• Sfântul Ardealului s-a născut pe un vârf de deal, printre stele, la o palmă de Dumnezeu •
Drumul
Mai întâi au fost munții. O linie albastră, care se ridica în fața mea ca zidul unei cetăți. O stare aparte mi-a învelit sufletul. Simțeam foarte limpede, deși îmi e greu să explic în cuvinte, că intrând în Țara Zarandului, pătrund, de fapt, în Țara lui Arsenie Boca. Părintele era pretutindeni, în iarba de pe marginea drumului, în pârâul care șerpuia prin pădure și mai ales în munții albaștri, care despărțeau pământul de cer. Înainte de a deveni omul lui Dumnezeu, preotul pe care credincioșii îl urmau peste tot ca pe Moise în pustiu, părintele Arsenie a fost un copil din Țara Zarandului, născut într-o gură de rai, în care pământul se îmbrățișează cu cerul. Acolo, la marginea subțire și albastră a munților, trebuie să ajung și eu.
Asfaltul se retrage, casele se răresc, pădurea începe să acopere lumea. Un pârâu curge parcă din alte timpuri, pe sub podețe de lemn peste care va fi pășit și părintele. Ultimul sat înainte de a mă sui spre culmi este Căzănești. Sulița acoperișului bisericii vechi se avântă în albastrul cerului. Drumul mă așteaptă cuminte. Curând va mușca din pantele repezi, cățărându-se agil. Mă tulbur, mă întreb mereu dacă voi reuși să ajung, apoi frământ în gând rugăciuni către părintele Arsenie. Iară și iară, mă încearcă sentimentul copleșitor că aici și acolo, pe piatra asta de râu, pe coasta asta piezișă, va fi călcat, copil fiind, părintele Arsenie. Cum arăta: om sau înger?
În cetatea munților
Oriunde întorc ochii mă năpădește o frumusețe sălbatecă. Sunt pe locul casei în care s-a născut și a crescut părintele Arsenie, casa bunicilor săi materni. Mă aflu pe buza unei depresiuni uriașe, ale cărei margini ating cerul. Ceea ce văd sunt pantele repezi ale unui vulcan stins în negura vremurilor și acum îngropat în pajiști, flori și păduri. Dumnezeu a astupat gura de foc de odinioară cu o mână din care a presărat stânjenei și romanițe, garofițe și sângele voinicului, degeței și brândușe. Din gura iadului a răsărit o gură de rai, pe buza căreia străbunicii părintelui Arsenie și-au ridicat o căsuță simplă, din bârne, cu doar două camere și o șură acoperită cu paie. Căsuței i-au săpat pivniță la temelie, au acoperit-o cu șiță și pe două laturi i-au făcut cerdac. De aici, din tindă, va fi privit Creștina, mama părintelui, muchea albastră a muntelui, care închide locul, de jur împrejur, ca o cetate. Și se va fi simțit apărată. Va fi gustat și ea, ca și mine, din pacea care îți năpădește nu doar inima, ci și trupul, sucufundându-te într-un lac de liniște. Mă simt ca și cum aș fi plecat de pe pământ și aș fi ajuns în cer. Cerul Bujoarei la care a urcat Iosif, un tânăr din Brad, care a luat-o de soață pe Creștina. Ea era doar o copilă de 17 ani, el era deja bărbat în toată firea, de 28 de ani. S-a întâmplat în 1909, pe 9 Noiembrie, în ziua care a urmat praznicului Sfinților Arhangheli. Părintele Arsenie a fost primul lor prunc, venit cu un an mai târziu, ca rod al rugăciunii mamei.
Creștina și Maica Domnului
Nu și-a dorit un prunc, așa cum își doresc toate mamele – un copilaș pe care să-l iubească mai mult ca pe lumina ochilor. Credința Creștinei era mult mai adâncă. După ce s-a cununat cu Iosif, adăsta mult în fața icoanei Maicii Domnului, rugând-o pe Preasfânta un singur lucru – să-i dea un copil care, când va fi mare, să-i slujească Domnului Iisus. Crescută la granița pământului cu cerul, învățase să se dezlipească de sine și să se dea cu totul, ca jertfă curată, lui Hristos. Părintele avea să le povestească ucenicilor din Țara Făgărașului, în anii când va sluji la Sâmbăta de Sus: „Când eram copil, în casa mamei mele era o icoană a Maicii Domnului care-mi plăcea foarte mult. Odată am întrebat-o pe mama de ce îmi place aşa de mult acea icoană? Iar ea mi-a spus: «Dragul meu, cât te-am purtat în pântece, foarte mult m-am uitat şi m-am rugat la această icoană». Când a rămas însărcinată cu mine, mama s-a uitat la icoana Maicii Domnului şi a pictat-o în inima ei. A pictat-o rugându-se la Maica Domnului, cum se rugau Sfinţii Ioachim şi Ana. După ce-am terminat studiile, mama credea c-am să mă stabilesc ca orice om la casa lui. Când a aflat ce intenţii am, că vreau să mă călugăresc, mi-a luat capul în mâini, m-a sărutat şi m-a binecuvântat zicându-mi: «O, dragul meu şi scumpul meu, de când mă rog eu pentru asta!»”.
Părintele a venit pe lume pe 29 Septembrie 1910. S-a născut la Bujoara, în casa bunicilor săi materni. Tatăl său, Iosif, era plecat în America, să strângă un bănuț cu care să-și dureze o gospodărie. Primii ochi pe care i-a văzut au fost ai mamei Creștina, ai bunicului Gligor și ai bunicii Păscuța. Au trăit doar ei patru, în casa de lemn de sub cer. Mama și bunicii l-au și botezat ortodox, primind numele de Zian. A crescut ca un înger, în curtea raiului, în gospodăria lor largă, care cuprindea tot vârful de deal. De jur împrejur, își amintesc și astăzi bătrânii, pe dealurile apropiate erau la vremea aceea câteva zeci de case, astăzi risipite de vânturi și ploi. Când se strângeau la clacă, muntenii din Bujoara numărau aproape 100 de suflete. Cătunul acesta aninat de pământ la buza cerului i-a fost lui Zian și familie, și școală. În Vața de Sus, nu era școală și chiar să fi fost, oricum ar fi fost prea departe. Așa că primele clase primare Zian le-a făcut acasă, înconjurat de dragostea bunicilor, a părinților și a lui Dumnezeu. Așa i s-a plămădit sufletul și poate că de aceea, matur fiind, a iubit tăcerea și singurătatea. Se obișnuise de mic să caute liniștea și prietenia lui Hristos. De coborât, Zian a coborât de la Bujoara abia la vârsta de 12 ani, când era aproape adolescent. A fost, cred, ca o cădere din rai. Părinții lui se despărțiseră, trebuia să meargă la liceu, care pe atunci începea în clasa a V-a. Tatăl, Iosif, care era cizmar în Brad, putea să-l țină la școală. Așa că Zian a coborât din munte în micul oraș al Apusenilor și a urmat clasele de liceu, terminând primul. Poza lui e și astăzi la loc de cinste în școală. Un tânăr de o frumusețe de pe altă lume, cu ochii parcă pierduți în infinit. Va fi căutat Zian, la absolvirea clasei a XII-a raiul pierdut din vârful munților? Nu știu. Știu însă că la Bujoara s-a mai întors doar de două ori. Ca să se poată întreține la facultate, părintele a venit în anii 30 și a vândut casa și ograda bunicilor. Raiul copilăriei sale a ajuns al altora, apoi s-a golit cu totul de oameni. Astăzi, la Bujoara, din cele câteva zeci de case care alcătuiau cătunul, nu a mai rămas niciuna. Doar frumusețea sălbatecă a coastelor repezi, îmbrăcate de pajiști și flori. De șapte ani, aici s-au așezat două maici, care au durat un schit. Doar ele veghează acum, din singurătatea lor luminoasă, locul de naștere al Sfântului Ardealului.
Două suflete și un sfânt
Stau pe o bancă de lemn, alături de cele două măicuțe ale Schitului Bujoara. Maica stareță Benedicta – înaltă, gravă, maica Irina – mărunțică și zâmbitoare, amândouă pline de o bună cuviință și o pace neprefăcute. Într-un fel, par de-ale locului, crescute aici de când lumea, pe dealul în care a copilărit și Zian, deși nu au mult timp de când au venit să se roage în vârf de munte. Când au apărut pe culmile acestea ale Munților Zarandului, țăranii din Vața de Sus s-au uitat la ele cu mirare și, cu disprețul fin al omului de la munte pentru cei crescuți între betoane, le-au spus mai în față, mai în dos: „Ăste două? Nu rezistă aici!”. Și poate că nu ar fi rezistat. Dar unde nu poate omul, poate Domnul. Maica Benedicta e sigură pe ea când îmi spune: „Ne-a dat Dumnezeu așa un har, că niciodată nu ne-a fost frică!” Sunt de la oraș, au fost mai întâi călugărițe la Mânăstirea Morisena, din câmpia Aradului. Acolo, maica stareță Benedicta a simțit că se sufocă: „Copilăria mea a fost în mare parte în Maramureș, la bunici. La Morisena am rezistat doar doi ani. I-am și spus părintelui duhovnic că trebuie să plec într-o mânăstire de la munte, poate să mă întorc în Maramureșul meu, că nu mai pot să fiu călugăriță la câmpie. Și în zbaterea aceea a mea, părintele mi-a spus că s-a înființat un schit pe locul de naștere al părintelui Arsenie Boca. Mi-a spus că e la munte, așa cum îmi doresc. Am simțit un fior când mi-a spus de părintele Arsenie, de care eram apropiată încă de dinainte de călugărire, prin părintele Ștefan Negrean, preotul bisericii la care mergeam în Arad. Nu trecea predică fără ca părintele să pomenească ceva din învățătura părintelui Arsenie. De aceea, când am citit pentru prima dată Cărarea Împărăției, mi-am dat seama că știam mare parte din carte din predicile părintelui Ștefan.
La Bujoara am urcat pentru prima dată pe 7 Decembrie 2016. Am urcat pe jos, tot drumul din vale. Era deja noapte și era zăpadă, nu am putut să vedem nimic, dar eram hotărâte, și eu, și maica Irina, să venim, simțeam în inimă că asta ne dorim. Și, după ce a trecut iarna, după Săptămâna Luminată, am revenit și am rămas definitiv. Bujoara era un loc sălbatec, de peste 20 de ani nimeni nu se mai ocupase de pășuni, dealurile erau pline de rugi sălbatici. Locul arată acum foarte diferit față de cum era pe vremea copilăriei părintelui Arsenie, când totul era cultivat. O bătrânică, încă în viață, ne spunea că pe timpuri, răsunau dealurile de vocile copiilor, atâția erau aici, la Bujoara. Era o viață trăită în comuniune. Singurul drum unea toate casele. Se ajutau mult, totul se făcea în clacă, iar seara se întâlneau și se bucurau unul de celălalt. Noi suntem aici cu totul singure, nu mai e nimeni cale de două ceasuri de mers pe jos până în Căzănești. La început ne-a fost greu și pentru că veneam de la câmpie. Nu ne mai ascultau nici genunchii, să tot urcăm și să coborâm, dar, cu timpul, ne-am obișnuit. Părintele Arsenie ne-a întărit și, iată, au trecut de atunci șapte ani și jumătate.
– Credeți că v-a îndemnat părintele Arsenie să fiți călugărițe pe locul copilăriei sale?
– Așa cred! Că dacă el nu ne-ar întări cu rugăciunile lui, nu am putea să facem față. Trupește e greu, dar duhovnicește nu e, simți că te ține cineva. Nu știu să pun asta în cuvinte, dar îi vedem pe pelerinii care vin aici, că au frici noaptea, că se tem de pustietate, de pădure, ne și întreabă dacă nouă nu ne e frică. Iar eu le răspund că mie mi-ar fi mai frică să ies noaptea în Timișoara, în oraș, decât să ies aici, în pădure.
– Vin mulți credincioși să se închine?
– Vin, cu tot felul de dureri… A venit acum un an un tânăr de 19 ani, din Urziceni, până aici, în cârje. Avea o tumoră la genunchi, dar a urcat în cârje de jos! Nu cu mașina, ci pe jos, atâta credință a avut, deși nu se spovedise niciodată. Pe noi ne-a mișcat foarte tare hotărârea lui. Medicii i-au spus că trebuie să îi taie piciorul, dar el nu putea accepta asta. Și i-au mai spus și că are deja metastaze la plămâni. Era tare deznădăjduit, nu mai vedea niciun rost să trăiască. A rămas peste noapte aici. Noi i-am recomandat să meargă să se spovedească, împreună cu toată familia, ceea ce au și făcut, apoi a plecat la spital. La analize, au constatat că metastazele dispăruseră.
– Ați mai pleca de aici, maică stareță?
– Nu. Atât de tare ne-am îndrăgostit de locul acesta, și eu, și maica Irina, e atât de frumos aici, în orice anotimp… Acum, toamna, încep să se înroșească cireșii, iar după ei ia foc toată pădurea, e un incendiu de culori. Iarna, cu cât e mai multă zăpadă, cu atâta este mai frumos. Aici la noi încă sunt zăpezi. Am fost izolate și două luni. La noi vin și mistreți și lupi, le mai găsim urmele, dar încă nu ne-am uitat ochi în ochi cu niciun animal. Mai nou se pare că a apărut și un urs, dar nu are treabă cu noi. Acesta e locul pe care ni l-a dat Dumnezeu, nouă, oamenilor, așa am fost hărăziți să trăim în natură, în libertate, nu în oraș cu betoanele lui. Când te trezești, să-ți spui rugăciunea în fața muntelui, cu ochii la cer. Dumnezeu e mai aproape aici. Ești vecin cu el toată ziua, te simți permanent ocrotit. Ne-am complicat prea mult viața, cu lucruri care nu ne sunt de folos. Și când te întorci la simplitate te eliberezi de ele. Simplitatea îți aduce liniște, pace. Așa trăim noi.
Foto: Cristian Curte, Maica stareță Benedicta
Romanian