Prietenie pestriță

O mătușă, rămânând singură, ne-a propus să ne mutăm la dânsa. Ne-am bucurat, pentru că avea o curte mare, în care copiii puteau să se joace fericiți. Dar mai întâi să facem prezentările, să ne cu­noaș­tem. Iată menajeria noas­tră: credinciosul Piculeț es­te un cățeluș mic și negru, parcă înmuiat în tuș. De­col­tela este o găinușă mică, roșcată și harnică, ce ne făcea în fiecare zi câte un ou foarte mic. O crescusem de când era un smoc de puf gălbior. Era elegantă, cu gâtul roz, puțin încrețit, și cu creasta roșie, purtată cochet pe o parte. De la gâtul gol și foarte decoltat, i-am zis Decoltela. Mai aveam în curte și alte „etnii”. Pe domnul Groh-Guiț, obez din naștere. Era grozav de leneș. Se ridica nu­mai pe picioarele dinapoi și des­chi­dea ochii pe jumătate, în restul timpului dormea dus, la soare. O mai aveam și pe Coana Leanca, o pi­si­că alb cu negru, care semăna perfect cu persoana ca­re mi-o adusese și de aceea am botezat-o cu același nume. Nu era ca toate pisicile, mlădioasă și tandră, și nu știa să toarcă. Se tolănea toată ziua la soare pe garaj și era pretențioasă la mâncare.

Mătușa noastră avea în Șoseaua Giurgiului cam 10.000 de metri pătrați, așa că încăpea în ei și-o văcuță, Zambila, care ne dădea lapte, nu prea mult, dar suficient pentru nevoile casei. Fusese adusă de la țară și locuia într-un garaj. Zambilei nu-i plăcea nici zgomotul orașului, nici fânul uscat și, mai cu seamă, cimentul din garaj. Ar fi poftit și ea o gură de iarbă proaspătă. În consecință, izvorul laptelui a secat treptat, așa că am dus-o la țară, la niște fini de-ai noș­tri. Am rămas cu Rozica, vițelușa ei de o fru­musețe excepțională și foarte blândă. O hrăneam cu mălai, cu frunze de ștevie și spanac. Avea culoarea ca­felei cu lapte, puțin bretonată, cu ochi mari, um­briți de gene lungi și, mai presus de toate, era grozav de prie­te­noasă. Copiii o mângâiau tot timpul și o alin­tau cu vorbe drăgăstoase, și în felul acesta, au des­co­pe­rit la burtica ei o punguță cu patru nasturi, așa cre­deau ei. Le-am explicat că erau mameloane și că îi vor folosi când va fi mămică. Când i se făcea dor de noi și de tandrețe, scurma cu copita la fereastra bu­că­tăriei și-i dădeam puțin mălăieș în călcâieș, după ca­re pleca la joacă. Se juca, că era copil și ea. Între aces­te ani­mă­luțe s-a legat o strânsă prietenie. Piculeț, mai năz­dră­van ca toți, îl trăgea, când de urechi, când de picioa­re, pe Groh cel leneș, care nu-l prea lua în sea­mă, groh, groh, de 2-3 ori cu ochii închiși și ador­mea din nou. Apoi, Piculeț lua la trântă pe rând „fe­tele”, când pe Decoltela, când pe Coana Leanca. Le mo­totolea și le târâia prin toată curtea. Ma­ma, care era mioapă, mă-ntreabă într-o zi: ce cârpă târăște Piculeț? Udă cum era, pisica părea chiar o cârpă… Când o apuca pe Ro­zica joa­ca, făcea salturi ca o căpriță, și Piculeț o urma, ți­nând-o de coadă. Aveam zilnic spectacol, une­ori de do­uă ori pe zi, și ne amuzam copios. În bu­cătărie aveam un pătuț și o pernă de satin galben. Acolo ne lăsa Decoltela oușorul ei, în asistența celor doi copii. Apoi se lăuda, urcată pe speteaza unui sca­un, ca s-o și vedem. Ne spărgea urechile cu cotco­dă­citul ei stri­dent, ca și cum ar fi spus: „Eu v-am dat un ou, voi ce-mi dați?”, și aștepta recompensa: două-trei fărâme de mămăliguță, boabe de porumb sau semințe de floa­rea-soarelui, după care pleca să se laude și la pri­e­teni. Când o întâlneam, stătea pe loc ca s-o iau în bra­țe, draga de ea.

Datorită prietenilor necuvântători, am avut o va­ră veselă. Dar timpul și-a tors repede caierul, toam­na târziu, trupa actorilor de circ s-a destrămat. Gra­sul Groh-Guiț a ajuns costiță afumată și cârnați. Pe Decoltela am plasat-o în cotețul lui Piculeț, unde i-am pus un băț transversal, ca să doarmă, și ea, ca găinile de la țară. Pe Rozica am dus-o la țară, la mama ei, să n-o chinuim în garaj, iar Coana Leanca și cu Piculeț au împărțit frățește cutia cu perne moi din coridorul bucătăriei, dormind colac, spate în spa­te. Decoltela a murit de moarte naturală, adică de bă­trâ­nețe. N-am vrut s-o sacrificăm pentru supă, o iu­beam mult.

Uimitor câtă sinceritate, câtă dragoste, câtă „ome­nie” la aceste drăguțe necuvântătoare, care ne în­conjoară, nu cu vorbe, adesea false, ci cu dragoste și fi­delitate.

VIRGINIA D. – București