Silvania – o șampanie de catifea

• România strălucește tot mai tare pe harta vinurilor lumii, iar județul Sălaj ține fruntea pe harta șampaniilor lumii! După lovitura dată cu celebra șampanie Carassia, o altă cramă, Silvania, s-a ridicat din nou pe firmament și oferă o șampanie senzațională. Citiți povestea ei, degustați-o și fiți mândri că românii își produc, la ei acasă, o șampanie de nivelul celor franțuzești •

Dacă mă întrebați pe mine ce îmi vine prima oară în minte, când aud cuvântul toamnă, o să vă răspund pe loc: o cană cu must. Toamna va fi pentru mine întotdeauna legată de amintirea podgoriei aurii de la marginea satului și de momentul în care bunicii adunau toți copiii de pe uliță, ne spălau pe picioare cu apă de ploaie și săpun de casă, după care ne puneau desculți să zdrobim strugurii din teasc. Era o euforie și o bucurie generală, aerul gălbui al toamnei se umplea de chiotele noastre și de mirosul boabelor strivite. Iar la final, primeam toți câte o cană de must proaspăt, pe care o beam pe nerăsuflate, ca apoi să râdem unul de altul de mustățile din spumă roșiatică care ne crescuseră sub nas. Așa că, aflându-mă la Zalău în plină toamnă, nu aveam cum să ratez celebrele podgorii ale Silvaniei. Mulți adoră apusurile și răsăriturile la mare. Dar ați încercat vreodată să le vedeți toamna, într-o podgorie de tămâioasă românească? Pe dealurile Șimleului, așa ceva este un adevărat paradis! Mirosul înnebunitor al strugurilor, cântecul mierlelor ascunse printre rândurile de viță de vie, razele soarelui, trecute prin frunzele ruginii și prin boabele ca niște mici mărgele de cristal… ești într-un vis ce ai vrea să nu se mai termine! Pentru cana de must aferentă momentului, a trebuit să merg însă din podgorie, la cramă. Și acolo am avut parte de alte surprize, de povești fabuloase, numai bune de ascultat într-o după-amiază blândă de toamnă.

Crama cu 7 milioane de sticle

Crama Silvania este la marginea orășelului Șimleul Silvaniei, chiar la drumul mare. Se pare că așa i-a fost sortit, încă de pe vremea Drumului Sării, când prin această poartă spre occident treceau târgoveți și negustori. O mare parte din tot comerțul Transilvaniei își aveau drum pe aici, așa că încă de la 1600, pe locul actualei crame exista un mare han. Două sute de ani mai târziu, pe la 1800, hanul exista în continuare, era deținut de o familie de evrei și era faimos, atât pentru mâncarea bună, dar mai ales pentru vinul excepțional pe care hangiul îl punea în mod obișnuit pe mesele drumeților. Călătorii se întrebau care o fi rețeta secretă pentru o asemenea băutură, fără să știe că misterul nu stătea, nici în struguri, nici în lemnul butoaielor. Ci în faptul că hangiul săpase un beci, sau mai degrabă un tunel, de aproape 100 de metri, în muntele din spatele hanului. Și acolo ținea la păstrare butoaiele cu vin. Practic, la 60 de metri sub munte, exista o cramă în care vinul se învechea formidabil, cu un gust și o aromă aparte. Secretul hangiului evreu a fost deslușit abia în secolul următor, pe la 1960, cu ajutorul tehnologiei și al experților: stânca în care fusese săpată crama făcea în mod natural un mucegai negru nobil, ce dădea vinului păstrat acolo o aromă unică! Un asemenea noroc nu avea cum să se irosească! A fost creată o echipă de mineri români, apoi a fost adusă și o echipă de mineri specializați din Italia și, împreună… au săpat, din 1970 până în 1985, nu mai puțin de 3,5 km de tuneluri, toate transformate într-o uriașă cramă, sub munte! Un adevărat labirint subteran, atât de mare, încât nici toate podgoriile Sălajului nu îl puteau umple cu vin! Capacitatea totală a cramei era de șapte milioane de sticle! Așa că au fost angajați 300 de oameni care să lucreze non-stop la această cramă și au fost aduși struguri din toată România. Chiar și în acest fel, niciodată crama nu a avut mai mult de cinci milioane de sticle puse la păstrare. Dar rezultatele nu au întârziat să apară: vinul și mai ales șampania produse la Crama Silvania, păstrate în tunelurile cu mucegai nobil, erau atât de apreciate, încât erau cerute în toată Europa, din Rusia până în Italia, Germania și chiar Franța, patria șampaniei! S-a construit chiar și o linie de cale ferată până în curtea cramei, ca exportul să meargă mai ușor. Cine și-ar fi imaginat că de la ideea simplă a unui hangiu, de a săpa un beci în munte, se va ajunge la așa ceva?! Și iată-mă și pe mine, reporterul, rătăcind prin acest labirint întunecos de tuneluri, admirând sti­clele de șampanie pu­se la învechit și ascultând explicațiile Iuliei Bolojan, ghidul cramei.

O șampanie… de catifea

Odată cu revoluția din 89, sistemul centralizat a căzut, nu s-au mai putut aduce struguri din întreagă țară. Chiar și în zonă, oamenii și-au recâștigat pod­goriile și au preferat fie să le desființeze, fie să producă singuri, doar pentru familie. Crama Silvania a intrat în declin, a trecut de la un proprietar la altul și părea că nu va mai supraviețui. Steaua ei a început să strălucească din nou, după ce o familie de localnici a preluat-o în 2013. Au investit în retehnologizare și au plantat 40 de hectare de viță nouă, pe dealurile de la Măgura Șimleului. Vechile catacombe au început din nou să se umple cu sticle de șampanie puse la dospit. O șampanie atât de fină și de catifelată, încât noii proprietari au decis… să îmbrace și sticlele în catifea! Catifea neagră pentru șampanie brut, catifea verde pentru demisec, albastră pentru sec și roșie pentru cea dulce. Astăzi sunt produse anual aici aproximativ 250 de mii de sticle de șampanie, dar și vin „liniștit”. Și se pare că românii sunt mari amatori de șampanie, din moment ce mai nimic nu merge la export, abia se face față cererii din țară. Într-un fel, este de înțeles: șampania Silvania este multi-medaliată, atât în România cât și în străinătate, calitatea ei fiind la standarde foarte înalte. Dar, spre deosebire de șampania franțuzească, de exemplu, cea de la Șimleu costă… de zece ori mai puțin!

De la strugure, în pahar

Se adună strugurii din podgorie. Apoi se duc la cramă, unde sunt făcuți must. După prima fermentație în tancuri de inox, vinul este pus în sticle de șampanie, cu o drojdie specială și dopuri provizorii. Așa sunt depozitate în cele șase tuneluri, în rasteluri de lemn. Trei ani vor sta sub munte! M-am plimbat prin acele tuneluri și am văzut sticlele prăfuite, așteptându-și, răbdătoare, sorocul. Șiruri nesfârșite de sticle puse fie la orizontală, fie înclinate către dop. Aici nu există anotimpuri – în această pivniță întortocheată și misterioasă, luminată slab, doar din loc în loc, de câte un bec chior, temperatura este în mod constant de 12 grade, indiferent dacă afară este iarnă sau vară. Doar o dată pe un an, cineva rotește sticlele, manual. Asta este tot ce le tulbură solitudinea, pentru că altfel nu trebuie mișcate, nici măcar lumina și zgomotul nu trebuie să le deranjeze. După cei trei ani, li se criogenează dopul provizoriu, pentru a fi scos împreună cu drojdia. Șampania curată primește celebrul dop de plută, este îmbrăcată în catifea și pleacă spre magazine. Pentru cei ce vor să se bucure și de frumusețea podgoriei, crama Silvania va inaugura anul viitor o pensiune chiar în vie. Acolo se va putea degusta tihnit o șampanie într-un decor de vis. (Nu pot să nu mă bucur, când văd că în toată România au apărut astfel de puncte ale turismului viticol, pentru că noi chiar avem peisaje de vis și vinuri excepționale.)

Ajuns înapoi în București, am mers direct la primul magazin și am cumpărat o sticlă de Silvania, în catifea neagră. Am pus-o la frapat, am făcut lumina mai mică și am dat drumul la muzică în surdină. A fost nevoie de un hangiu evreu, de două echipe de mineri, de un antreprenor curajos și de trei ani de singurătate, pentru paharul de șampanie din fața mea. Am ridicat cupa în cinstea lor și am sorbit din catifeaua dealurilor Șimleului.