• Pe valea umbroasă a Geoagiului, toamna, zilele încep din iarba arsă de brume. O umezeală rece te învăluie de la primele ore ale dimineții. Razele soarelui nu se-ndeamnă s-o străpungă, iar semnele, dacă vor fi fiind, doar cei bătrâni le-ar mai putea citi, dar ei sunt puțini, tot mai puțini… •
M-am întors, de curând, într-un sat aproape părăsit, din județul Hunedoara, pe unde mi-am petrecut o mare parte din copilărie. Se află pe drumul care urcă în sus, prin Geoagiu, spre Munții Apuseni. L-am pierdut o vreme, apoi l-am regăsit. Am revenit acum, în miez de toamnă, nu fără rost…
Odinioară, satul s-a numit Porcurea, dar minți sucite au decis schimbarea numelui „rușinos” în Vălișoara, deși, în județ, mai există un sat cu același nume. Locurile astea au fost bogate întotdeauna, nu doar prin roadele pământului, ci mai ales prin hărnicia oamenilor. Risipite pe dealuri, ele n-au fost niciodată colectivizate, și porcurenii le-au lucrat cu drag, iar răsplata le-a fost pe măsură. Dar timpul a trecut, vremurile s-au schimbat, bătrânii s-au mutat sub glie, tinerii prin orașe sau prin cele străinătățuri și rar le mai calcă pasul prin ogrăzile copilăriei. Casele rămase nevândute stau goale, gata să cadă, li se mai ghicesc cu greu urmele, printre copacii bătrâni. Permanent își duc viața aici doar o mână, hai, două, de oameni. Despre ei e vorba în povestea de azi și despre bisericuța cea veche, care îi ține adunați, așa cum se adună oamenii la un priveghi.
Lepedee, ștergare și funii de ceapă
În sâmbăta asta luminoasă, din miez de Octombrie, spre Porcurea urcă mașini multe, ca niciodată. E Ziua Recoltei, un eveniment caritabil, organizat pentru salvarea bisericii de lemn din sat, monument istoric, cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”. Bisericuța de lemn, și cea mai nouă, de zid, sunt amplasate în cimitirul satului. Cea veche, din sus de morminte, cea nouă, lângă poartă.
Luminătorii satului
E forfotă mare-n cimitir, încă din zorii cei zgribuliți, dar nimeni nu cată la cum o fi vremea, că-i treabă multă de rânduit, până să crească ziua și soarele să urce în crugul cerului. „Nu vă gândiți că n-o fi vreme bună, că-i ziua lui Dumnezeu drăguțu’, și-n numele Lui ne adunăm să facem ce-avem de făcut!”, le spune profesoara Maria Buda.
Un om vrednic, chiar și atunci când nu se descurcă de unul singur, va face întotdeauna cât poate, spre realizarea a ceea ce și-a propus. Nu e rușine să ceri și să primești ajutor, rușine e să stai și să aștepți să facă alții ceea ce tu ar trebui să faci. Acesta este gândul de la care au pornit părintele Sorin Ciprian Teiușan și profesoara Maria Buda, când au decis să organizeze acest eveniment, cu dublu scop: să strângă fonduri pentru bisericuța de lemn, dar să și adune laolaltă oamenii din comună, ca să-i învețe că atunci când își unesc forțele pot să mute munții din loc.
Când Maria a dat strigare că-n Porcurea se organizează Ziua Recoltei, o sărbătoare mai altfel decât cele trecute în calendar, armata s-o fi făcut, și nu s-ar fi organizat mai bine și mai iute gospodinele din comună. Au pregătit bucate alese, cât pentru un ospăț îmbelșugat, au copt plăcinte cu măr și cu prune, cozonaci dolofani și uscături sărate, prăjituri cu nucă sau cu magiun. Au adus plăcinte cu brânză sărată și cu mărar, coapte pe lespede sau direct pe plită, gogoși rumene, pudrate cu zahăr, și langoși unsuroși și gustoși. Au umplut coșărcile cu fructe, cu mere, gutui, pere, struguri și nuci, cu bostani pântecoși și funii de ceapă, împletite meșteșugit. Au scos din lădoaiele de zestre lepedee și țoluri țesute-n război, preșuri împletite din cârpe și ștergare cusute în iernile lungi, de mame și de bunici, și le-au întins pe baloți de paie, numai buni de șezut pe ei.
„Oare va veni lume?”, „Dacă nu vine nimeni? Dacă vin prea mulți?”, „Ce facem dacă nu ne ajunge mâncarea?”, „Unde stăm, dacă plouă?”. Întrebările vin din toate părțile, fără să le poată răspunde cineva. Nimeni nu a mai organizat, pe-aici, un astfel de eveniment. Nimeni nu știe cum o să fie, nici măcar dna profesoară Maria, de la care toți așteaptă un răspuns. Dar ea aproape că nu mai are suflu. Se oprește și-și face o cruce mare: „Doamne, facă-se voia Ta!”.
„Să nu lăsăm bisericuța pustiului!”
E Ziua Recoltei, dar nu cu mici, nici cu bere, nici cu muzici asurzitoare. Pe lavițe, de-a lungul bisericii celei noi, femeile au aliniat bunătăți scoase din cămarile lor: zacuști de toate felurile, dulcețuri, siropuri și murături, ba au mai strecurat printre ele și legături proaspete de pătrunjel și țelină, doară le-or fi de folos cuiva. „Doamne ajută!”, spun și apoi dispar, dar se-ntorc îndată, îmbrăcate în costume populare. Sărbătoarea poate să-nceapă.
Și oamenii vin. Rând pe rând, biserica veche se umple și părintele Teiușan face o slujbă de binecuvântare și sfințește aghiazma mică. Câțiva invitați, câteva cuvinte. Profesoara Silvia Beldiman a condus, timp de doi ani, Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara și știe exact cât de greu va fi drumul pe care comunitatea din Porcurea și din întreaga comună Balșa s-a angajat să-l parcurgă pentru salvarea bisericii vechi: „Recolta cea mai importantă nu este neapărat recolta toamnei, ci aceea din sufletul omului. Și ce poate fi mai temeinic și mai durabil, într-o viață de om, decât ceea ce credința și biserica ne sădesc în suflet? Lecția pe care o primim astăzi, de la inițiatorii acestei acțiuni și de la toți cei implicați, este o lecție de solidaritate și de credință. Ne-am adunat astăzi la Vălișoara să mulțumim pentru binecuvântările pe care Dumnezeu le-a revărsat asupra noastră, dar și să ne rugăm ca Dumnezeu să ne ajute să nu lăsăm pustiului această bisericuță”.
Se cântă pricesne, se recunosc oameni ce nu s-au mai văzut de mult, ba, unul de-ai locului, Romulus Filimon, încă în putere la cei 87 de ani, cântă la fluier, apoi la vioară, cântece din străvechimi. Cineva a aprins câte-o lumânare la fiecare mormânt din cimitir, „Să fie cu noi și cei din lumea-fără-dor, c-a lor a fost truda când s-a ridicat bisericuța asta!”. La plecare, în cutia pentru donații, fiecare-a lăsat cât a putut, din puținul sau multul sufletului. De la gazde, oaspeții au primit în dar cărți de rugăciuni și câte-un borcan-două din bunătățile așezate pe lavițe. Și bucurie multă au primit unii de la alții și de la ziua asta, în care s-au hotărât să întoarcă din drumul ei către moarte, biserica în care au fost botezați, cununați, duși pe ultimul drum. „Că doară asta ni-i casa”, zice un om. „Sufletul satului. Fără ea, suntem nimeni.”
Sufletul satului
Abia spre seară, când și lumina zilei s-a ascuns deja-n culcuș, Maria Buda înțelege că ce-a urnit nu mai poate să fie oprit. Salvarea bisericii vechi e un prilej ca oamenii, atâția câți mai sunt, să fie împreună, să aibă un rost, să fie, din nou, o comunitate. Și-și pun în Maria toată încrederea. Că ea a fost cea care le-a îndemnat pe femei să se adune iarăși, iarna, în șezători, ea i-a convins pe feciori să reia obiceiul călușarilor, ea, cu energia și zâmbetul ei, știe să-i însuflețească, să-i găsească vieții alt rost, mai înalt decât truda de toate zilele. „Am vrut să-i învăț să se implice, să se unească iarăși ei între ei, să renască acea comuniune de care-mi amintesc încă de pe când trăiau bunicii mei, Dumnezeu să-i odihnească! Suntem o comunitate, trebuie să ne străduim să trăim în comuniune, că și-așa-i destulă singurătate pe lume. Avem aici valori care-ar fi păcat să se piardă, câte nu s-au pierdut deja, iar bisericuța din Porcurea e doar una dintre ele. Această Zi a Recoltei a fost un exemplu extraordinar de ce pot oamenii să facă, atunci când vor, atunci când renunță la orgolii și aleg, în locul lor, dragostea, în cea mai pură formă a ei. Mă plec în fața lor cu recunoștință!”, spune Maria Buda.
Să tot fie vreo doi ani de când Maria Buda s-a mutat definitiv în casa bunicilor ei din Balșa, după ce alți vreo trei înainte, a trudit s-o pună la punct. Oricând a avut o clipă de răgaz, a luat la rând satele comunei, unsprezece de toate, ca să mai găsească prin poduri, prin șuri sau prin șpaițuri vechituri. Să le salveze. Să le păstreze. Să nu uite oamenii de unde vin și cine au fost. Tot vorbim despre identitate, dar nu știm unde să o căutăm. Ia îmbracă-te cu o ie veche, pune-ți pe cap o năframă cu flori și uită-te în oglindă. Una prinsă în perete, cu argintul crăpat… Orice lucru mare începe cu mărunțiș.
Când a mers prima dată la Porcurea, Maria nici măcar nu s-a gândit că va mai găsi picior de om la capătul drumului plin de gropi, dincolo de indicatorul ruginit, ce semnala existența unui sat la vreo șapte kilometri depărtare de drumul asfaltat. S-a dus și s-a tot dus, până a găsit satul. O casă, încă una, și nimeni pe uliță. Era Ianuarie, frig și umezeală. Ici, colo, un fum firav din hornul câte unei case dădea semn că nu-i cu totul părăsit locul. Undeva, lângă o porțiune de drum mai dreaptă, era cimitirul satului. Întâi a văzut crucile, multe căzute la pământ, aproape potopite de ierburi veștejite și ude. Cruci de piatră și lemn, bătute și ele de vânturi și ploi. Erau, ce-i drept, și unele mai mândre, din mozaic sau marmură, îngrădite cu gard din fier forjat, semn de grijă și neuitare. Dincolo de ele, pe coama dealului, bisericuța de lemn. Turnul clopotului înclinat într-o rână, țiglele, câte mai erau, acoperite cu mușchi, abia ținându-se de lațurile putrezite, imaginând o dantelărie bizară, prin care pătrundeau înăuntru și ploaia, și ninsorile, și ciorile. La ferestruicile fără geamuri fâlfâiau perdele zdrențuite, și singur lacătul de pe ușă părea că mai susține bisericuța să nu cadă. Ar fi vrut Maria să o poată lua acasă, s-o curețe, să-i oblojească rănile, să-i vindece durerea. Ar fi vrut s-o aline cu dangăt de clopot, chemând la rugăciune pe toți viii și morții satului, de când vor fi fost ei, de când va fi fost ea, bisericuța. Al cărei drum spre Înviere Dumnezeu a rânduit să înceapă în ziua aceea rece, de Ianuarie, când doamna profesoară Maria Buda a ajuns în fața ei.
Epilog
Povestea bisericuței de lemn din Porcurea (Vălișoara) v-am spus-o, dragi cititori ai revistei Formula AS, în urmă cu o lună, sub forma unei scrisori. În urma publicării ei, în conturile parohiei au intrat deja multe donații, dovadă nestrămutată a bunătății dvs., fără pereche pe-acest pământ. Sunt zeci de biserici în țară, refăcute sau chiar făcute cu ajutorul inimii dvs., iar lor li se va alătura și biserica veche din Vălișoara. Părintele paroh Sorin Ciprian Teiușan și micuța comunitate de ortodocși le mulțumesc tuturor donatorilor pentru dărnicie. „Sunt încă mulți, foarte mulți pași de făcut până să putem sluji din nou în bisericuța de lemn. Suma totală necesară salvării ei va ajunge la un milion jumătate de euro. Dar sumele primite până acum, din partea cititorilor revistei Formula AS, sunt un semn de speranță, un început bun, pentru care-L rugăm pe bunul Dumnezeu să vă răsplătească cum știe El mai bine! Vă purtăm în rugăciune pe toți!”.
Drumul spre Porcurea e plin de gropi, în care, cu sau fără ploaie, băltește nepăsarea. Și, totuși, când Dumnezeu își pune voia, acolo unde nu este drum, oamenii își croiesc singuri unul. Unii spre alții, în numele Binelui.
Romanian