Ce mai face… Virgil Ianțu: „Sunt plin de recunoștință pentru darurile vieții”

Mariaje performante și încercate

– În vremurile astea, atât de neașezate și tulburi, în care ne e dat să trăim, avem mare nevoie de lucruri fixe, care să ne dea senzația de stabilitate. Or, prezența ta pe micul ecran, de peste două decenii, este exact reperul cultural de care avem nevoie. De la prima ediţie a emisiunii „Vrei să fii miliardar”, au trecut… 24 de ani, iar „Câş­tigă România”, cealaltă emisiune-concurs de cultură generală, pe care o prezinţi pe TVR 1, a contabilizat 14 sezoane… În ambele cazuri vorbim despre „un mariaj performant”. Cum ţii dragostea vie de atât timp, ­Virgil?

– Da, două „mariaje” performante și puse la încercare! „Vrei să fii miliardar” a fost primul meu pas în televiziune, prima mea şcoală, şi aşa cum niciodată n-o să-mi uit învăţătoarea, cu care mă văd mereu când merg acasă, la Timişoara, tot aşa „Vrei să fii miliardar” îmi va rămâne mereu în suflet. Ca, de altfel, şi emisiunea „Copiii spun lucruri trăsnite”, care continuă să existe şi azi, deşi e un format nou, intitulat „Copiii spun…”. În on-line am ajuns la zece sezoane, iar pe micul ecran, la TVR 1, aniversăm patru sezoane şi mergem înainte… În ceea ce priveşte „Câştigă România”, pasiunea se menţine vie datorită mai multor elemente: conţinutul formatului, care mie îmi place foarte mult, şi oamenii pe care i-am cunoscut în calitate de concurenţi şi pe care îi admir, fiindcă sunt oameni de o reală valoare, care se afirmă doar prin cunoştinţele lor, nu prin artificii de ima­gine. Ceea ce confirmă un lucru pe care îl spun demult: educaţia te face mai puternic, un om educat poate să facă orice în viaţă.

– Din experiența pe care o ai, poți să-ți dai seama de unde își iau informația? Mai pun oamenii mâna pe carte ori se „instruiesc” de pe internet?

– Să ştii că mulţi preferă şi azi cărţile. Inclusiv dintre tineri. Sigur, trăim într-o altă eră, tinerii sunt o altă specie decât suntem noi: au fost crescuţi şi formaţi altfel. Dar am avut surprize foarte plăcute: destul de mulţi tineri, pe care i-am descoperit foarte pasionaţi, foarte dornici să citească lucruri noi, pe care le află din cărţi. Bine, asta se explică şi prin faptul că literatura nu e foarte prezentă în on-line, istoria, nici ea, doar lucruri de cultură generală mai apar, dar nu masiv. Dar cărţile există încă şi sunt întrebuinţate cu folos: mie, cel puțin, mi se pare imposibil să câştigi chiar şi o singură ediţie de la „Câştigă România”, să răspunzi la atâtea întrebări şi să le supravieţuieşti celorlalţi doi concurenţi fără să pui mâna pe carte. Nemaivorbind că am avut şase concurenţi care au câştigat zece ediţii consecutive! Asta da record de inteligenţă! E onorant şi emoţionant să-i vezi pe aceşti oameni care ştiu atâtea despre ţara noastră!

„Nu cred că televiziunea va dispărea”

– Cu audiența cum stai? Sociologii continuă să prohodească moartea televiziunii din cauza internetului. Eşti de acord?

– Într-adevăr, sunt foarte mulţi tineri care nu se prea uită la televizor, ci folosesc preponderent telefoanele, dar eu nu cred că televiziunea va dispărea. Pe de o parte, cred că îşi va păstra rolul de lider pe zona de ştiri. Pe de altă parte, are un aspect care o singularizează în sfera divertismentului: e acel spaţiu în care ne întâlnim mai mulţi în acelaşi timp, e live-ul acela care ne face să ne uităm cu to­ţii la aceeaşi emisiune, pentru ca a doua zi să ne împărtăşim impresiile şi comentariile. On-line-ul, deşi e foarte personalizat, e totuşi haotic şi e individualist… Cred, mai curând, că vom evolua într-un mediu hibrid, dacă vrei: de fapt, asta se întâmplă deja. Avem deja mai multe platforme unde putem urmări filme artistice, seriale, filme documentare, emisiuni diverse… Dar televiziunea ne adună pe toţi în acelaşi loc şi în acelaşi timp, ceea ce mi se pare foarte frumos şi sănătos, fiindcă promovează discuţiile, socializarea reală.

– Mai există loc de progres? Ce-ar trebui să facă televiziunea ca să devină mai atractivă?

– Cred că ar trebui să fie mai atentă la conţinutul pe care îl livrează. Mi se pare că sunt multe seriale care se vor de umor, multe filme care se vor de calitate şi care – culmea! – sunt foarte populare, dar care, din punctul meu de vedere, nu au notă de trecere, mai ales serialele de comedie sunt făcute la un nivel extrem de jos. Eu am gust pentru umor, dar apreciez umorul de calitate, or, în aceste producţii, nu-l prea găsesc. Excepţie face serialul „Las Fierbinţi”, care e făcut foarte bine: actorii sunt foarte buni, foarte talentaţi, scenariile au şi umor, dar şi mesaje… El reprezintă excepţia de la regulă. În rest, producţiile de televiziune sunt facile şi nu că nu au umor inteligent, ci nu au umor deloc. Repet, asta e părerea mea. Nu văd în ele decât o risipă de energie şi de bani. Dar cel mai grav şi ceea ce mă îngrijorează pe mine este că oamenilor le plac, râd la ele, le consideră ca având umor… În fine, sper că în timp va mai creşte calitatea şi gusturile se vor mai educa.

Competențe de mesean

– Apropo de „gusturi”: umblă vorba prin lume că ai deschis un restaurant în Bucureşti. E adevărat?

– Da, e adevărat, în ianuarie am deschis un restaurant italian şi sunt foarte fericit şi foarte bucuros că avem clienţi faini, de calitate… E un loc pe care îl visam, cumva, deși nu m-am gândit niciodată că visul avea să se transforme în realitate. Sunt un om care apreciază mâncarea bună, deci am competenţe de mesean. (râde) Dar uite că lucrurile s-au legat: Claudia Militello, care are o experienţă foarte mare în HoReCa, împreună cu soţul ei şi cu alţi parteneri, au deschis un restaurant în Pipera, în urmă cu doi ani şi ceva, iar acum, când au decis să mai deschidă unul în centrul oraşului, m-au invitat să le fiu partener. Răspunsul meu sincer a fost: „Da’ eu nu mă pricep!” La care replica lor a fost: „Ştim!” (râde) Totuşi, am acceptat invitaţia: am mers pe încredere şi mă bucur pentru că toţi trei facem o echipă foarte bună.

– Bucureştiul e plin de restaurante… Ce oferiți diferit? Cu ce vă atrageți clienții?

– Calitatea şi atenţia la detalii. Locul în care se află restaurantul. Respectul pe care îl avem faţă de clienţi: orice feedback e analizat, schimbăm ce e de schimbat… Atmosfera: e un restaurant elegant, cu clasă, dar nu glacial, ci foarte cald şi cu o energie foarte bună. În week-end se cântă… Apoi, meniul e extraordinar: avem şi un bucătar-şef italian, cu o stea Michelin, care vine o dată pe lună şi are şi el partea lui de meniu… Sincer, n-aş insista pe faptul că e un restaurant bun, dacă n-aş simţi cu tot sufletul că e aşa!

– Aveți și reţete bănăţene în meniu? Ceva moștenit de tine de la bunica…   

– Nu, meniul e exclusiv italian. Dar am în minte ceva legat de un restaurant bănăţean, în Bucureşti nu există aşa ceva, şi chiar şi în Timişoara e greu de găsit!, poate o să vină şi el mai încolo, după ce mai învăţ ce înseamnă să ai un restaurant.

„Sunt mândru de Timișoara”

– Că tot am vorbit de Banat şi de Timişoara: pe-acasă ai mai ajuns? Ți-e dor de locurile copilăriei? Te mai regăsești în ele?

– Cum să nu?! În curând o să merg din nou acolo, la un spectacol al lui John Malkovich. El a fost în Timişoara în perioada „capitalei culturale”, iar acum se întoarce, tot la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, pentru două reprezentaţii ale unui spectacol nou. În general, merg acasă de trei-patru ori pe an – simt nevoia să mă întorc în locul copilăriei, îl am şi pe fratele meu acolo, mai am şi prieteni… Iar acum sunt şi mai îndemnat: până în urmă cu vreo şapte-opt-nouă ani, mi-era destul de ruşine de cum arăta oraşul, dar acum sunt foarte mândru de el. S-a schimbat enorm şi arată ca un oraş din orice altă ţară europeană civilizată: s-au renovat şi se renovează clădiri, pasaje, şcoli, infrastructură, există trei pieţe pietonale legate între ele, pline cu terase îmbietoare… Dacă se mai face şi stadionul mare, atunci o să fie un oraş superb! Aici a vorbit microbistul din mine. (râde)   

Copiii și adolescenții au nevoie să fie ascultați

– Suntem în ultima lună de toamnă, când toată lumea se grăbește să-și umple cămările. Ți-ai adu­nat și tu roadele, ai cămările pline?

– În perioada asta pe mine mă preocupă cămara vieţii în care se află familia, mă bucur de ea şi de tot ce mi se întâmplă. Suntem într-o etapă cu totul nouă, care a avut o perioadă de tranzit emoţional: Iasmina a plecat la facultate în Spania, deci departe de casă. E la o universitate de Hospitality, „Les Roches”, unde învaţă şi management de luxury brands, şi management de evenimente… E o şcoală foarte bună! Doar că, aşa cum spuneam, e departe de noi, e în Marbella, iar nouă ne e dor de ea, ei, de noi, ce-i drept, mai vine ea acasă, mai mergem noi la ea, ne descurcăm cumva… Pentru dor nu prea există management. Într-un alt sens, pentru că viaţa a fost foarte darnică cu mine, simt şi eu nevoia să dau la rândul meu: în perioada asta, mi-am propus să mă întâlnesc cât mai des posibil cu tineri, în şcoli, în licee ori în facultăţi. Le povestesc despre cât de importantă a fost educaţia în viaţa mea şi despre rolul pe care ea îl are în viaţa oricărui om. Mă refer la educaţia academică, dar şi la educaţia de caracter: adică, să devii om şi să devii bun profesionist. Şi pun mereu accentul pe faptul că respectul – respectul faţă de sine, faţă de ceilalţi, faţă de muncă, faţă de efort, faţă de oportunităţi –    ar trebui să fie unul dintre pilonii pe care să se sprijine societatea. La care se adaugă, desigur, bunele maniere și punctualitatea. De asemenea, mai am întâlniri cu părinţi, cu copii şi adolescenţi, aşa cum am avut şi în Germania, şi în Anglia, şi urmează să merg şi în America, la New York, să mă întâlnesc şi cu românii din diaspora de acolo. Copiii şi adolescenţii au nevoie să fie ascultaţi. Pentru că viaţa e grea, pentru că pâinea se câştigă greu, părinţii sunt luaţi de val şi uită de acest cel mai important lucru din viaţa unui tânăr: să fie ascultat, să i se asculte şi vocea, şi sufletul. Dacă nu e ascultat, el începe să se simtă din ce în ce mai singur, se izolează şi aşa se creează o prăpastie între el şi părinţi. Prin aceste discuţii, eu asta îmi doresc: să readuc împreună părinţii şi copiii în echipa numită familie. Şi tot pe linia asta, am lansat şi două cărţi: pe prima, „Copiii spun… Emoţiile sunt bune”, am scris-o acum ceva vreme, dar am reeditat-o grafic şi am retipărit-o în alte condiţii, iar cea de-a doua este „Copiii spun… Poate de fapt te place”. În prima este vorba despre gestionarea emoţiilor, cum să le folosim în mod constructiv, iar cea de-a doua tratează tema bully­ing-ului… Exis­tă şi o a treia carte, dar e încă în lucru şi probabil c-o voi lansa în primăvară.                         

– Toamnă bogată, coșuri pline! Să trag concluzia că ești un om fericit?

– Să ştii că am foarte multe momente în care încerc să conştientizez ce am şi să mă bucur: aşa că îmi găsesc fericirea foarte des. E foarte important să con­şti­en­tizăm când ne e bine, când suntem liniştiţi, să ne bucurăm de momentele astea, să le preţuim… Uneori stau acasă, în curte, mă gândesc la viaţa mea şi mă minunez de cum am ajuns să am tot ce am: o viaţa şi liniştită, şi împlinită, atât personal, cât şi profesional. Şi sunt plin de recunoştinţă!