Unde sunt iubirile de-altădată? (2)

OTILIA ȚEPOSU

Povești de pe Valea Drăganului

Sicretul bunei înțălejeri

• Pe uncheașul Aurel și pe nevasta lui, Evuca, i-am întâlnit într-un cătun din Valea Drăganului, la poalele Munților Vlădesei. Casa lor, cocoțată pe-un vârf de deal, avea vecini doar pădurea și ierburi suflate de vânt. “Mânci o pită bună până ajungi aici la noi”!, mi-a spus mătușa când m-a poftit să șed pe laița din fața casei, sub un nuc uriaș. Multe am povestit cu ei, bucuroși că au cu cine schimba o vorbă, iar voia bună cu care m-au primit m-a făcut să îndrăznesc și întrebări legate de cum s-au cunoscut și cum au ajuns să-și împlinească dragostea •

– Vai, ce întrebi, tu, fată… Da cine avea vreme de dragoste mai demult?, zice mătușa, cu voce hotărâtă. Era destul să vadă cineva din sat, vreo vecină, ori mama cu care te duceai musai la joc, că un fecior să uită mai lung la tine și gata! Nu mai era pace și liniște până când nu se lămurea cu privirea aia a lui. Adică, te vrea de nevastă ori nu. Și-apoi începeau neamurile să țeasă povești și să se intereseze de una, de alta, să șpiculească voia părinților lui, să vadă ce zic ei despre o eventuală legătură cu neamul fetei. Oricum, nu avea săraca fată prea multe de zis, hotărau alții, părinții și neamurile în locul ei. Io am avut noroc că Aurel era și el numai cu un pic mai mare ca mine, avea numai optișpe ani neîmpliniți cu o lună, când ne-am luat. Am fost ca doi prunci necunoscători, nu prea știam noi multe despre dragoste, dar am luat-o așa, în joc și glumă, și până la urmă ne-am nărăvit cum se spune, ne-am învățat unu cu altu și apoi bine ne-o fost, că ia, am ajuns să numărăm șaiezăci și patru de ai laolaltă.

– Și în toți anii aceștia, nu ați avut niciodată încercări, momente mai grele, când v-ați gândit că poate ați fi trăit mai fericită în alte împrejurări?

– Ba bine că nu! Dar unde-ai văzut tu raiul pe pământ între un bărbat și femeia lui? Că gândul blăstămat îți fuge, dar trebe să ai minte. O fost și că n-am vorbit unu cu altu câte două zâle. Nimnica, nicio vorbă, că el era tare căpățânos și io aveam ambiț, că știu mai bine. Dar apoi iară mă muiem și dam la o parte supărarea. Amu ni-i bine, avem de tăte cele, nu ne lipsește nimnica, numa sănătate de-am avea ca la tinerețe, și mai bine ar fi. Că nu-i zi să nu apară ba vreun junghi, ba vreo durere, ba vreo neputință. Dar ne uităm unu la altu, mai ne judecăm, mai ne râdem și trece mai ușor. Amu ni-i bine, cum îți spui, dar la început ne-o fost greu. Cel mai greu o fost când el o fost luat la armată. Trei ani o fost plecat, și în vremea asta a venit numai cinci zile acasă, după un an de la plecare. Greu m-am descurcat cu gospodăria, cu săpatul holdelor, cu fânul și cu adusul lemnelor din pădure. Muncă grea pentru o femeie singură, dar ce era să fac? Am luat o soră mai mică, nemăritată, să steie cu mine, ca să mă ajute. Și-atuncea când o venit el acasă în permisie o făcut o nefăcută, de nu-l poci uita cât oi trăi.

– No lasă, sare uncheașul cu vorba, nu mai aprinde paie în capu meu, că or trecut de-atuncea o groază de ani… Mi-o părut și mie rău, după aceea, dar eram tânăr și mai fără minte, fără judecată înțăleaptă.

– Numa să vă spui, doamnă dragă, că nu-l iert, geaba îl iubesc și l-am iubit ca pe soarele din cer, dar atunci am suferit ca luna după lumnina zilei. Numa să vezi ce-o făcut! Aveam în pod cucuruzii strânși de pe toate holdele și eram bucuroasă că o fost un an bun. Dar el ce-o isprăvit? S-o dus într-o sară la cârciuma lui Șmil să se întâlnească cu pretenii lui și o jucat apoi cărți și-o pierdut la cărți și o jucat pe mălaiul din pod și l-o pierdut și pe acela și numai când și-o luat rămas bun de la mine, când l-am dus la gară, să plece, numai atuncea mi-o spus cu o jumătate de gură, că va veni un om care va lua tăt mălaiul, adică toată muncuța mea din primăvară până în toamnă. Am crezut că mor când am auzât. M-o lăsat fără mălai în pragu iernii. Numa io știu cum am răzbit până în primăvară. Dar pântr-aceie, tot îi mulțămesc lui Dumnezo că suntem amândoi și că ne îngăduie încă.

– Uncheașule Aurel, credeți că înțelepciunea dragostei vine cu anii?

– Ce să vă spun eu? Unu și cu unu fac doi. Dacă nu-i minte și dacă oamenii nu ard pe același gând, nu se aleje nimnica de viața lor. Că-i musai să mai lași de la tine, să te faci că nu vezi toate câte sunt, să îngădui, să ierți și să recunoști greșeala, dacă este. În tot ce faci să te sfătuiești cu celălalt și hotărârile mari, de-un egzamplu, dacă vinzi vaca, ori când să meri cu ea la târg, apoi aiestea să le luați laolaltă, amândoi, amândoi. C-atuncea să naște pacea în familie.

*

La plecare, uncheașul m-a condus până la poartă, și acolo, departe de urechile mătușii, mi-a spus “sicretul bunei înțălejeri”: “Apăi io, decât să mă sfădesc amu, la anii mei, cu nevasta, mai bine zâc cum zice ea și așa am liniște în casă”.

CĂTĂLIN MANOLE

Poveste din Bărăgan

Doi pești argintii

În unele dimineți, o auzeam pe Anica lu Ocroteală strigând la poartă. Era un fel de femeie-bărbat a satului, singura femeie pe care o vedeam conducând căruța pe ulițe. Venea să îl ia pe bunicu în baltă, după pește, să mear­gă acolo unde pescarii băgau năvoadele, câteodată spre Dunăre, alteori pe canalele dinspre Mostiște. Pentru asta avea căruța plină cu calupuri mari de gheață, acoperite cu fân. Bunicul pleca mereu îmbrăcat într-o cămașă cu mânecă scurtă, pantaloni terfelogiți, sandale și o pălărioară de pai pe cap. Și mai mereu, imediat ce căruța pornea în trapul cailor ridicând colbul Bărăganului, ieșea la poartă bunica mea, strigând:

– Lionașe! Lionașe! Zahărul! Ai uitat zahărul! Căruța se oprea și ea mergea și îi întindea șervețelul în care era împachetat zahăr cubic. Și el zicea:

– Bine că ți-ai amintit, Mițo! Bunicul avea diabet zaharat, câteodată glicemia îi scădea foarte tare. Apoi caii își reluau trapul și bunica rămânea să privească un timp în urma lor.

În buletin, bunicul era trecut Leonaș, dar bunica îi spunea Lionaș. Pe ea o chema Maria, dar el îi zicea Mița. Bunicul o furase de la părinți pe bunica, pe bicicletă, când ea avea 16 ani și el 25. O văzuse la o nuntă și se îndrăgostise de ea.

La astfel de despărțiri nu își luau niciodată rămas bun. Nu își spuneau nici la revedere, nici te iubesc, nici nu se sărutau, așa cum fac îndrăgostiții în filme sau cărți. Bănuiesc că făceau parte din stirpea aceea de țărani niciodată sentimentali, duri, obsedați de pământ și de muncă. Dar care s-au iubit în tăcere, până în ultima clipă a vieții lor. Bunica se întorcea în curte și întindea la soare o foaie galbenă pentru tăiței. Apoi tăia o găină ca să pregătească supa. De fapt, ieșea cu găina la poartă, așteptând să treacă un bărbat, pentru că femeile “n-au voie să taie”. Spre după-amiază, bunicul se întorcea din baltă cu căruța plină de pește. Oamenii așteptau la poartă și îl vindea pe tot, din căruța trasă sub nucul din fața casei. Apoi venea la masă. Era ars de soare, plin de praful drumului. Bunica îi scotea din beci o cană de vin rece. Îmi amintesc că, în căldura amiezii, cana de pământ se aburea. El nu spunea nimic, își bea vinul și abia apoi, când mâncarea era pusă pe masă, zicea:

– Da stai și tu, oleacă, făi Mițo, că ți-o ajunge și ție, de azi dimineață. Uite ce ți-am adus, ăștia erau cei mai frumoși. Și scotea dintr-o straiță doi pești argintii, mari, strălucitori.

– Vai, ce frumoși sunt, Lionașe!, zicea bunica și se lumina la față. Și apoi nu își mai spuneau nimic, fiecare își vedea de treabă prin curte sau grădină, până seara, când bunica punea pe masă un borș proaspăt de pește.

Nu îmi amintesc ca bunicii mei să se fi certat vreodată, nu îmi amintesc de vreun scandal sau de vorbe spuse pe ton ridicat. Totul se rezolva cu tăceri și vorbe puține. Dar nu îmi amintesc nici să fi făcut paradă cu dragostea lor. Nimic din ceea ce terapeuții recomandă astăzi pentru “o relație sănătoasă” nu exista la ei. Și totuși, legătura lor a fost pe viață, iubirea era în jurul lor precum aerul.

La moartea bunicii mele, a fost pentru prima oară când l-am văzut pe bunicul, țăranul acela dur de Bărăgan, plângând ca un copil.