Crăciun în diaspora românească

Ecaterina Neacșu-Budacea, profesoară de limba română, Groningen, Olanda

„Crăciunul olandez e lipsit de opulență”

Îmi amintesc foarte bine primul Crăciun pe­trecut în Olanda. Abia ne instalaserăm de câteva luni. În casa surorii mele, unde ne-am strâns cu toții, aveam de toate, brad, sarmale și câte-un Moș Cră­ciun ascuns în fiecare dintre noi. Lip­seau însă cu desăvârșire miro­surile. De la mirosul de pâine, la cel de brad sau de zăpadă, și de la cel de cozonac, la cel de sarmale, miro­surile astea amestecate, atât de firești în bucătăriile românilor de sărbători, care pe băiatul nostru, crescut aici, îl deranjează profund, a trebuit să învățăm să le recuperăm.

Când am decis să venim în Olanda, acum treisprezece ani, aveam deja un copil de trei ani și jumătate. Eram, și eu și soțul meu, profesori la Vaslui. Trecuserăm însă prin umilința tăierii salariilor, care și-așa nu erau mari. Era tot mai greu, ne temeam de instabilitate, nu reușeam să vedem un viitor. Sora mea era deja aici. Am apucat mâna ei întinsă și am plecat, lăsând în urmă și casă, și prieteni. Când pleci, trebuie să te gândești însă bine dacă poți să duci exercițiul anonimatului. Pentru că asta e cel mai greu la început: să te trezești într-o cultură nouă, într-o realitate diferită, care îți lasă, oricâte studii ai avea, un vag sentiment de inferioritate. Simți că ți se taie cordonul ombilical, într-o lume care nu știe nimic despre tine, pentru care ești un străin. Și până reușești să-ți regăsești echilibrul în noua viață, treci prin nenumărate stări, de la frică la entuziasm, de la furie la bucurie.

În timp, am înțeles însă foarte bine ce înseamnă să trăiești transcultural, ce înseamnă să fii primit în altă cultură, să o respecți, încercând să nu fii cu nimic ostentativ când ieși pe stradă, dar să continui să-ți păstrezi valorile românești acasă, pentru porția ta de bine și de echilibru. Iar Crăciunul e parte din asta. Nu am avut niciodată veleități gospodărești, nu mă regăsesc în ges­tul adunării sca­me­lor de pe covor. Însă curățenia e un obicei pe care l-am avut întot­deauna de sărbă­tori. Nu așa o cu­ră­țenie obișnuită, ci una făcută cu toată familia, o mare primenire a casei, o pregătire a sufletului. Odată înfățate și așternuturile, ca ultim pas al curățeniei de Crăciun, se deschid ușa și inima pentru colindători.

Pentru olandezi, sărbătoarea Crăciunului e doar pentru familie. Se consumă mai ales dimineața, când se desfac pachetele de sub brad și când toți ai casei se așază la un mic dejun împreună. Beau ceai și cafea, mănâncă un stroopwafel, o turtiță, poate niște ouă cu șuncă. Ceva modest, dar foarte gustos. Crăciunul lor e lipsit de opulență. Masa noastră de anul ăsta va fi însă bogată, fiindcă ăsta e spiritul românesc. Între timp, am învățat să fac și cozonaci, și colaci, și sar­male. O să mâncăm, o să po­vestim, o să mergem și la ci­mitir, unde e înmormântată ma­ma, care și-a petrecut ultimii șap­te ani de viață aici. O să ne odihnim și o să discutăm, bine­înțeles, și politică, mereu cu un ochi larg deschis spre România.

La început, gândul că avem un apartament în Vaslui și ne putem întoarce oricând ne-a ajutat să mergem mai departe. Du­pă vreo doi ani însă, am desco­perit uimiți că co­pilul nostru s-a integrat înaintea noastră. A trebuit să treacă ani de zile în care nu m-am putut apropia de limba neerlandeză, deși de formație sunt filolog, pentru că o percepeam ca ostilă, până să simt cu adevărat că drumul pe care am apucat-o e unul bun și să-mi dau voie să o primesc, să o simt ca pe un aliat care-mi redă dorința de a ieși în lume.

Azi, predau limba română la Volksuniversiteit în Amsterdam și o fac în limba lor. Și asta spune multe. Soțul meu lucrează într-o fabrică. Băiatul nostru e mare și perfect integrat. Încă nu suntem si­guri că vom rămâne aici. Nu avem însă sentimentul că în țară ne mai așteaptă cineva cu brațele des­chise. Suntem navetiști europeni, avem mobilitate, iar exercițiul cultural îmbogățit adaugă ființei noas­tre câte un pic din fiecare emoție fundamentală: uimire, speranță, nădejde și așteptare.

Marius Bogdan Corbu, cercetător în istoria religiilor, Veneția, Italia

„Sunt român, dar sunt și veneto”

Povestea mea e povestea a sute de mii de copii, care la un moment dat, prin sacrificiul părinților, au ajuns să trăiască în altă țară. Locuiam la Galați înainte, un oraș lovit de sărăcia tranziției, în care aproape nu mai existau locuri de muncă. Cei mai mulți dintre colegii mei de școală aveau părinții plecați. Îmi amintesc bine bucu­ria cu care primeam pachetele de Paște de la pă­rinți, în care se aflau acele ouă Kinder uri­așe, de care nu ne mai săturam. Visul nostru era unul singur: ca într-o bună zi mama sau tata să ne ia cu ei în Italia sau în Spania. Când am făcut opt ani, mama a reușit, în sfârșit, să mă aducă și pe mine cu ea, lângă Veneția. Trecuseră doi ani de când lucra și căpătase un pic de stabilitate. Am făcut deci școala în Italia, mi-am luat licența în istoria creștinismului la Veneția, am făcut un master la Padova. Și apoi, grație unei burse Erasmus, în 2019, am avut ocazia să vin să studiez în România, timp de șase luni. A fost o întoarcere extraordinară în țara mea natală. Am descoperit Bucureștiul ca pe un oraș străin, am locuit în el, am întâlnit profesori extraordinari și oameni care citesc cu adevărat din pasiune. Ei m-au convins ca, un an mai târziu, să mă înscriu la doctorat în România, la Facultatea de Filosofie. De atunci, sunt într-un du-te vino permanent între aceste două țări ale mele, care îmi aparțin în egală măsură. Sunt român și o simt de fiecare dată când mă întorc, mă regăsesc până și în panseurile lui Cioran. Dar sunt și veneto, un locuitor al regiunii Veneția, iar româna mea are de multă vreme accentul italienizat.

Italia e o țară bătrână deja. Spre deosebire de ea, anii petre­cuți înapoi, în țară, mi-au dovedit că România e încă efervescentă și plină de oportunități. Datorită ei, m-am întors în institutele culturale din Italia ca cercetător și am fost mândru să mă prezint ca bursier al statului român, într-un loc în care în copilărie stăteam cu mama la coadă zeci de ore, pentru câte un permesso di soggiorno. Nimeni nu ar trebui să uite vreodată sacrifi­ciile pe care gene­rația părinților noștri le-a făcut pentru un trai mai bun. A trebuit să treacă ani de zile ca să nu-mi mai fie rușine că sunt român, să nu-mi mai fie rușine că vorbesc românește. Dar lucrurile astea s-au schim­bat și pentru că România însăși s-a schimbat. De asta am urmărit cu inima strânsă ceea ce s-a întâm­plat în țară în timpul acestor alegeri. Sper din toată inima ca România, care mi-a dat atât de mult, să rămână pe drumul ei european.

În rest, mai e doar puțin până mă întorc la Bucu­rești, unde plănuiesc să fac și revelionul. Până atunci, Crăciunul mă va prinde la Veneția, ca să fiu aproape de mama mea, a cărei zi de naștere e chiar pe 24. O să mă bucur din plin de un obicei foarte venețian, acela de a merge la „aperitivo” înainte de „Natale”, acele întâlniri extraordinar de frumoase și de simțite, la care bei un Campari, ronțăi ceva nepretențios și stai de vorbă până te saturi. Sunt se­rile premergătoare Crăciunului, în care te încarci su­fletește cu prietenii, pentru că de pe 25 încolo, toată lumea se închide în familie. Eu, unul, o să plec la Galați. E incomparabilă emoția pe care o simt când ajung acasă, la bunicii mei, Bibi și Bica, mari cititori de „Formula AS”. Ajung mereu ulti­mul, ca fiul risipitor, dar în casa lor pregătită de sărbătoare am mereu parte de ce e mai bun.

Monica Ganea, trainer în jurnalism, Paris, Franța

„Sărbătorile astea, o să aducem un strop de Românie în Faubourg Saint-Denis”

La Paris, iarna asta a nins o singură dată. A nins cu fulgi grei, uriași, care s-au depus, dar mașinile și trecătorii au șters imediat amintirea zăpezii, iar toată emoția s-a risipit. Ceva ce altădată mi-ar fi dat prilej de reverie a trecut aproape neobservat. De când primul tur al alegerilor din România a scos la iveală infiltrări rusești și alte mașinațiuni, sunt ca înghețată. Plâng în fiecare zi.

N-o să fiu ipocrită: n-am de gând să mă mai întorc în țară. În 2010, când lucram încă la trustul Prima TV, am cunoscut un producător care venise să vadă studiourile MediaPro. Ne-am îndrăgostit unul de altul și am venit cu el la Paris, să-mi trăiesc povestea. Am avut niște ani absolut fantastici de atunci. Treptat, mi s-a alăturat și fiul meu, care, între timp, a devenit docto­rand în istoria artei la Sorbona, și pă­rinții, pensionari, care locuiau la Bucu­rești. Viața mea este, deci, cu totul în Franța. Dar, chiar și așa, România ră­mâne pentru mine acel „acasă” posibil, îndepărtat și luminos.

Nu știu, deci, cum va fi Crăciunul acesta. Știu însă că, de când sunt și părinții aici, am reînceput să fac brad. Mă îndepărtasem de Crăciunul nostru românesc, așa cum îl știm. Mergeam de multe ori invitată pe la prieteni, unde mâncam fructe de mare, căci asta e marea lor specialitate de Noël. Îmi lipseau lucrurile familiare: cozonacul românesc, forfota pregătirilor, mirosul de șorici și caltaboș. Cu ai mei aproape este altfel, am început să-mi văd și ora­șul cu alți ochi. Și acum, în Decembrie, ca să le treacă dorul de casă, îi scot la plimbare prin cartierele luminate și îi tratez ca pe niște turiști per­manenți. Mer­gem și pe Champs Élysées, unde, din păcate, sunt aceleași lumini de trei ani la rând (chel­tu­ielile sunt enorme). O luăm apoi spre galeriile Lafa­yette, unde se împodobește în fiecare an cel mai frumos brad de pe pământ. Și trecem neapărat și pe la magazinele Printemps, unde creatorii de vi­trine sunt într-o adevărată competiție și unde spectacolul modei te lasă mut de uimire.

După Crăciunul ăsta burghez, citadin, ne luăm timp să vizităm și unul din nenumăratele Marchés de Noël din oraș. Preferatul nostru e cel cu târgo­veți din Alsacia, unde trebuie nea­părat să guști cărnăturile afumate și cârnații nemțești, dar unde mai dai și peste câte un chou farci, care seamă­nă mult cu sarmaua. Cumperi o cană de vin fiert, mirosind a scorțișoară, și te plimbi printre tarabe cu globuri, jucărioare, ciorapi croșetați, matrioști rusești și alte năzbâtii aduse din tot felul de locuri.

Și așa, cu câțiva santons (câteva figurine de Crăciun cu personaje din Biblie) și niște pain d’épices cum­pă­rate din târg, cu o vizită la magazinul românesc, de unde luăm varză mu­rată și leuștean, și cu una la maga­zinul sârbesc, de unde pot cumpăra pufuleți, pentru când mă apucă nos­talgia, strângem toate bunătățile și ingredientele pentru o sărbătoare ro­mânească. De Crăciun, parcă și sticla de apă zâmbește la tine altfel, când vezi că pe ea scrie „Dorna”, nu „Perrier”. Nu sunt o naționalistă și n-am patriotisme deșăn­țate, dar continuă să-mi fie dragi lucrurile ro­mâ­nești și mă doare să văd cum politi­cienii le terfelesc pe toate în scop elec­toral. Aproape ți-e teamă să mai pui pe tine o ie, să nu cumva să se interpreteze.

Sărbătorile astea o să aducem, deci, un strop de Românie în Faubourg Saint-Denis și, chiar dacă o să fim doar noi, poate cu câțiva prieteni apropiați, o să-mi dau voie să visez la colindători adevărați care îți intră în casă cu miros de iarnă pe haine. Și o să-mi dau voie să sper că, într-o zi, voi trăi din nou fericirea de a fi cu toți românii de aici uniți într-un gând, ca atunci, la ale­gerile din 2014, la coada uriașă de la am­basadă, când dias­pora noastră nu era încă învrăjbită și atinsă de cancerul extremei drepte.

Valentin Răduțiu, violoncelist, profesor universitar la Conservatorul din Dresda, Berlin, Germania

„România e o prezență intensă în viața mea”

Am fost născut în Germania, din părinți români, iar legătura mea cu româ­nismul, deși complexă, este una profund personală. Ro­mâ­nismul e pentru mine o moștenire de familie, care a căpătat o semnificație tot mai puternică, pe măsură ce am înaintat în vârstă. România a devenit pentru mine un spațiu care se sim­te tot mai mult ca „acasă”. Iar soția mea, bucureșteancă, întărește și mai mult această legătură.

Limba română e și ea un „acasă”. Mi-ar plăcea să o pot vorbi mai bine. Dar, deși ger­mana mea, antrenată în mediul academic și cu precizie de avocat, e mai „ascuțită” decât româna, cu persoanele cele mai apropiate din viața mea nu îmi pot imagina să vorbesc altă limbă. Părinții mei își amintesc deseori cum, la mai puțin de patru ani, înainte de 1989, când tatăl meu asculta Europa Li­beră, țopăiam la München în jurul mesei din bu­cătărie, mirându-mă: „Tata, ăștia vorbesc ca noi!”. Pentru mine, Crăciunul a fost întotdeauna asociat cu România datorită părinților mei, care au im­primat un spirit profund familial sărbătorii. Seara de 24 Decembrie a fost mereu trăită în intimitatea familiei, iar această tradiție continuă neîntrerupt. În acest an, voi merge deci în Bavaria, într-o zonă delu­roa­să, unde părinții mei lo­cuiesc acum. Vom sărbători așa cum am făcut întotdeauna, cu mân­căruri tra­diționale românești, deși ma­ma, care are abilități gastro­nomice rafinate, adaugă întotdeauna și detalii inspirate din bucătăria mediteraneană. Cum rămân copilul ei la orice vârstă, abia aștept să mă bucur de ele.

România e o prezență intensă în viața mea, nu doar datorită sărbătorilor, ci și din cauza contex­tu­lui politic, pe care l-am urmărit îndeaproape. Eu am o cunoaștere privilegiată asupra Bucu­reștiului și asupra României, unde de fiecare dată când vin, mă înconjor de oameni talentați și creativi și mă plimb prin locuri frumoase. Sunt însă conștient și de realitățile dure din alte părți ale țării. Dar în ciuda lor, am simțit întotdeauna o energie autentică și o dorință de schimbare în tinerii români, o prospețime pe care nu o mai regăsești atât de ușor in Occi­dent. În Vest, suprasaturația ultimilor ani a cauzat și o oarecare plafonare și tendința de a considera unele privilegii ca de la sine înțelese. Marile crize ale prezentului, războiul, rece­siunea economică, radicalizarea politică din multe țări ne sensibilizează din nou în ceea ce privește fragilitatea acestor privilegii. Sper însă ca aceste crize să ne îndemne spre unire în spiritul european.

România are încă o carte importantă de jucat. Am descoperit în țară o efervescență cultu­rală impresionantă, festivaluri și o creștere a in­teresului publicului pentru muzică, care îi moti­vează pe mulți muzicieni să rămână acasă.

Și, în ciuda dificultăților și problemelor acestei țări, mi-am dat seama că-mi place să aparțin unei națiuni care nu a fost niciodată cauza unor rele majore față de alte popoare.

De sărbătorile acestea, îmi doresc să rămân cât mai prezent, mai conștient și mai liniștit și să-mi iau câteva momente de introspecție alături de instru­mentul meu, în liniștea camerei de studiu. Clipele astea de conectare interioară, pe care le recomand și studenților mei, sunt un privilegiu pe care îl apreciez enorm.

României îi doresc discernământ, unitate și capacitatea de a asculta perspective diferite, cu speranța că ele pot duce la un consens. Într-o lu­me plină de neliniște, sper să reușim să evităm dezbinarea și să rămânem soli­dari.