Jan Willem Bos: „Nu sunt un om foarte sentimental, dar România e a doua mea patrie”

„Traducere înseamnă trădare”, spune un vechi dicton italian. Nu e însă și cazul lui Jan Willem Bos, olandezul îndrăgostit de România, care a dat limbii neerlandeze peste 10.000 de pagini de literatură română. Pentru traducerile lui din Urmuz, Creangă, Sorescu sau Cărtărescu și pentru perseverența cu care de peste patru decenii promovează cultura română în Olanda, președintele României l-a decorat cu ordinul „Meritul Cultural” în grad de mare ofițer. Iar pentru virtuțile stilistice dovedite ca traducător, un an mai târziu, conaționalii i-au decernat premiul „Martinus Nijhoff”, cel mai important premiu pentru traducere literară din Olan­da. Jan Willem Bos trăiește astăzi într-un mic oraș nu departe de Amsterdam, într-o casă cu ferestre uriașe, în care continuă să scrie, să ­citească și, mai ales, să traducă.

Un adolescent rebel

– Cine erați înainte să descoperiți limba română, Jan Willem Bos?

– Eram un adolescent care trăia la Amsterdam, unde am și crescut de la vârsta de 3 ani, un oraș destul de aglomerat, dar incomparabil mai liniștit decât azi, care avea de atunci această amprentă republicană și un pic anarhistă. Mi-am trăit deci adolescența într-o perioadă foarte revoluționară, în anii ’60-’70, în care se întâmplau Woodstock-ul, Războiul din Vietnam, Mai ’68-ul. Îmi amintesc că mergeam la manifestații împotriva războiului, împotriva monarhiei, împotriva stilului vechi de a preda la școală. Nu eram la intensitatea revoluționară a Parisului, dar eram foarte activi în Amsterdamul de atunci. Eu însumi m-am considerat toată viața un om de stânga și mă revoltam constant împotriva generației de dinainte, care era foarte conservatoare. Maică-mea mă trimitea, de pildă, la frizer, pentru că aveam părul prea mare. Ei, și acest adolescent rebel era și un student ratat la Geografie. După nici trei luni de la înscriere, mi-am dat seama că nu mi se potrivește deloc. Era cam târziu să mă transfer la engleză sau franceză, secțiile erau deja supraaglomerate. Tot răsfoind broșura facultății, am dat însă de secția de limba română, unde se cerea doar franceză și latină, pe care le făcusem la liceu. M-am înscris și am avut marele noroc să fiu singurul student din anul respectiv.

– A fost deci un accident al vieții, care s-a transformat ulterior în destin.

– Da, s-a dovedit o mare șansă. La 18-19 ani, când m-am înscris la facultate, nu eram un tip foarte serios. Dacă m-aș fi înscris la neerlandeză, m-aș fi pierdut printre cei o sută și ceva de elevi sau poate m-aș fi ținut de petreceri. Dar când într-o secție există doi profesori și un singur elev, nu prea îți permiți să vii la oră cu întârziere sau cu tema nefăcută. (râde) Așa a început totul. Iar apoi, fiindcă despre România nu știam prea multe la vremea aia, în primăvara lui 1974, la inițiativa mea, am plecat într-o călătorie de descoperire.

– Cum ați găsit țara atunci?

– Toate lucrurile care ne preocupau pe noi aici, în Vest, ideea de revoluție socială, așa cum văzuserăm în Franța, erau complet necunoscute românilor. Noi discutam diferențele dintre social democrație și creștin democrație, românii cunoșteau doar comunism versus lumea liberă. Muzica era pentru noi ca pâinea cea de toate zilele, dar foar­te puțini oameni auziseră în România de Beatles sau de Rolling ­Stones. Și apoi, ideea în sine că un tip de 19 ani, cu doar câteva sute de mărci la el, călătorește de capul lui, doar așa, pentru că vrea să descopere lumea, părea ceva foarte bizar pentru românul de rând. Se uitau la mine ca la un extraterestru. Am găsit deci o societate foarte închisă, deși erau anii buni ai comunismului, în care relațiile cu străinii nu erau descurajate. Dar am găsit și o țară foarte interesantă și frumoasă, cu oameni prietenoși, care se amuzau când mă străduiam să le vorbesc limba.

– Drumul spre limba română a început și cu o mare și importantă prietenie cu Sorin Alexandrescu, care v-a fost profesor în Olanda. De el cum v-ați apropiat?

– Pe vremea aceea, exista un acord cultural între România și Olanda, în virtutea căruia statul român îl trimisese pe Sorin Alexandrescu ca profesor aici. A predat în Amsterdam și la Groningen, unde de altfel a predat și Ioan Petru Culianu, care de acolo a emigrat spre America. Sorin Alexandrescu, cu care m-am înțeles de la bun început foarte bine, e cel de la care am prins gustul lecturii. La început, preda în neerlandeză, dar după prima mea călătorie în România, revenisem deja vorbind destul de bine, așa că a început imediat să predea în limba română. A fost un profesor extraordinar, care m-a ajutat foarte mult. Am făcut cu el toată istoria literaturii române, de la cronicari începând, am studiat inclusiv folclor. Iar apoi, pentru master, grație aceluiași acord cultural, am avut posibilitatea să merg să-mi scriu lucrarea în București. Timp de un an de zile, am citit, am scris, am învățat orașul, am stat mult în bibliotecă și am cunoscut tot felul de scriitori.

– Cartea dvs. de memorii, apărută la Editura Humanitas, „De la Rin la Dunăre și înapoi”, are și un subtitlu: „Autobiografia mea românească”. Pare că ați trăit mereu două vieți, una aici și una acolo, așa e?

– Mai degrabă aș spune că ele s-au împletit mereu. Cu excepția unei foarte scurte perioade de vreo trei ani, înainte de Revoluție, în care nu am mai fost în România, fiindcă nu-mi mai făcea nicio plăcere, n-a existat an în care să nu ajung de trei, patru, chiar și de cinci ori, cu diverse pretexte profesionale. Pe de o parte, am viața mea de scriitor, lexicograf, traducător, pentru care sunt deseori invitat la festivaluri. Pe de altă parte, sunt îndeletnicirile mele de interpret și traducător autorizat. Am fost, de pildă, interpretul personal al Reginei Beatrix în România, în cadrul vizitei de stat a maiestății sale în 2001, am tradus de câteva ori pentru Armata Română, care pregătea în Olanda câteva contingente care urmau să plece în Bosnia, am tradus mult și pentru ­Tribunal.

În căutarea cuvântului potrivit

– Să traduci un roman e o cursă pe termen lung. Cu atât mai mult, când romanul are 1500 de pagini. Ce vă ține motivat atâtea ore pe scaun?

– Eu fac parte dintre cei care consideră traducerea o muncă foarte plăcută. Sigur, e o muncă dificilă, minuțioasă, complicată. Mi-ar plăcea să pot să stau la masa de lucru și doar să traduc fără oprire. Dar nu pot, pentru că trebuie să mă întrerup mereu și să caut. Pe masa mea de lucru am acum deschise Biblia, Dicționarul Explicativ, dicționarul de neerlandeză, dicționarul de sinonime, la care se mai adaugă uneltele deschise pe ecranul computerului, de la google, la wikipedia și chatgpt. Dar e și o mare plăcere să stai să cauți printre toate cuvintele care există, până îl găsești pe cel mai potrivit. Un traducător nu trebuie să se trezească în fiecare zi la 7, să meargă la birou. Iar dacă într-o zi n-are chef de lucru, nu îl obligă nimeni. Eu îmi fac programul cum vreau eu: mă trezesc dimineața, aprind lumina în birou, pornesc computerul și câteva ore stau și mă concentrez. Azi dimineață, am terminat de corectat șpalturile romanului „Kinderland” de Liliana Corobca, care    va apărea la Editura „Pegasus” din Amsterdam, până la sfârșitul anului. După interviul ăsta, voi continua să lucrez la „Theodoros”, romanul lui Mircea Cărtărescu, pentru care am așteptat aproape doi ani să primesc undă verde de la editură. La un moment dat, poate mă întrerup să mă uit la ceva la televizor sau mă odihnesc și deschid la întâmplare o carte și aud sau văd un cuvânt și-mi dau seama că e mai potrivit pentru traducerea mea. Și iar revin la computer. Și tot așa, până e gata. Și dacă și la a treia lectură, cea din olandeză, încă îți mai place romanul, înseamnă că e o carte cu adevărat bună.

„Drumul lui Cărtărescu ar fi fost mai ușor dacă ar fi scris cărți mai scurte”

– Să-l faceți pe Mircea Cărtărescu citibil în neerlandeză n-a fost chiar ușor. De ce?

– Pe la începutul anilor ’90, când Cărtărescu era un autor foarte interesant, dar despre care habar nu aveai cum va evolua, am tradus „Travesti”. Cărțulia aia, în care regăsești obsesiile lui literare de mai târziu, s-a dovedit poarta lui de intrare în lumea prozei, spațiul în care a încercat să vadă cum funcționează lumea asta fictivă. Când a apărut „Orbitor” însă, mi-am dat seama că e ceva de cu totul alt nivel, o trilogie care trebuie neapărat tradusă. Am încercat să găsesc o editură, dar toate editurile s-au speriat, pentru că în total sunt 1500 de pagini. A fost nevoie să apară în Germania primul volum, pentru traducerea căruia regretatul Gerhard Csejka a fost lăudat în toată presa literară și răsplătit cu un premiu foarte important, ca în exact aceeași săptămână, nu exagerez, să fiu sunat de cinci edituri să mă întrebe dacă nu vreau să mă înham la o traducere.

– Azi cum e primită literatura română în Olanda? Sunt scriitorii români cunoscuți aici?

– Numele de Cărtărescu începe să fie cunoscut și datorită pomenirii lui în preajma acordării anuale a premiului Nobel. Drumul i-ar fi fost însă cu siguranță mai ușor, dacă ar fi scris cărți mai scurte. Oricum, oricât de bine s-ar vinde, nu cred că un volum de-al lui Cărtărescu poate avea în Olanda succesul pe care îl are în Spania sau America Latină, unde e foarte iubit și unde am aflat că primul tiraj al romanului „Theodoros”, de 15.000 de exemplare, s-a epuizat în două săptămâni. Mă laud însă în continuare cu „Cartea Șoaptelor”, a lui Varujan Vosganian, un roman extraordinar, pentru care a trebuit să insist la editură, dar care până la urmă a avut trei tiraje și am semnale că e foarte des împrumutat și de la bibliotecile publice. În rest, deși am tradus mult, scriitorii români au rămas destul de necunoscuți aici. Ar trebui ca cineva să tragă o întreagă literatură după el. Iar acel cineva ar putea fi Cărtărescu, dar nu e încă în punctul ăla.

Dragoste „made in Romania”

– Văd în fotografia de deasupra canapelei un Jan cu plete și barbă, într-o casă superbă, cu șemineu.

– E chiar casa consulului american la București, iar fotografia e făcută în 1984. Insistase Cornelia să-mi las barbă, să văd cum e, și am ținut-o mulți ani, chiar și după ce ne-am căsătorit. Pe vremea aia, noi stăteam la bloc, în București. Dar ne împrieteniserăm cu consulul, care era căsătorit cu o olandeză din Groningen. Și când ei au plecat în vacanță cinci săptămâni, ne-au rugat să venim să stăm noi la ei. A fost foarte bine, fiindcă eram aproape de Herăstrău și fetița noastră abia începuse să umble.

– Dar pentru pianul de aici, din sufrageria din Leiderdorp, cine e „de vină”?

– Pianul e al fiicei noastre, Laura, care a urmat Liceul de Muzică din Rotterdam și a absolvit cu diplomă dublă Conservatorul, tot din Rotterdam, și la pian, și la dirijat de orchestră. Acum locuiește în Germania, la Koblenz, și lucrează pentru teatrul de acolo. Și, cum pentru pian n-a mai avut loc, a rămas la noi.

– Am avut ocazia să o cunosc pe soția dvs. la FILIT și m-a surprins că vorbea și ea română.

– Pe Cornelia am cunoscut-o la București, în anul în care am locuit în căminul de la Grozăvești. Eram coleg de cameră cu Steinar Lone (azi, cel mai important traducător în norvegiană pe care îl are România) și nu aveam decât o singură cheie la camera noastră, fiindcă nu aveai unde face dubluri pe vremea aia. Ca să ne pasăm cheia, trebuia de fiecare dată să ne vedem în oraș. Într-o zi, ne-am întâlnit la „self”, restaurantul cu autoservire de la subsolul Intercontinentalului, unde Steinar a venit cu o fată și mi-a spus: „Ea e românca cu care o să mă însor!” Nu s-a însurat cu ea, că m-am însurat eu. (râde) Nici măcar nu erau împreună. Așa ne-am cunoscut, ne-am plăcut și am rămas un cuplu. Și, după ce am venit împreună în Olanda, am plecat și în Statele Unite, ca să-i cunosc rădăcinile, care sunt extrem de ramificate. Cornelia s-a născut de fapt la București, dintr-un tată aromân, din nordul Greciei, și o mamă româncă, din Medgidia. Dar când avea ea șapte luni, familia a plecat în Grecia, unde a stat vreo patru ani. Iar apoi, fiind­că era o situație dificilă în Grecia, după războiul civil, au luat drumul Statelor Unite, unde s-au și stabilit. Cornelia a crescut deci în America, unde a cam pierdut limba greacă și limba aromână, însă a continuat să vorbească până pe la șase, șapte ani limba română, fiindcă părinții ei vorbeau românește între ei. Apoi, a vorbit doar engleză. Iar în 1974, ca orice american care se respectă, a plecat în ­România să-și caute rădăcinile.

– A plecat să-și caute trecutul și și-a găsit de fapt viitorul?

– Exact. (râde) Și-a găsit, într-un fel, și trecutul, fiindcă, odată ajunsă în România, a descoperit că înțelege ce se vorbește, că ceea ce auzea ea în casă în copilărie nu era doar o limbă secretă între părinți. I-au trebuit doar vreo două săptămâni și a reînceput să vorbească și româna. Între timp, a învățat, bineînțeles, și neerlandeza. Doar între noi continuăm să vorbim în engleză, fiindcă așa am început și așa ne-am obișnuit. De scris, scrie tot în engleză. Cele două romane pe care le-a publicat vorbesc despre zonele din care se trage ea. Primul, „Orașul râvnit”, un roman istoric, despre Constantinopolul secolului trecut, e o carte care în Grecia s-a vândut în 20.000 de exemplare. Iar cel de-al doilea, „Eroi pătați”, e singurul roman englezesc tradus vreodată în aromână. Acțiunea lui se desfășoară într-un sat din Macedonia grecească, unde, în contextul luptelor pentru independență, bunicul Corneliei a fost asasinat de greci.

– Vă leagă deci o întreagă lume literară, o plăcere de a sta cu textul în față…

– Cărțile sunt, într-adevăr, importante pentru noi. Nu avem neapărat aceleași zone de interes, nici același program de lectură sau de scris, dar când dăm de o carte pasionantă, ne spunem unul altuia și insistăm ca și celălalt să o citească. În rest, fiecare e cu biroul lui, unde lucrează liniștit. Iar când obosim, ieșim la plimbare în parcul din apropiere, de aici, din Leiderdorp. Aproape nu există zi în care să nu ne plimbăm. Săptămâna asta, fiindcă am fost la Timișoara, ne-am plimbat împreună pe malul Begăi.

– Ați fost vreodată tentat să vă mutați la București?

– Din 1990, tot suntem tentați, dar a fost mereu complicat pentru noi. Munca mea și contactele mele, cele pe care trebuie să le cultiv și să le mențin, sunt aici, în Olanda. Apoi, o vreme n-am putut pleca, pentru că fata noastră era încă mică. Când fata noastră a crescut și s-a mutat în Germania, ne-am zis că nu putem, că avem mai mulți prieteni aici. Și uite așa, probabil n-o să ne mutăm niciodată. Oricum, și dacă am fi făcut-o, nu am fi ales Bucu­reștiul. Nouă ne place mult Timișoara, deși e cam greu de ajuns.

„Românii au despre ei înșiși și despre țara lor o imagine mult prea negativă”

– Călătoriile constante în țara noastră v-au transformat implicit și într-un martor al istoriei ei. Azi, cum vă uitați la ce se întâmplă în România? Sunteți mai degrabă optimist sau critic?

– Cred că trebuie să fim cu toții critici față de guvernele care ne conduc. Eu sunt critic și cu cel al României și cu cel al Olandei. Dincolo de asta, însă, și am menționat lucrurile astea și la o masă rotundă despre viitorul cultural al României la care am participat recent, nu uitați că voi, românii, în multe privințe, stați mult mai bine decât noi. În Olanda, se taie bugetul la învățământ cu un miliard și lumea iese în stradă. În Olanda, nu există un festival de literatură așa cum e FILIT. Da, există corupție în România, dar credeți că în Olanda nu există? Când povestesc cuiva cât de frumos e sudul Italiei, nu-mi răspunde nimeni că „Dar ce mafie e acolo!” Românii au despre ei înșiși și despre țara lor o imagine mult prea negativă. Au trăit prea mult timp în condiții dificile, încât le vine greu să creadă că acum nu o duc chiar așa rău. Sunt totuși 35 de ani de când a căzut regimul comunist, iar progresele țării sunt evidente și ar fi păcat să le trecem cu vederea. Aș putea face oricând o listă cu problemele României, că nu e stat ideal, dar în câte țări din Europa e stat ideal?

– Atunci faceți-ne mai bine o listă cu lucrurile care vă plac la România. De ce v-ați îndrăgostit de țara asta?

– Există ceva ce se numește „efectul patriei”: ne place țara în care trăim, dar nu putem defini exact de ce la un meci de fotbal ținem cu Olanda și nu cu Belgia. Eu nu sunt un mare patriot, dar iubesc Olanda pentru că m-am născut în țara asta, e patria mea. Exact la fel simt și pentru România. Mă leagă de ea lucruri invizibile, greu de definit, ca aerul pe care îl respiri, de care ai nevoie, dar pe care nu îl vezi. Când ajung acolo, sunt în stare să mă bucur de orice întâmplare: că intru într-o librărie unde sunt cărți care mă interesează, că mănânc o porție de sarmale, că merg să revăd, cum am făcut ultima oară cu Cornelia, căminul Grozăvești, unde locuiam amândoi, când ne-am cunoscut, acum 45 de ani. Sau că ne revedem prietenii într-o seară de vară și apoi ne întoarcem pe jos la apartamentul pe care l-am închiriat și miroase a tei în tot orașul. Datorită României și cărților pe care le-am citit atunci la 18 ani, am învățat să iubesc literatura. Nu sunt un om foarte sentimental, dar România e a doua mea patrie. E parte din ADN-ul meu: îi cunosc limba, i-am citit literatura, am prieteni acolo. Nu simt nimic diferit față de ce simt și pentru țara mea.

– Dar, dacă într-un meci de fotbal România trebuie să joace împotriva Olandei, atunci cu cine țineți?

– Cu arbitrul! (râdem amândoi)