina Casian şi regizoarea Chris Simion-Mercurian, faceți o echipă imbatabilă, cu reprezentații ce umplu sălile la refuz. Ne plângem de crize culturale, de tineri blocați în internet şi adulți în multinaționale şi totuşi sălile de teatru sunt mereu arhipline. Există explicație pentru acest paradox?

– Sunt multe de discutat aici. În primul rând, o criză culturală ar fi, iar ea s-a adâncit    după pandemie, când s-au schimbat profund nişte aspecte în noi. Ca oameni, suntem mai fugăriți, mai închişi, mai egoişti, ne-am pierdut răbdarea. Ca actori, încercăm să ne găsim continuitate în teatre conduse de un şir nesfârşit de directori interimari. În al doilea rând, anunțurile acestea despre spectacole de teatru sold-out, la care nu se găsesc niciodată bilete, sunt de prea multe ori simple laude, ca să nu le numesc fabulații. Da, încă se vine la teatru, da, oamenii îi simt nevoia, dar de aici până la a declara că toate biletele se vând pe loc, e drum foarte lung. Faptul că Oscar şi Tanti Roz se joacă de atâta timp, că are turnee în țară şi e foarte bine primit, este, totuşi, o excepție. Cu atât mai lăudabil pentru un spectacol căruia nu i s-au dat mari şanse la început. El a făcut ani buni parte din stagiunea Teatrului Bulandra, iar Alexandru Darie (Dumnezeu să-l odihnească!) l-a îngrijit, i-a dat girul, în condițiile în care spectacolul avea în distribuție patru actori, toți colaboratori ai teatrului, şi nu angajați. Total atipic. Acest lucru, chimia dintre actori (spun doar că eu şi Marius Manole avem în carierele noastre şapte roluri de cuplu, fără să le menționez pe celelalte…) şi nevoia publicului pentru o astfel de poveste au contribuit la ataşamentul oamenilor pentru Oscar şi Tanti Roz. Întorcându-mă la întrebarea ta, eu cred că paradoxul despre care vorbești se explică prin permanenta căutare a oamenilor de a înțelege ce se întâmplă cu ei, care este sensul mai înalt al evenimentelor pe care le trăiesc. Teatrul aduce nişte răspunsuri acestor căutări, iată motivul pentru care eu nu cred că el va dispărea vreodată.

Marii actori nu trebuie să fie cărți deschise

– L-ai amintit pe Marius Manole, iar eu o voi numi și pe marea actriță Oana Pellea, care e alături de voi în epopeea acestui spectacol. Te provoc să dai puțin din casă: e greu să joci lângă mari nume ale teatrului românesc, rămâne loc de strălucire şi pentru cei mai tineri?

Cu Marius Manole

– Să o luăm pas cu pas. Cu Marius, cum spuneam, mă ştiu de-o viață. Avem atâtea roluri împreună, că nu mai e nevoie de cuvinte – o ochea­dă şi ştim exact ce avem de făcut. Tot despre mine pot spune că am căutat mereu compania actorilor cu experiență mai mare decât a mea. Un drum complicat, căci e greu să ajungi la ei, iar aşteptările sunt enorme. Pentru Oana Pellea eu am o admirație uriașă, i-am urmărit toate rolurile, fără excepție. Încă de studentă eram fascinată de aura ei, de ochi, de rostire, de ținută. Să-i fiu alături pe scenă: sunt deja câştigată. Aşadar, cred că problema se pune invers – cât de greu îi este ei să joace cu noi, cei mai mici. Dar faptul că avem aceeaşi distribuție de cincisprezece ani (să nu o omitem pe minunata Cristina Casian!) dovedeşte că s-a creat armonie. Personal, sunt în continuare uimită de jocul ei, de nota pe care o dă, de prezența ei în culise, de umorul fabulos. Cât despre generozitatea în meserie a marilor actori, despre care se vorbește așa de mult, eu nu cred că ar trebui să existe. Nu cred că ei trebuie să fie tangibili. Unde mai e drumul tău către măreție, dacă parcursul îți este scutit de efort? Tu, ca actor mai puțin experimentat, ai de urmat o cale până la nivelul marilor artişti. Trepte obligatoriu de urcat! Şi ei le-au parcurs, la rândul lor. Mie mi s-ar părea complet nefiresc ca marii actori să stea în fața mea ca o carte deschisă, din care eu să mă servesc cu ce poftesc. Cum aş mai creşte?

Mica balerină

– Cum ai crescut, Antoaneta, până să ajungi lângă marii actori şi să devii la rândul tău, unul dintre ei?

Mama și marea

– Într-o minunată familie de artişti din Constanța, visând să fiu balerină. Acesta era planul, încurajată asiduu de părinți. Întreaga mea familie e una dedicată artei, nici că se putea să mă îndrept către altceva: tata, Artemie Cojocaru, cântăreț de operă de carieră internațională; unchi, marele tenor Ion Stoian; mătuşă, Anca Tudor, balerină. Sunt nepoata actriței Irina Răchițeanu şi a regizorului Crin Teodorescu. Sora mea e pictoriță. Doar mama, draga de ea, face excepție, este profesoară de matematică, însă total atipică, are puternice veleități artistice, e sensibilă, relaxată, o personalitate adorabilă, cu totul ieşită din comun. Cel mai generos om pe care-l cunosc! De la ea am învățat despre pictură, literatură, nu a insistat deloc pe matematică, se vedea că nu aveam să o iau niciodată pe drumul exact al acestei ştiințe. Aşadar, am copilărit într-un extraordinar nucleu de artişti, m-am îndrăgostit fără scăpare de această lume. Dar, repet, cea mai veche amintire a mea, cea mai clară este aceea în care visam balet. Am făcut până la un punct Liceul de coregrafie, însă nişte accidentări m-au îndepărtat de performanță. Pe scurt, genunchii mei sunt anatomic prea mici pentru o balerină. A trebuit să abandonez, moment de mare dramatism. O suferință pe care încă o țin minte foarte clar. Au intervenit mama şi mintea ei limpede, ea m-a încurajat să merg la cursurile de actorie de la Şcoala Populară de Artă. Inițial, nu mi-a plăcut deloc. Opera, dansul, muzica, mişcarea, toate aceste domenii cu care avusesem contact până atunci erau delicate, metaforice… Teatrul mi s-a părut prea lumesc, concret şi sărac. Dar am dat, totuşi, la Facultate pentru că era singura artă care-mi rămăsese. Am intrat prima şi din prima, spre marea mea surprindere. În şcoală s-a schimbat totul. Am prins ultima serie a profesorului Ion Cojar, iar dumnealui a orientat reflectorul către o lume pe care n-o înțelesesem până atunci. Mi-a deschis inima şi mintea, m-a făcut să simt cât de frumos este de fapt drumul acesta al căutărilor pe care teatrul ți-l pune mereu în fața paşilor. Asta m-a îndrăgostit de scenă, dar nu mi-a uşurat calea. E foarte greu să răzbați după facultate. Eu, deşi aveam cele mai multe spectacole dintre toți colegii mei, deşi jucam deja la Bulandra, la Creangă, la Teatrul Național, am înaintat la fel de greu, fiind­că totul era blocat în sistem. Ca şi azi! Ca să dau doar un exemplu, am jucat cincisprezece ani la Bulandra şi nu am fost angajata teatrului nici măcar o zi. Nu-i bai, a fi liber e remediu sigur împotriva plafonării şi un parcurs lin nu e niciodată spectaculos, dar asta nu înseamnă că sistemul nu e la pământ. Una peste alta, cam acesta a fost drumul meu, unul în care doar părinții şi susținerea lor au fost elemente constante. E mare lucru să ai o familie care să nu se teamă că vei muri de foame ca artist, aşa cum auzeam în acele vremuri.

Arta nu e îngrijită cum se cuvine în România

– Până la urmă, care e adevărul: se poate trăi exclusiv din artă, în România?

Jocuri de fotogenie

– Eu, până la vârsta de-acum, de patruzeci şi şase de ani, am reuşit să trăiesc din artă, dar eu nu fac regula. E foarte dificil. Sunt o grămadă de legi ce trebuie schimbate, arta nu e îngrijită cum se cuvine din punct de vedere social. Nu e valorificată cum trebuie. Problema e veche de când lumea, atât de veche, că mă aşteptam să se mai schimbe. Eu merg des în afara țării să văd spectacole de teatru, acest lucru mă împrospătează şi mă inspiră. Dar ce observ în primul rând este cât de prețuiți sunt actorii în aceste țări. Arta e considerată portdrapelul unei națiuni, tocmai fiindcă e universală, pentru că nimic nu trece granițele cu mai multă uşurință decât ea. Regret, dar la noi nu e aşa. În consecință, totul e afectat: încă avem conflicte între generații, încă nu prețuim valoarea, încă nu răsplătim meritele celor care au performanțe notabile. Toate acestea fac ca drumul unui artist să fie anevoios şi împovărat de eforturi suplimentare. Unul dintre ele este acela de a se face singur cunoscut. Osteneala asta nu e trecută în „fişa postului”! Sunt instituții ale statului care au între obligațiile lor și    promovarea actorilor şi spectacolelor, dar nu o fac mai deloc. De ce să fie nevoie să postez eu pe internet unde şi când se desfăşoară un spectacol ce ține de o instituție de stat, în loc să-mi văd de munca mea? Nu vreau să o fac, nu-mi place, dar nu o face nimeni pentru mine. Iată doar un exemplu de lipsă de grijă, unul dintre multe altele. Toată structura e şubredă şi continuă să se şubrezească. Măcar pe vremea când Radu Beligan şi oameni precum dumnealui erau directori, exista un efort constant ca în acele teatre să fie aduşi cei mai buni actori. Artiştii mari voiau să aibă în preajmă cei mai buni artişti mici, îi chemau să joace, să existe în teatre. Nu prea se mai întâmplă asta, se confundă succesul din social media cu valoarea, lucru atât de greşit. Iată de ce azi sunt din ce în ce mai puține spectacole mari. Ele au nevoie de artişti importanți, valoroşi, iar dacă tu, ca manager sau regizor, nu-i alegi pe sprânceană, atunci lucrurile nu mai au aceeaşi dimensiune şi forță. Nu poți avea spectacole de valoare cu actori distribuiți la număr sau după like-urile de pe Internet. Ei bine, toate aceste aspecte fac „supraviețuirea” de care întrebai destul de dificilă. Ce facem? Ne ajutăm noi pe noi. În sprijinul actorilor eu am creat Laboratorul de noapte de la Bulandra, care a fost timp de zece ani un loc unde făceam cercetare, cream împreună spectacole bazate pe căutări profunde ale unui actor. Un fel de program de ore suplimentare. În prezent, este nevoie acută de aşa ceva, fiindcă aceste căutări sunt mai multe şi mai adânci decât ceea ce reuşeşti să faci cu un regizor într-un timp limitat. De fiecare dată când găseam un text interesant, încercam să vedem cum ne descurcăm cu el în toate fațetele posibile. Actorii tineri au mare nevoie de un astfel de studiu, fiindcă şcoala de teatru nu mai este ce-a fost, iar actorii nu apucă să lucreze suficient acolo pentru a căpăta experiență.

Plasa de siguranță a iubirii

– Eşti o actriță solicitată, cu un repertoriu mare de tot, regizorii şi colegii de breaslă au numai superlative la adresa ta, organizezi cursuri, lucrezi cu copiii… Cum reuşeşti să ții flacăra aceasta aprinsă, în condițiile dificile de care vorbeşti?

Cu soțul ei, Daniel Pescariu

– Voi începe cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru că în cele mai sensibile momente, El a avut grijă de mine. Apoi, marele sprijin al vieții mele: familia. Mama a avut întotdeauna o aşa mare încredere în mine, că nicio îngrijorare nu i-a tulburat-o. Or, când porneşti în viață cu baza asta, cu siguranța că, indiferent ce încerci, este cineva care-ți amortizează eventuala cădere, atunci chiar devii neînfricat. Și azi vorbesc zilnic cu mama, am mare nevoie de ea. Părinților li s-a adăugat, în timp, soțul meu care, la rândul lui, îmi oferă o încredere extraordinară. Toți aceşti oameni care te iubesc şi te încurajează devin plase de siguranță într-o lume alunecoasă şi imprevizibilă. Acolo, lângă mine, e şi publicul care îmi arată că nimic nu e degeaba. A venit de curând cineva după spectacolul Să vorbeşti cu mine şi mi-a spus că mă urmăreşte de la debut, de la examenul de licență, şi că merge la toate spectacolele mele. Altcineva se mutase în străinătate, dar tot venea pentru spectacol, deşi îl văzuse de trei ori. Asta înseamnă „să nu fie degeaba”, asta e răsplata, fericirea şi imboldul să mergi mai departe. Mă mai ajută şi faptul că sunt un om asumat, ştiu că mă aflu pe un drum numai al meu şi sunt pregătită să-l primesc cu tot ce apare pe el. Mă țin de cârmă, nu prea îmi pierd direcția. Iar deasupra tuturor acestor ancore e viața însăşi. Din ea ne tragem seva pentru ceea ce suntem pe scenă, de aceea e foarte important ca, măcar de la o vârstă, actorii să-şi găsească un echilibru şi în viața personală. Poate e adevărat că la începutul carierei îți ajută să tragi tare, să te dedici cu totul meseriei, să arzi zi şi noapte. Dar mai apoi realizezi că fântâna cu inspirație, cu trăiri şi sentimente poate seca. Cum o reîncarci? Din viață, din dragostea şi armonia de acasă. Eu sunt în această etapă acum, când simt că inspirația se hrăneşte din familie şi iubire, mai mult decât din nopțile cu repetiții până la epuizare.

– Dar tu ai şi acasă un artist, în persoana soțului tău, solist de muzică lirică, dar care joacă și teatru, alături de tine. Vă puteți rupe total de scenă, odată trecut pragul casei?

– Daniel Pescariu, soțul meu, este bass bariton de operă. Când jucăm împreună pe scena de la „Teatrelli”, în două spectacole, puțini îşi pot imagina că actoria nu e meseria lui. Eu cred foarte tare în congruența artelor, faptul că venim din domenii artistice diferite ne-a ajutat să găsim nişte subtilități teatrale noi. Observăm mai fin unde se întâlneşte textul cu muzica, cu miş­carea, punctul comun dintre arte, separarea lor, apoi reîntâlnirea. Dacă lăsăm scena în urmă, odată intrați în casă? Câteodată da, câteodată nu. Când lucrurile sunt foarte solicitante la repetiții, le mai aducem şi acasă, dar ne ajută faptul că avem viziuni similare. Dar cel mai important lucru este că rămânem într-o zonă de admirație unul către celălalt. Aş zice că acest aspect trebuie să dăinuie într-un cuplu, indiferent de ce meserii avem. De fapt, nici nu văd cum ar putea supraviețui o căsnicie fără această admirație reciprocă. E atât de uşor să vezi aspectele negative şi atât de greu să observi plusurile dintr-o situație sau persoană. Eu cred cu tărie că e obligatoriu să nu abandonezi acest exercițiu al admirației în cuplu, oricât de sigur ai fi de dragostea ta. Da, e un privilegiu să întâlneşti persoana potrivită, chiar un noroc, iar el trebuie răsplătit cu strădania de a o păstra lângă tine pentru totdeauna.

Să fiu ca marea…

– Te-ai născut la Constanța, eşti fata mării. Ce duci cu tine în viață, când rădăcinile tale sunt „mişcătoare”?

Mama și marea

– Sunt absolut fata mării, bine zici! Fără dubii! Sunt foarte legată de mare, mă emoționează prezența ei de fiecare dată. Îmi place întrebarea asta, nu mi-a pus-o nimeni… Cred că a te naşte la malul mării îți oferă o deschidere specială. Orizontul e foarte departe, limitele apar greu. Pe de altă parte, ştii că totul se poate schimba oricând. Culorile mării sunt altele în fiecare secundă. Statornică e însă nevoia de a admira aceste nuanțe imprevizibile. Mie îmi plac schimbările, iar când nu-mi plac, sunt convinsă că am nevoie de ele. Cred că în felul acesta am marea în mine permanent.

– Cum ai vrea să rămâi în inima publicului, Antoaneta?

– Vie! Să se spună despre mine că am fost mereu vie. Dincolo de talanții pe care ştiu că-i am sau mi-au spus alții că-i am, mi-ar plăcea să se simtă că tot timpul am încercat să mă reformez, că sunt într-o căutare permanentă a unor ape noi. Să fiu ca marea, iată! Aceeaşi, în principiu, dar mereu cu nuanțe variate, cu mişcări inedite, cu sclipiri neaşteptate. Mereu în mişcare. Vie ca marea!

O mantie de sentimente

– Un cuvânt către publicul tău, format din cititorii revistei…

Cuplu în viață și pe scenă. ”Oxygen”

– Îi invit să vină la teatru. Să caute spectacole valoroase, căci ele le vor da foarte mult înapoi. Ştiu, suntem ocupați, alergați, datori, avem copii, căței, toate cele, dar dacă îți faci un pic de timp pentru un spectacol bun, vei vedea ce mult te îmbogățeşte. Eu, până la urmă, tot ca spectator de teatru m-am format – am fost întâi public şi apoi actor. Aş vrea să le mai spun oamenilor că spectacolele cele mai promovate pe Facebook nu sunt niciodată cele mai valoroase. Iar pentru mine, îi aştept la „Teatrelli”, pentru Oxygen şi Să vorbesc cu tine, să vină la „Opera Comică pentru Copii” (uimiți vor fi de puştii din Annie, spectacol realizat de mine), mai invit publicul să urmărească pe unde trece turneul Oscar şi Tanti Roz şi să stea cu urechile ciulite în Decembrie, când va fi premiera unui minunat spectacol, după un text al lui Dan Coman. Un Hamlet diferit, văzut prin ochii Ofeliei. Iar vouă, Formulei AS, vă mulțumesc că nu cedați prezentului, că trageți cu o forță greu de imaginat să țineți arta şi cultura pe locul lor binemeritat: sus de tot. Personal, nici nu ştiți de când vă aşteptam să bateți la uşa mea.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian