Mama, tata și Dumnezeu
E înalt, puternic, când râde, revarsă o bunătate ocrotitoare, care taie emoția începutului de interviu. De fapt, dacă nu aș ști că stau de vorbă cu conducătorul Școlii Doctorale a Facultății de Automatică și Calculatoare din Politehnica București, un om care conduce 300 de IT-iști în domenii de vârf, precum siguranța cibernetică, l-aș simți ca pe un… părinte duhovnicesc. Și nu aș greși prea mult, pentru că, deși domnul profesor Florin Pop este la vârful unuia dintre cele mai importante sectoare care mișcă economia României, el a ales să își ia și o licență în… teologie, iar acum urmează un master în spiritualitate ortodoxă. După ce mă plimbă prin clădirea vastă și ultramodernă pe care scrie cu majuscule, Precis, un fel de mantră a campusului Politehnicii, mă poftește în biroul dânsului, numai sticlă și aluminiu. Atmosferă americană, accentuată de portretul imens al lui Einstein, care ne privește ghiduș și ne dă un sfat de viață, scris mare, cu litere cursive, în engleză. „Înțelepciunea nu este un produs al școlii, ci o strădanie de-o viață.” Geniul matematicii, vecin cu icoanele de pe biroul domnului profesor, și cu metaniile pe care acesta nu se sfiește să le poarte la vedere, pe mâna dreaptă. Mărturisesc că mi-e greu să împac în minte credința și programele de calculator, însă domnul profesor Florin Pop n-are nici o problemă, pentru că la temelia vieții lui se află, după cum spune, un principiu fundamental: rugăciunea. Iar rugăciunea împacă totul. A venit pe lume ca dar al lui Dumnezeu pentru doi părinți aproape nevăzători. Mama, deși a fost avertizată de medici că riscă să își piardă vederea prin nașterea unui prunc, l-a lăsat să vadă lumina zilei. Doi părinți cu o credință cât munții, care îi sunt și acum călăuze. Tatăl, care a trudit din greu să-l crească, deși nu vede decât umbre, nu i-a fost doar părinte, ci și povățuitor în viața duhovnicească. „La mine, totul începe cu Dumnezeu și se termină cu Dumnezeu, sau, mai bine spus, spre slava lui Dumnezeu. Tot ceea ce fac e în acest duh al trăirii duhovnicești. Trebuie să fiu de folos oamenilor, nu pot să fac ceva ce nu e de folos oamenilor. Și chiar în domeniul acesta al tehnologiei, chiar când vorbim de știința calculatoarelor, de inteligență artificială, de sisteme de interacțiune socială pe internet, de jocuri, de grafică, toate trebuie să aibă o utilitate. Altfel, nu sunt bune. Eu sunt și profesor, nu sunt doar dezvoltator de tehnologie. Sigur că profesia mea este de inginer, pot să dezvolt produse software, dar ca formație sunt și profesor, deci pregătesc, împreună cu colegii mei, următoarele generații de experți în domeniu și sunt convins că trebuie să-i călăuzim către o corectitudine a acestei științe și către o utilizare corectă. Și atunci, în acest spirit de a împlini totul într-un duh al corectitudinii, cunoscând obstacolele, am plecat de la cele trei virtuți teologale, care sunt credința, nădejdea și dragostea. Credința că tot ce facem noi trebuie să fie de folos, nădejdea că dacă depunem tot efortul, toată ființa noastră, în ceea ce facem, la final vom izbândi, va fi de folos și dragostea, pentru că nu poți să faci ceva fără să ai dragoste față de ceea ce faci. Poți să faci și programare de calculatoare cu dragoste, dacă știi că ceea ce programezi tu este de folos. Părinții mei, bunica mea, mi-au spus mereu: «Orice am face, Dumnezeu e cu noi și așa trebuie să trăim…» Aceasta nu este o trăire habotnică, este o trăire normală, firească, în care toate se întâmplă într-un mod firesc, într-un mod real. Și cred că iubirea pe care mi-au dat-o părinții a stat la baza formării mele ca om”.
Bunica și rugăciunea de dimineață
– Cine v-a învățat să vă rugați?
– Bunica. Eram copil mic și mă trezeam întotdeauna puțin mai târziu decât ea, iar ea începea deja rugăciunea – „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Mângâietorule”. Mă trezeam la Sfinte Dumnezeule, și era frumos, pentru că imediat după Sfinte Dumnezeule auzeam: „Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi”. Sfânta Treime e esența iubirii noastre. Așa îmi începeam ziua, cu Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi; Doamne, curățește păcatele noastre; Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Și când auzeam că Dumnezeu trebuie să ierte, eram fericit să fac și eu cum spunea bunica.
Așa a început, cu rugăciunea de dimineață și cu mersul la biserică în fiecare duminică, împreună cu bunica. Mersul la biserică devenise o întâlnire a noastră cu Dumnezeu, cu Hristos, dar și o întâlnire cu cei dragi, cu rudele, cu vecinii. Adunați în curtea bisericii, după ce se termina Sfânta Liturghie, stăteam și povesteam împreună, cum să lucrăm la câmp, ce avem de făcut următoarea săptămână. Bunica ajuta foarte mult în gospodăriile vecinilor. Bunicul a murit cu un an înainte să mă nasc eu, am fost crescut doar de bunica. Am avut această simplitate a trăirii și convingerea că tot ceea ce facem noi începe și se termină cu Dumnezeu. Și am descoperit că așa este, nu e altă cale. De câte ori am încercat să fac ceva și nu a fost voia lui Dumnezeu, ori m-am simțit foarte trist în sufletul meu, ori nu a ieșit bine. Mulțumesc lui Dumnezeu – El a știut să îmi lumineze și-mi luminează în continuare lucrarea pe care o fac.
– Aveți copii. Dacă ar fi să îndrumați un adolescent care se află la început de drum în viață, ce sfat i-ați da?
– Primul sfat care îmi vine în minte este să iubească ceea ce face, cu toată ființa lui, să-i iubească pe cei printre care trăiește. De acolo, lucrurile vor merge înainte. În numele lui Dumnezeu, pentru numele lui Dumnezeu, să își iubească aproapele. Iar celor care se pregătesc să devină părinți sau pentru cei care sunt deja părinți, le-aș spune să aibă grijă ca întâlnirile, intersecțiile dintre viețile lor și viețile copiilor lor, să fie cât mai dese cu putință, să fie în duhul iubirii și să Îl aibă și pe Dumnezeu cu ei.
Tehnologia minimalizează ființa umană la maximum
– Privită cu atâta nădejde, tehnologia pare să fi devenit în ultimul timp o amenințare. Avem a ne teme de ea?
– Adevărul este că tehnologia ne structurează viața fără să ne dăm seama, ne ghidează modul de a trăi, ne transformă. Ne alimentează slava deșartă, că suntem altceva decât ceea ce suntem, prin faptul, de pildă, că eu am în posesie un telefon care poate să-mi dea răspunsul la orice. Dar nu mi-l dă. La rândul meu, mă folosesc tot de tehnologie (calculator) ca să aflu răspunsul. Îmi pierd, astfel, latura creativă, latura umană, până la Dumnezeu. Ființa umană este minimizată, capacitatea ființei umane este redusă la maximum, dar nu se pierde – că dacă s-ar pierde, jertfa Mântuitorului ar fi fost de prisos. Nu se pierde ființa umană din noi, rămâne acolo, dar este degradată într-o asemenea măsură, încât noi singuri să nu mai putem să vedem calea de restaurare. Avem nevoie de ajutorul cuiva, de un semen al nostru, de un duhovnic, de cineva care să ne ajute și să ne trezească din această orbire – pentru că este o orbire, efectiv.
Rugăciunea este primul remediu
– Și care sunt remediile?
– Ele nu pot fi decât spirituale. În primul rând, așa cum avem obiceiul de a nu putea trăi fără telefon într-o zi, tot așa ar trebui să nu putem trăi fără rugăciune într-o zi. Cea mai simplă rugăciune este rugăciunea pe care o faci tu în mintea ta, fără să te vadă nimeni, când îți începi lucrul, și spui „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, sau „Doamne, luminează-mi mintea să fac lucrul acesta spre folosul Tău” – și nimeni, în afară de Tatăl din ceruri și de Hristos, nu știe că tu te-ai rugat, nu te vede nimeni, indiferent în ce mediu lucrezi – că e corporatist, că e cel economic, că e într-o piață, că e pe stradă, că mături frunze, nu contează. Această rugăciune este doar a ta, a sufletului tău. Acesta este primul remediu.
Al doilea remediu este biserica și comuniunea oamenilor în biserică. Acolo oamenii se întâlnesc, ființă cu ființă, persoană cu persoană, sunt în comuniune unii cu ceilalți. Acolo nu mai există un duh al structurării tehnologice. Iau decizii împreună, viețuiesc împreună, fac lucruri împreună, ajung să întemeieze familii unii cu ceilalți în această comuniune. Și mai mult, comuniunea aceasta este desăvârșită (mulți oameni nu înțeleg aceasta) prin Sfintele Taine. Omul nu poate trăi sau nu trebuie să trăiască în lumea aceasta fără Sfintele Taine. Taina spovedaniei este ca un fel de botez, curăță sufletul omului și îi dă șansa de a se pocăi, de a fi un om nou, așa cum spune cuvântul „metanoia” din limba greacă, de a avea o minte nouă. Adică, mă poate transforma pe mine ca, prin spovedania periodică, să am o minte nouă și să mă angajez, în primul rând față de mine și apoi față de Dumnezeu, că nu voi repeta greșelile. Cu siguranță le voi repeta, dar poate la o intensitate mai mică, poate că se vor pierde, poate că voi scăpa de duhurile care mă înconjoară. Această taină este o binecuvântare, o bucurie mare, pe care Dumnezeu a lăsat-o bisericii și oamenilor, prin preoți. Noi vorbim despre întâlnirea, sacramentală, cu Iisus, dar ea este reală, directă. Noi, când ne împărtășim, mâncăm Trupul și bem Sângele Mântuitorului, pentru că așa ne-a spus El: Acesta este trupul Meu și sângele Meu. Aceasta este o întâlnire reală cu Hristos, nu este nimic mistic în spate, nu este nimic supranatural. Este o întâlnire concretă cu Hristos Mântuitorul nostru, trăim acest lucru și putem trăi acest lucru mereu.
– Se poate împăca tehnologia cu credința?
– Nu cred că s-au „certat” vreodată. Mie mi-a plăcut foarte mult această latură a calculatoarelor, a științei calculatoarelor, am descoperit o lume extraordinară, simțeam că se va schimba societatea prin această tehnologie nouă care atunci apărea, și am zis: domnule, eu ar trebui să fiu acolo. Mi-am dorit să fiu acolo. Nu există o ceartă, nu există o dispută între latura tehnologică și latura spirituală.
– Tocmai mi-ați spus mai înainte că tehnologia poate dezumaniza…
– Mă poate dezumaniza, dar nu las să se întâmple lucrul acesta. Suntem puternici. Trebuie să folosim tehnologia ca pe un instrument, ea ne poate ajuta, ne poate structura viața, dar nu în totalitate, pentru că am această trăire creștină, ca ființă duhovnicească. Trăiesc printre oameni, sunt în comuniune cu ei, cu soția, cu copiii, cu părinții, cu familia extinsă, cu prietenii. Ar fi un pomelnic foarte mare, care nu știu dacă ar încăpea pe o pagină de ziar. Să știți că eu mă rog pentru studenții pe care îi coordonez la licență, la master sau la doctorat: „Doamne, luminează-le mintea și ușurează-le-o, ca ei să înțeleagă mai bine, să înțeleagă așa cum trebuie ceea ce eu vreau să le transmit! Și mie luminează-mi mintea, că sunt păcătos!”. Credința te apără de seducția în exces a tehnologiei, ești puternic echilibrat.
Cum se explică această seducție? Foarte simplu: provoacă plăcere, ca să o spunem direct. Iar omul nu rezistă la plăcere. Omul rezistă la durere și îndură durerea, cu speranța că se va tămădui. Dar la plăcere nu rezistă. Plăcerii îi cedează, se lipește de el. Aici este cheia: nu să îți tai neapărat plăcerea, dar să știi la un moment dat când să spui stop, cum să o controlezi. Că poate este bine, la un moment dat, să ai o convorbire pe WhatsApp cu copilul tău care a plecat în tabără, să îl vezi, să îl auzi, să știi că totul este bine. Ăsta este un lucru care ție îți este de folos. Tu îl controlezi, tu ești cel care controlează. Or, acum este acest curent pe rețelele de socializare, cum sunt TikTok sau YouTube, cu filmulețele scurte, care distrug efectiv mintea tinerilor, pentru că le dau senzația că ei știu totul și, de fapt, nu știu nimic. Sunt secvențe scurte, până într-un minut, poate chiar mai scurte unele, care îți arată diverse lucruri, sau care te îndeamnă să faci diverse lucruri, și tu ești în acel miraj, crezând că ești acolo, prezent, dar, de fapt, nu ești nicăieri. Te transformi într-un om mecanizat, care nu răspunde decât la acești stimuli ai tehnologiei. Și am spus care sunt reperele: să închidem și să spunem stop, am terminat, m-am ridicat de la birou, mi-am închis laptopul, l-am pus în geantă. Și acum ce urmează? Să mă uit la cel de lângă mine. Să găsesc în cel de lângă mine ce este frumos și să iubesc ceea ce am descoperit că ar fi frumos în celălalt. Eu sunt convins că la orice om m-aș uita, aș putea găsi ceva frumos în el și aș putea să iubesc acel frumos. Ăsta este primul remediu cu care ne putem elibera de tehnologie. Remediul comunional, dragostea pentru cei printre care trăim, calea spre Dumnezeu pe care ne-o oferă biserica, un drum pe care îl avem tot timpul cu noi, în orice clipă a vieții noastre, prin rugăciune, prin spațiul sacramental.
– V-ați gândit vreodată să deveniți preot, dacă tot ați urmat Facultatea de Teologie?
– Da, vă spun un „da” apăsat, așa, din tot sufletul, dar asta e o taină mare, pe care doar Bunul Dumnezeu o știe. Mi-aș dori foarte mult să Îi slujesc lui Dumnezeu și în această postură de preot, dacă va rândui și va considera că aceasta este calea.
– Rămânând profesor la „Automatică”?
– Mi-aș dori foarte mult, pentru că este o misiune pe care mi-am asumat-o, duc această asumare cu toată dragostea. Sunt îndrăgostit de studenții mei, de a lucra cu ei, de a le explica ceea ce au de făcut, dar aș căuta și această slujire la un sfânt altar al lui Dumnezeu. Nu pot să vă răspund de ce; poate ar fi mai potrivit să vă răspund pentru cine…
Romanian