ANDREEA VASILE (actriță): „Trebuie să fim mereu, mereu, mereu, de partea binelui!”

Un serial maraton

– Dragă Andreea, cu mare bucurie te reîntâlnim într-un serial de televiziune, la Antena 1: „Iubire cu parfum de lavandă”. Ne-a fost dor de talentul și de zâmbetul tău unic. Umblă vorba că este o telenovelă scrisă fără cusur. Adevărat?

– Sunt foarte bucuroasă să fac parte din acest proiect. Pentru mine este prima apariție într-o telenovelă, dar când am primit scenariul şi am început să-l citesc, primul lucru pe care l-am spus a fost: „E scris excelent!”. Oana Răsuceanu, Radu Grigore, Raluca Mănescu, toți cei care scriu, supervizați de producătoarea Ruxandra Ion, au gândit foarte bine serialul acesta. Ce înseamnă un scenariu bine structurat? Înseamnă că el aduce în lumină poveşti de viață convingătoare. Nu e nimic forțat sau scos din context, e pur şi simplu viața noastră de toate zilele, aşezată pe ecrane. Bineînțeles că este un produs romanțat, dar nu forțat, situațiile în care intră personajele sunt veridice. În altă ordine de idei, să ştii că m-am gândit mult dacă voi fi în stare să țin pasul cu un astfel de proiect. De ce? Fiindcă e ca un maraton, îți trebuie disciplina de fier a unui atlet ca să-i rezişti. Filmezi zi de zi, este dificil să-ți construieşti personajul, pentru că nu ai o lună, două în care să te împrieteneşti cu el, să-l formezi. În asemenea ritm de muncă, personajul creşte odată cu tine, i se întâmplă lucruri scenă de scenă, exact ca în viața reală. E dificil şi fascinant, în acelaşi timp.

– Simți că ți se potriveşte personajul Amalia Păun?

– Simt că pot să fac ce vreau cu acest personaj, or, asta-i mai presus decât orice potriveală. Un alt lucru extraordinar este că mi s-a dat libertatea să o construiesc pe Amalia cum am simțit. Ca actor, eu cred că ai nişte jaloane, nişte limite impuse de regizor, dar între aceste delimitări trebuie să primeşti libertate de creație, spațiu de a adăuga viață personajului tău. Viață şi adevăr. Prima regulă în actorie este ca un actor să-şi caute adevărul şi să-l păstreze. Dacă spectatorul simte că-l minți, nu va mai veni cu tine în aventura artistică a rolului pe care-l joci. Nu va râde, nu va plânge, nu va fi alături de actor. Aşadar, cea mai importantă preocupare a mea pentru rolul Amalia este să-l mențin adevărat şi să evolueze odată cu mine. Am aceeaşi abordare față de toate rolurile mele, că sunt dramatice, comice sau, iată, în această telenovelă. Personal, am următoarea convingere: un actor bun rămâne un actor bun, indiferent în ce rol e distribuit. Pentru că un actor bun nu e numai talentat, ci harul vine la pachet cu rigoare, disciplină, igienă a meseriei, lucruri de la care un bun actor nu face niciodată rabat. Nici chiar într-o producție de televiziune în care se filmează şi câte zece secvențe pe zi. (Ca să se înțeleagă, în cinematografie se filmează maximum două.) Nu mă plâng deloc, dimpotrivă, sunt recunoscătoare că am ocazia să mă pun la lucru într-un asemenea ritm, păstrându-mi energia bună, mintea limpede, fără să-mi dau răgaz să mă alint că nu am chef sau că mă doare capul. Tipul acesta de proiect te obligă la o disciplină pe care nu ai ocazia să o dobândeşti altfel, iar eu sunt mai mult decât bucuroasă să fac parte din el. Iar faptul că e un serial curat şi onest e un adevărat bonus.

„Am participat la toate protestele, și la toate am înghețat”

– Suntem într-un Decembrie mai încordat decât ne-ar plăcea, clinchetul clopoțeilor de Crăciun este acoperit de o încordare socială teribilă. Pe tine cum te găsesc zilele acestea?

– Sunt înmărmurită. Am un profund sentiment de frică, îl resimt în fiecare celulă din corpul meu. Frica aceasta mă trimite în trecut, către primele amintiri consistente ale vieții mele. Nu rețin comunismul în toate aspectele lui (aveam şase ani la revoluție), dar îmi amintesc perfect cum se răsfrângea el asupra casei noastre. Cele mai vii sunt vorbele bunicii: „Ai grijă ce spui! Nu vorbi deloc cu copiii despre ce vezi şi auzi în casa noastră! Taci!”. Bunicul asculta la radio pe ascuns postul Europa Liberă, era aşa o tensiune în casă din cauza asta, că abia ieşeam la joacă. Aveam interdicție să mă văd cu copiii după şcoală, de frică să nu povestesc ce­va. M-au marcat extrem de mult lucrurile acestea – frica, semnul cu degetul deasupra gurii, că trebuia să tac. La fel de vie este şi următoarea scenă: la revoluție, eu cu ma­ma, care era învățătoare, am mers prin şcoli şi am ars toate portretele cu Cea­u­şescu. Spărgeam sticla tablourilor, trânteam ramele lor pâ­nă se făceau țăndări, iar portretele le arun­cam în foc. Sigur că azi nu mai poate fi chiar acelaşi pericol, dar dacă frica aceasta care a mocnit în mine treizeci şi cinci de ani tocmai a primit un nou suflu, mi se pare extrem, extrem de grav. Şi ca un făcut, iar strigăm împotriva ei, pe frig. Am participat la toate protestele şi la toate am înghețat.

„Nu mi-a fost niciodată frică. Acum îmi este”

– Care sunt, totuşi, temerile tale?

– Am temeri legate de Alexandru, fiul nostru de cinci ani. Mă tem pentru viitorul lui, căci îmi doresc să crească în lumină, în calm, într-o țară care să-i ofere acces la cea mai bună educație şi la cele mai bune servicii medicale. Este foarte ciudat sentimentul de teamă care mă cuprinde ca un fior înghețat. Ştii de ce? Pentru că eu am fost mereu vocală, cu inițiativă civică. Sunt ambasador Hospice, Casa Speranței, mă implic în foarte multe cauze în care cred. Am ieşit în stradă la fiecare nedreptate, am semnat condica la proteste, doar, doar se îndreaptă anumite lucruri. Dar niciodată nu mi-a fost cu adevărat frică. Acum îmi este teamă pentru fiul meu şi viitorul lui, pentru că mă sperie vehemența cu care unii oameni îşi rostesc părerile. Eu, când mi-am exprimat public opinia despre alegerile mele politice în acest sfârşit de an (simplu, calm, argumentativ şi fără isterie), am fost atacată cu nişte replici înfiorătoare. De exemplu, am primit de la o doamnă un comentariu care mi-a înghețat sângele în vine. Mi-a spus că locul meu este „în întuneric, acolo, pe biroul lui Emilian” – se referă la o scenă de film în care femeia pe care o interpretam este violată. Aici s-a ajuns, o răutate care nu are cum să nu te îngrozească. Rețelele sociale au dat voce unora care altfel nu ar fi ajuns niciodată să pară că se adresează direct anumitor personalități. Adică, le creează falsa impresie că dacă îl numesc pe domnul Rebengiuc „senil”, înseamnă că au ajuns efectiv să stea de vorbă cu dumnealui. Nu, nu au ajuns acolo, nu au dreptul să se tragă de brăcinari cu domnul Victor Rebengiuc, dar Tik Tok-ul le dă această neadevărată şi periculoasă impresie.

„Artiştii trebuie să fie vocali”

– Mai au artiştii puterea să schimbe ­conștiințe?

– Cred că au datoria să încerce, cu fiecare ocazie. Paradoxal, eu îmi doresc ca aceste ocazii să nu apară niciodată, dar iată că sunt prea dese şi grave. Sunt foarte mândră de toți colegii mei care au voce, care s-au expus de-a lungul timpului unor judecăți extrem de aspre, dar care şi-au asumat asta crezând cu tărie în BINE. Nu binele personal. Binele meu poate fi să tac, să-mi văd de treaba mea şi atunci nu aş mai fi jignită. Este vorba despre binele comun. Artiştii trebuie să fie vocali, pentru că ei au ajuns acolo unde sunt prin iubirea oamenilor, iar ca răsplată, au obligația să fie un exemplu. Artiştii sunt oameni deschişi la minte, sunt de partea binelui prin natura meseriei lor. Eu nu cred în elite, nu cred absolut deloc că un actor este mai valoros decât orice alt om care-şi face bine meseria, dar ştiu că el are o voce puternică şi o părere pertinentă față de evenimente. Nu poți fi actor şi să nu înțelegi într-un mod aparte oamenii şi societatea, fiindcă actorul întruchipează pe scenă, în filme, toate tipologiile omeneşti posibile. Prin meseria noastră înțelegem altfel lucrurile acestea şi avem obligația să fim vocali, să explicăm şi să fim mereu, mereu, mereu de partea binelui. Răul se întâmplă când toți oamenii de bine tac, de aceea am convingerea că aceştia din urmă trebuie să spună ferm de partea cui sunt. Şi nu doar păreri politice sau sociale. Mie mi-ar plăcea să spună ce cărți citesc, la ce filme se uită, ce muzici ascultă, ce calități caută în prieteni. De ce? Fiindcă punctul acesta de grea cotitură în care ne aflăm este consecința anilor mulți de lipsă de educație, ani în care demența şi stridența au dat peste noi, iar noi am râs, în loc să ne apărăm. Suntem vinovați că am lăsat să crească aceste voci isterice de pe rețelele sociale, care nu au nimic profund de spus, care nu au deloc discernământ. Şi iată unde s-a ajuns: oamenii au pierdut enorm din nevoia de fi mai buni, or, eu cred că exact această nevoie e cel mai puternic catalizator într-o societate. Nevoia de a fi mai bun şi de a şti cât mai multe pot primeni un om, un grup, iar ea se activează în primul rând prin educație. Încă din primii ani de viață.

„Băiatul meu mă învață răbdarea”

– Ce-i spui lui Alexandru, băiatul tău de cinci ani, despre țara lui?

– Lui Alex îi vorbesc cel mai des despre buna cuviință. Nu am discursuri patriotice din acelea şablon, dar îl încurajez să se uite cu mare atenție în jur. Îi spun: „Uite ce frumoasă e țara, ma­mă, are de toate, e bogată. E important să o păstrezi curată, să ai grijă de ea, de oameni, de cei din jurul tău!”. Patriotismul se traduce pentru mi­ne în această grijă pen­tru cel de lângă tine, pentru natură. Mai degrabă asta sădesc în el la vârsta aceasta mică: bu­na ­cuviință.

– Dar micuțul Alex ce te învață pe tine?

– Multe, multe de tot, dar deasupra tuturor mă învață ceva de care nu m-aş fi crezut capabilă niciodată: răbdarea. Alex m-a învățat să am calm şi răbdare mai presus de orice. Când am văzut cât de mult se bazează copiii pe părinți, ce stâlpi suntem pentru ei şi ce puțin durează, de fapt, asta, răbdarea mi-a devenit obligatorie. Apoi, fereastra de la care priveşte el lucrurile îmi redeschide şi mie nişte perspective de mult uitate. De atâtea ori m-a întrebat săptămâna trecută „A venit Moş Nicolae?”, încât m-am trezit că-l aşteptam şi eu cu aceeaşi nerăbdare. Nu ştiu cum e pentru alții, dar eu reînvăț anumite lucruri prin fiul meu, pentru că am şansa extraordinară să le văd prin ochii lui. Unii proaspeți, curați, curioşi, pentru care totul este pentru prima dată. Fascinant! Multe din bucuriile noastre de adulți sunt tocite de viață, iar prin copii le readucem la lumină.

– Divertismentul este un mod prin care publicul uită pentru un timp de problemele din viața zilnică. Simți că prin meseria ta poți oferi relaxare în aceste zile încordate?

– Ar fi ideal, m-aş bucura enorm să ştiu că reuşesc acest lucru. Până la urmă, ăsta a fost rolul primordial al teatrului: să te relaxeze şi să te abată de la problemele cotidiene. Singurul amendament pe care-l aduc este că doar relaxarea nu e suficientă. Trebuie să ieşi şi îmbogățit din ea, să înveți anumite lucruri. Nu cred în relaxarea totală, adică una lipsită de consecințe. Trebuie să rămâi cu ceva, să se genereze nişte întrebări, nu doar să accepți fără filtru ce ți se oferă. Dacă nu-ți pui mereu întrebări, dacă nu cercetezi, dacă nu eşti curios, se ajunge la situații precum cea politică din acest moment. Ajungi să te încrezi în cineva, să te oferi pe tavă, să mergi orbeşte după nişte oameni sau idealuri pe care le iei de bune, fără să cercetezi. Filmele la care ne uităm ar trebui să aibă următorul rol: o relaxare cu învățăminte, una care declanşează un anumit tip de gândire, o relaxare care te scoate din problemele exterioare şi te trimite în in­teriorul tău. O relaxare prin care să te ­evaluezi.

– Tu cum te relaxezi? Ce rețete ai?

– Cele mai simple posibil, dar şi pe acelea mi le permit cu pipeta, de când sunt o mamă care lucrează mult. Adică: citesc, ascult muzică şi mă joc cu Alex. Primele două le făceam cu nesaț şi în cantități foarte mari în trecut, acum, timpul e împărțit la secundă între familie, fiul nostru, muncă, activități civice, aşa că s-a cam redus teancul de cărți de pe noptieră. Joaca i-a luat în mare parte locul, deci tot ies în câştig. Culmea este că eu vin de la filmare şi mă joc cu băiatul nostru de-a filmul, în care Alex e regizorul care-mi dă mie indicații (râde). Una peste alta, ceea ce alegem să facem pentru bine nostru, pentru destindere, pentru mintea şi inima noastră stă în alegerea fiecăruia. Odată ce suntem convinşi că avem puterea alegerii, ne va fi mai uşor să găsim rețetele de care întrebi.

– Avem deseori nevoie de ajutor pentru a găsi aceste rețete. Tu către cine mergi, cui ceri sfaturi?

– Nu depăşesc aria băieților mei. Ajutoarele sunt Alexandru şi Tudor (regizorul Tudor Giurgiu, soțul Andreei – n. red.). Aş vrea să pot spune mai mult, dar, pentru că viața şi munca au ritmul acesta nebun, nu am unde şi nu am când să merg mai departe de băieții mei. Sigur, şi acesta a fost unul din motivele pentru care mi-am construit un aşa bine în jur, o aşa pace în cămin.

– Tocmai ce sosește marea sărbătoare a căminului, Crăciunul. Cum stai cu pregătirile?

– Sincer, încă nu am apucat să fac mare lucru, pregătirile vor fi cam pe ultima sută de metri, pentru că filmăm până pe 20 Decembrie. Dar… mi-am făcut timp să vorbesc cu Moş Crăciun şi m-am asigurat că o să vină pe la noi. Fără grijă, el e unul dintre oamenii mei!

– Aștepți musafiri? Faci pregătiri speciale, găteşti, scoți vesela cea bună?

– Întotdeauna. Chiar scot vesela cea bună pentru familia mea extinsă, adică ai mei, plus un grup de prieteni care se ni se alătură cât de des avem ocazia. Marile evenimente din an, sărbătorile, toate îmi place să le petrec cu aceşti oameni grozavi. Casa se umple de energie, poveştile din jurul mesei îi dau suflet. Mereu am bucuria că în urma acestor întâlniri devenim mai buni, pentru că învățăm unii de la alții.

Când coboară îngerul…

– Dorințe de Revelion, la miez de noapte, îți pui?

– Nu am deloc obiceiul acesta, nu cred în el. Îmi propun doar anumite lucruri, scopuri exacte, simple. Pe Alex încerc să-l învăț diferența dintre „dorințe nebune”, cum le numim noi, şi necesități. Îi spun că o dorință nebună e, de exemplu, să ai o maşinuță nouă în fiecare zi, dar ea nu e deloc o necesitate. „Mie-mi plac mai mult dorințele nebune!”, îmi răspunde el, pe bună dreptate. Însă sunt sigură că în timp îşi va aduce aminte ce-l povățuim acum şi va înțelege. Va înțelege de ce eu prefer să-mi iau un răgaz de câteva minute doar eu cu mine la miezul nopții dintre ani, să mă gândesc limpede încotro vreau să mă îndrept şi ce ar trebui să fac concret pentru asta. Mă bucur, de asemenea, de ce ştiu deja că se va întâmpla, cum sunt filmările din Ianuarie pentru filmul „Ramon 2”. Aşadar, îmi pun scopuri precise şi-mi imaginez paşii pe care trebuie să-i fac pentru a ajunge la ele. Sunt sigură că reuşita lor ține şi de un ajutor de Sus, când coboară îngerul.

– Şi totuşi, o dorință nebună…

– Vine în contextul evenimentelor care se petrec zilele acestea. O dorință nebună este să mergem îna­inte spre lumină, să nu trebuiască, Doamne fereşte!, să învățăm din nou ceea ce bunicii noştri încearcă din răsputeri să uite. Să nu ne întoarcem niciodată în întuneric şi în frig. O dorință nebună este să fim mereu de mână cu libertatea, să călătorim, să cunoaştem întreaga planetă, să învățăm unii de la alții, să ne minunăm de absolut tot ce ne înconjoară, fără garduri şi cenzuri. O dorință nebună este ca toate acestea spuse mai sus să nu fie, de fapt, dorințe nebune, ci lucruri fireşti, în România anului 2025 şi pentru totdeauna.