Cel mai nebun papagal

După ce copiii noștri au cres­cut și s-au dus la casele lor, noi, părinții, am rămas singuri. În­trucât băiatul cel mare avea câini, iar cel mic pisici, ne-am hotărât să ale­gem o specie de animale mai delicate: papagali peruși. N-a fost să fie! I-am pierdut, așa cum s-a în­tâmplat și cu următoarea pereche, pe care i-am regretat foarte tare, fiindcă vorbeau în mod curent, pronunțând fraze întregi. Pe unul ni l-au mâncat câinii, iar al doilea s-a îmbolnăvit și-a murit. Au fost zile de doliu în casă și suspine de plâns, mai puternice ca la înmor­mân­ta­rea unor rude. Dar nu ne-am lăsat! Am cumpărat alt papagal, cu aceleași culori: galben cu verde. Țin minte ca azi: era pe 17 Iunie, anul trecut. L-am adus acasă, i-am ajustat puțin penele de la aripi și l-am băgat în colivie. Fiind foarte neastâmpărat, în 2-3 minute a luat la încercat fie­ca­re sârmuliță de la grilaj și într-o ju­mătate de oră era liber. Am în­tă­rit cu alte sârme colivia și l-am bă­gat la loc. A doua zi a scăpat din nou și a zburat afa­ră, pe geam. Am fugit imediat după el și am reușit să-l prind, cu ajutorul unor copii. I-am ajustat de tot aripile, astfel că se urca pe o scăriță în colivie. O pe­ri­oa­dă, până i-au crescut din nou pe­nele, ne-am împăcat bine. Înce­pu­se să cunoască casa, se se plimbe în vo­ie prin toate camerele. Am bari­ca­dat toate geamurile cu plasă, și era stă­pânul apartamentului. Zbura din nou și stătea numai la fereas­tră ca să vorbească cu vrăbiile și guguș­tiucii de-afară. Cu toate eforturile noastre zilnice, n-am reușit să-l facem să spună nici un cuvânt. Știa însă toate trilurile și ciripitul pă­să­rilor de afară. Cu tim­pul, îl lăsam și cu gea­mu­rile deschise, în­tru­cât prinsese frică de gu­guștiuci. La masă nu puteam să mân­căm fără prezența lui, era per­ma­nent că­lare pe marginea farfuriilor și pe tacâ­muri. În ca­să, ciu­gu­lea și ro­dea tot: ra­me­le de la oglinzi, aba­ju­ru­rile de la lămpi, ca­blul de la te­lefon, prelungitoarele, agendele de telefon, periuțele de dinți, ziarele, revistele, cărțile cele mai noi…

Pe noi ne punea la respect. Ve­nea repede, ne aplica 7-8 cio­că­nituri în cap și pleca. Când venea cineva la noi, era obli­gatoriu să fie prezent și el la convorbire. Dacă închideam ușa și-l alungam, asculta la gaura cheii. Era cel mai nebun papagal din lume și noi îl adoram. Nu pu­team să băgăm ceva în gură fără să vină să ne con­tro­le­ze. Dar ­exact în ziua când împlinise un an de când îl adu­sesem la noi, s-a strecu­rat pe lângă o perdea și dus a fost. Am plâns, am căutat, am pus afișe pe la intrarea în blocuri, dar de­gea­ba. Seara, am ve­gheat pe un­de dorm păsările în pomi, am ve­ri­ficat câte pisici stau la pândă… După câteva zile, văzând că nu dăm de urma lui, am mers la Piața Obor și am cum­părat un nou papagal. So­ția mea fiind puternic afectată de “ne­bu­nul” care plecase, nu prea l-a băgat în seamă pe cel nou și i-a zis “găl­bejitul” (fiindcă avea mai multă cu­loare galbenă). Dar după 15 zile, cine a poposit într-un ghiveci de flori pe geamul de la bucătărie? Chiar “nebunul” în persoană. Era slab, murdar, mort de foame și de sete. A venit în casă, a mâncat și s-a apucat imediat de treabă. Mai ră­măsese ceva de demolat la veioza din dormitor, la telefonul abia re­pa­rat. Nu uitase absolut nimic din “lucrurile” pe care trebuia să le ter­mine. După ce a inspectat toată casa, s-a apucat să-l învețe pe pa­pa­galul cel nou să zboare, iar apoi să-l inițieze în lupte gre­co-ro­ma­ne… Poate părea nefiresc, dar pă­să­rile astea ne-au alungat singu­ră­tatea. Pur și simplu, suntem fe­ri­ciți că le-avem. Le-am pus în casă pes­te tot umerașe de plastic, pe care să se legene și să facă exer­cițiile lui Dan Grecu, la inele…

CORNELIU N. – București