Ca să surprindă în imagini țările din Bazinul Mării Negre, Petruț Călinescu a străbătut peste 25.000 de kilometri timp de paisprezece ani. Iar ca să documenteze comunitatea de români din Țara Oașului, care, deși plecată în Franța, continuă să se întoarcă ritualic în sat, a avut nevoie de mai mult de-un deceniu. Fotografiile lui, o arhivă vizuală inestimabilă, rămân mărturie pentru transformările uluitoare pe care Estul Europei le-a suferit. Am stat de vorbă cu un fotograf care a câștigat de două ori titlul de cel mai bun fotoreporter din România și care și-a publicat reportajele în Business Week, Esquire, New York Times Lens, 6Mois și Sunday Times.
– Cu cel mai nou proiect fotojurnalistic al tău ai plecat de pe litoralul românesc și ai înconjurat, efectiv, Marea Neagră. Ce anume ți-a stârnit interesul către zona asta?
– Faptul că sunt născut la Constanța a contat mult. Am copilărit într-un oraș gri, cu blocuri comuniste, în care marea era cam singurul lucru care ne bucura pe noi, copiii. Nu era doar locul de joacă perfect, ci părea și o poartă spre ceva ce nu cunoșteam. N-aveam habar de politică internațională, dar simțeam că după linia orizontului se întâmplă lucruri. Dincolo era lumea din care se întorcea cu mărfuri vărul meu, care era marinar. Venea de pe mare, cum veneau altădată exploratorii, și toată casa începea să miroasă a portocale și a cafea. Dar plaja era și un loc plin de „artefacte”, un loc al străinilor care coborau de pe vas, care lăsau în urmă pachete goale de țigări, etichete de gumă, cutii de Coca Cola, spre bucuria noastră, care le strângeam și le studiam ca pe niște trofee. Am vrut să mă întorc la mare și să spun în imagini o poveste despre granițe și limite geografice, despre societăți și regimuri politice diferite, dar mai ales despre oameni. Și am făcut-o, lăsându-mă în voia mersului. 99% dintre fotografiile care au ieșit sunt instantanee.
– Cât a durat să traversezi cele șase țări?
– Proiectul inițial a început în anul 2010, când am și realizat cea mai consistentă parte a lui, împreună cu un prieten jurnalist, Ștefan Cândea. Am făcut atunci un tur al Mării Negre, care a durat aproape patru luni, ceva ce azi, din cauza conflictelor din zonă, ar fi de negândit. Chiar și atunci a fost complicat în zonele separatiste, dar am reușit să găsim o portiță și să traversăm Abhazia, care a fost absolut fascinantă. Părea cu totul încremenită în timp. Acum, acolo și-au tras rușii flota militară din Sevastopol, la adăpost de torpilele ucrainene. Ne-am permis atunci și un detur, călătorind în Armenia și Azerbaijan, care în mod bizar sunt acceptate în Bazinul Mării Negre, din punct de vedere economic, deși nu au ieșire la mare. În 2013, ne-am întors în Abhazia și am stat acolo trei săptămâni. De atunci, am mai călătorit în Ucraina și Turcia. Iar anul acesta, ne-am întors, în sfârșit, în Georgia.
– Georgia a și găzduit fotografiile voastre, la Tbilisi, nu cu o simplă expoziție, ci cu un adevărat eveniment multimedia.
– Ce am făcut noi a fost să proiectăm aceste fotografii și să le dublăm de un performance live. Am lucrat cu un muzician, Electric Brother, care a realizat această coloană sonoră, bazându-se pe anumite sunete sau înregistrări făcute pe teren. În viitor, ne dorim să strângem cât mai multe astfel de bucăți multimedia, cu care să intrăm în zona filmului documentar. Expozițiile clasice consumă energie și resurse. Cu muzică și cu un proiector, e mai ușor să faci fotografiile să călătorească.
– Fotografia documentară presupune o privire întinsă pe perioade mari de timp. Începi să vezi lucrurile diferit când stai mai multă vreme într-un loc?
– Teoretic, cu cât petreci mai mult timp undeva, cu atât muști mai puțin clișeele despre locul respectiv, cu atât te eliberezi de prejudecăți. Am lucrat mult pentru presa străină și de multe ori am observat cu frustrare că jurnaliștii străini veneau în România cu clișeele pe care Occidentul le are despre Est, fără nicio curiozitate să descopere cu ochii lor locul. Parcă și-ar fi scris articolele dinainte. Chiar fără să ai intenții rele, uneori privirea îți poate fi viciată de ceva ce ai citit, văzut sau auzit înainte. De aia, cel mai bun lucru când faci fotografie documentară e să-ți dai timp. Îmi place să fotografiez la pas, fără grabă și fără presiune.
– Presa din România nu mai susține de ani de zile fotoreporterii, iar proiectele documentare nu sunt ieftine. Tu cum reușești să te finanțezi?
– Presa din România nici nu a susținut cu adevărat fotografii, cu excepția unor perioade foarte scurte, să zicem prin 2005-2006, când plătea cât de cât decent. Din păcate, când criza a început să lovească presa, fotoreporterii au fost printre primii care și-au pierdut joburile și le-a rămas sarcina de a se finanța singuri. Cea mai mare parte a timpului am lucrat ca freelancer pentru publicații de afară. Colaborez cu două agenții și, din când în când, când au nevoie de fotografii din România, mă contactează. O vreme, a funcționat o piață care a început să pice și ea, ONG-urile, care, având multe programe pentru refugiații din Ucraina, aveau nevoie să le și documenteze fotografic. Însă principala sursă care m-a ținut în viață ca fotograf au fost granturile și finanțările culturale. Administrația Fondului Cultural Național rămâne motorul industriei culturale independente în România. Fără AFCN, probabil că niciunul dintre proiectele pe termen lung la care am lucrat în ultimii 10 ani nu ar fi existat. Printre ele se numără și Mândrie și Beton, nominalizat anul acesta la European Press Prize. Din păcate, nu doar resursele financiare ne lipsesc, ci și spiritul, forța asta de echipă. Mă uit la marile fotoreportaje de afară, care ajung să fie premiate. Reporterii respectivi au mereu în spate o revistă care le ține spatele. Vadim Ghirda, conaționalul nostru care a luat Premiul Pulitzer pentru munca extraordinară pe care a făcut-o în Ucraina, e parte dintr-o echipă internațională foarte puternică, Associated Press. Până la urmă, fotojurnalistul își găsește rostul atunci când funcționează într-o echipă, nu când e lup singuratic.
– Ai în plan să publici și o carte foto, acum, că proiectul se apropie de sfârșit?
– Ne dorim, da, dar s-ar putea să mai întârziem un pic, până acoperim niște lipsuri. În Rusia am fost doar o săptămână, ar trebui să revin acolo, dar cum toată tehnica militară e concentrată la țărm, slabe șanse să pot fotografia zona curând fără să risc să mă bage-ntr-un sac și să dispar de pe radar. Când nu știi limba și mai ai și doi copii acasă, parcă te gândești de două ori înainte să te pui la drum.
– Alături de Ioana Călinescu, soția ta, ai fondat „Centrul pentru Fotografie Documentară” și ai și scris mare parte dintre aceste proiecte. Cum e să lucrezi cot la cot cu partenera de viață?
– Cu Ioana am călătorit împreună de când ne-am cunoscut. Și asta a fost extraordinar, pentru că pe teren ai multe îndoieli și simți mereu nevoia să-ți verifici gândurile și direcțiile cu cineva. Din multele discuții pe care le-am purtat s-au născut și proiectele noastre. Însă niciodată n-am făcut echipă 100%. Ea își păstrează mereu unele proiecte separate, cum e de pildă Muzeul Abandonului, eu am, la rândul meu, proiecte doar ale mele. Și, din când în când, avem proiecte comune, cum e Mândrie și Beton, din care au ieșit două cărți și un webdocumentar în zece capitole, pentru care ea a scris textele, sau cum e proiectul dedicat Mării Negre. Din 2012, nu mai suntem doar noi doi, sunt și copiii noștri, așa că o vreme călătoriile în care plecam cu lunile s-au sistat. S-au dus anii de haiducie pe teren, în care n-aveam la ce să ne întoarcem acasă. Acum, când reușim să plecăm împreună, cum a fost recent în Georgia, trebuie să găsim soluții să lăsăm copiii, iar terenul nu mai e chiar teren 100%, pentru că inima zboară și la ei. Mă consolez însă cu gândul că, îmbătrânind, am devenit ceva mai eficient și am nevoie de mai puțin timp. Nimic nu se compară, însă, pentru un fotoreporter, cu rătăcitul în toate direcțiile, cu orele petrecute doar ca să observi. Sunt o babă curioasă care se uită peste orice gard.
– După aproape trei decenii de călătorit și fotografiat, există locuri care ți-au furat cu totul inima?
– Nu cred că a existat călătorie din care să mă fi întors sătul de țara respectivă. Mereu m-am întors supărat că n-am putut sta mai mult, că n-am putut explora mai mult, că n-am putut înțelege mai mult, fie că era vorba de comunitățile de pe malul Gange-ului, de vreo țară africană, de Bolivia sau de vechiul Cairo. Dacă vorbim însă de țările din jurul Mării Negre, cel mai frumos loc în care am călcat e de departe Georgia. E o țară care are atât de multe lucruri în comun cu noi, deși e cu un picior în Asia. Relieful e splendid, Munții Caucaz se termină direct în mare, și o anumită particularitate atmosferică face ca litoralul lor să fie mereu noros. Clima e moale și vegetația e mai degrabă mediteraneană, cu smochini, rodii și arbori de khaki. Unde mai pui că oamenii sunt prietenoși, mâncarea e gustoasă, iar vinurile super bune! Georgia mi-a lăsat mereu gustul surprizei, sentimentul că nu știi la ce să te aștepți după colț.
Foto: Petruț Călinescu (2)
Romanian