Din câte îndatoriri se află în sfânta misiune de preot, părintele OCTAVIAN BLAGA a ales să stea alături de oamenii bolnavi, ce urmează să treacă pragul acestei lumi. Oameni speriați și nefericiți, mulți în stadiul terminal al celei mai cumplite boli a secolului și, poate, a mileniului nostru – cancerul. Bolnavi care suferă cumplit de pe urma durerilor, dar, mai cu seamă, de pe urma lipsei de dragoste. Din toate aceste întâlniri cu moartea, părintele Octavian Blaga a strâns multă înțelepciune și multe lacrimi. Pe toate le-a topit în paginile unui volum cu titlul simbolic „Iubirea”. O carte despre întâlnirile cu Dumnezeu ale pacienților pe care i-a însoțit la întâlnirea cu lumea de dincolo. Deși slujește de 19 ani în Quebec, Canada, într-o parohie ortodoxă, în care se regăsesc multe limbi ale pământului, părintele Octavian Blaga și-a scris volumul în limba română și l-a lansat acasă, în țară, făcând un pelerinaj cu el în mai multe orașe. Interviul pe care îl publicăm a fost realizat la București.
Rugăciunile bunicii Raveca
– Părinte Octavian, ca să-ți faci o datorie de suflet din a însoți un om pe drumul dintre viață și moarte, e nevoie de o credință totală în Dumnezeu. Cine v-a sădit-o în suflet?
– Bunica Raveca. Un om foarte cald, răbdător, atent, grijuliu, care încerca să îi ajute mereu pe cei din jur, să le aducă bucurii cu mici daruri. A fost o femeie foarte credincioasă, inițial greco-catolică, dar după interzicerea bisericii greco-catolice s-a dus, fără probleme, la biserica ortodoxă din sat. Avea un ritual zilnic de rugăciune – dimineața, când se trezea, stătea cam o oră în rugăciune, apoi pe la amiază mă culca pe mine ca ea să se poată ruga încă un ceas. Țin minte că mă mai trezeam și mergeam la ea să o văd ce face și, în permanență, o găseam în rugăciune. Seara, înainte să se culce, din nou, cam o oră și jumătate, se ruga. Așa a și murit. Rugându-se. O femeie foarte credincioasă. Prima dată de la ea am aflat rugăciunea „Tatăl nostru”, la ea am văzut, pentru prima dată, îngeri în icoane. La un moment dat, când am împlinit șapte ani, a început să citească împreună cu mine capitole din Scriptură. Ea m-a dus în lumea unde erau îngerii și Maica Domnului și Dumnezeu. Pentru toate acestea o țin în inima mea. Mi-e dor de ea… Uneori, când mi-e greu, îi simt prezența. Simt că cineva se roagă pentru mine în cer, că am un sprijin acolo. Efectiv, îi simt rugăciunea. Cu rugăciunea ei, trec mai ușor prin greul vieții.
„Inima mi s-a deschis ca o floare”
– Părinte Octavian, ați asistat, cu un devotament exemplar, mii de oameni aflați în pragul dintre viață și moarte. Vi s-a întors vreodată această iubire fără de sfârșit?
– Am întâlnit multe forme de iubire. Am întâlnit aici, pe pământ, iubirea părinților mei, iubirea mamei mele, a tatălui meu, iubirea bunicilor, a prietenilor mei, a familiei mele. Dar, la un moment din viață, am întâlnit o iubire care a depășit orice fel de așteptare pe care o aveam, o iubire care, într-o oarecare măsură, mi-a transformat felul în care văd viața. Avusesem la spital o zi extrem de dificilă, în care am stat lângă o fată de 20 de ani, care murise într-un accident, și lângă familia ei, părinți foarte îndurerați. Am încercat să-i consolez, m-a marcat profund acea moarte. După aceea am fost chemat la o altă doamnă, la terapie intensivă, și făcându-i câteva rugăciuni, a murit chiar în timp ce îi țineam mâna pe creștetul capului. Am fost apoi la un bătrân care era pe moarte, se afla la departamentul de îngrijire paliativă, și îi părea rău că în urmă cu vreo 30 de ani uitase să dea înapoi cuiva un împrumut de 20 de dolari. Țin minte că i-am spus: „Dincolo vă așteaptă un ocean de dragoste, Dumnezeu e iubire și nu vă va judeca pentru micile greșeli pe care le-ați făcut!”. Este ceea ce spune apostolul Ioan în prima lui epistolă – „Dumnezeu este dragoste”, fraza cea mai frumoasă pe care un om a rostit-o vreodată în istoria umanității. Și m-am văzut pe mine ca pe un impostor…
– Cum așa?
– Am simțit că pentru a transmite iubire acestor oameni aflați în pragul morții am nevoie să fiu la rândul meu iubire, să le vorbesc din inimă, nu din carte, din ce sunt și din ce trăiesc. Mă gândeam la toate acestea mergând spre casă, încărcat de un mare dor de Dumnezeu, un dor până la lacrimi. Ajuns acasă, m-am așezat în genunchi în fața icoanei Mântuitorului și am zis: „Doamne, te rog, arată-mi cum ești iubire, ca să pot să le vorbesc oamenilor fără să mă simt un impostor. Arată-mi și mie iubirea Ta!”. Exact asta a fost rugăciunea pe care am făcut-o. Și mi-a arătat… În seara aceea am simțit prezența Lui în inima mea. O căldură inexplicabilă mi-a atins pieptul și am simțit cum inima mi s-a deschis ca o floare. În același timp, o lumină caldă mi-a luminat întreaga cameră, parcă emanând din toate, chiar și din aer. Am simțit cum mi-a intrat căldura în inima mea deschisă și cum s-au revărsat din ea valuri de iubire. Mai întâi erau mici, ca cele de la malul unei mări liniștite. Apoi valurile de iubire au început să crească și mai mult și mai mult, până când au devenit așa de intense, încât am început să plâng de bucurie cu șiroaie de lacrimi, dându-mi seama că El este. Îl simțeam cu mine și nu-I spuneam decât: „Mulțumesc că ai venit. Te iubesc!” Iar iubirea Lui creștea și creștea, până când valurile au devenit un ocean de dragoste. Nu mă așteptam la o astfel de dragoste, care trece de ceea ce pot eu înțelege ca om. O dragoste atât de mare, care nu judecă, care nu reproșează, care te învăluie prin tot ce este ea, care îți provoacă o bucurie greu de descris în cuvinte. M-am văzut pe mine cât sunt de mic în fața acestei prezențe, mi-am văzut, cumva, toate greșelile și prostiile, mai mari sau mai mici, pe care le-am făcut în viața asta și care, în comparație cu acea dragoste, mi s-au părut insignifiante. Cum, de altfel, mi s-au părut insignifiante și greșelile pe care alții le-au făcut față de mine. Și mi-am dat seama că suntem cu toții iubiți, cu toții doriți, nejudecați. Asta am simțit eu, este o experiență personală, nu are rol de dogmă sau de învățătură teologică, este experienţa mea personală a întâlnirii cu Dumnezeu şi o mărturisesc astfel. Nu mă așteptam la o astfel de dragoste infinită, care să-mi schimbe inima și felul în care îi văd pe oameni. Mi-am dat seama, atunci când am fost îmbrățișat, că judecata Iubirii este iertarea.
Dumnezeu trebuie trăit
– Părinte Octavian, cum trebuie să fie rostită o rugăciune, ca să te poți întâlni, așa cum vi s-a întâmplat dvs., cu Dumnezeu?
– Trebuie să fie ceva real. La fel cum simt, profund, în inima mea, dragostea pentru ființa pe care o iubesc, pentru soția mea, copiii mei, prietenii mei, la fel cred că Domnul așteaptă de la noi o implicare reală, o relație reală cu El. Să simt ceva pentru El, să trăiesc împreună cu El anumite lucruri. Sau, dacă nu le ai, să înveți, încetul cu încetul, de la cei care le-au trăit, cum să ajungi să le trăiești concret. Cum să-l trăiești pe Dumnezeu.
– Oamenii pe care îi vegheați în trecerea lor către moarte se gândesc la întâlnirea cu Dumnezeu? Există niște gânduri anume care îi stăpânesc?
– Am întâlnit, în pragul morții, oameni care nu au niciun regret, în special oamenii foarte credincioși sunt așa. Ei își mărturiseau doar recunoștința pentru Dumnezeu, spunându-mi că au trăit o viață extraordinară, plină de multe daruri, bucurii și de tot felul de experiențe pentru care îi sunt foarte recunoscători Domnului. Printre ei sunt și oameni care abia așteaptă să plece, sunt bucuroși că vor muri, dar nu pentru că vor să părăsească această lume, ci pentru că, de-a lungul vieții, s-au legat atât de mult de Dumnezeu, încât vor să-l întâlnească. Au trăit cu această Ființă Iubită toată viața și de-abia așteaptă să o întâlnească plenar. Sunt însă și mulți oameni care regretă, în primul rând regretă frica. Mulți mi-au spus că frica i-a împiedicat să trăiască, să se bucure de viață. Poate că din pricina asta Mântuitorul ne repetă în evanghelii de zeci de ori să nu ne fie frică, să nu avem teamă, să avem curaj. Pentru că frica ne paralizează în viață. Alte regrete sunt legate de nodurile spirituale pe care le-au trăit, noduri care nu le-au permis să-și trăiască viața pe deplin. Tot felul de traume nerezolvate care au rămas așa până în momentul plecării. Uneori, regretă lipsa de dragoste pe care au avut-o față de prieteni, față de membrii familiei sau lipsa de dragoste pe care alții au avut-o față de ei. Aici sunt foarte multe cazuri în care își amintesc că tata sau mama nu i-au iubit și nu i-au vrut. Dacă ar fi să fac un rezumat al regretelor, atunci, așa cum v-am spus de la început, toate gravitează, de fapt, în jurul iubirii – fie regretă că nu i-au iubit pe cei apropiați, fie regretă că nu au fost iubiți. Nimeni nu regretă mașina, casa sau contul în bancă pe care le lasă aici, pe pământ. Toate regretele se leagă de ființe – oameni, dar și de animăluțele pe care le-au avut. De viul din jurul lor pe care trebuie să-l părăsească.
– Luăm cu noi iubirea în moarte, și-atât? Și ura, dacă am fost încărcați cu ea, n-o luăm?
– Luăm cu noi propria noastră stare, starea sufletului nostru, capacitatea lui de a iubi și de a se lăsa iubit sau, dimpotrivă, de a nu iubi și de a vedea viața într-o manieră lipsită de dragoste.
„Nu înăbușiți plânsul”
– Când întâlniți un om închircit în frica de a muri, ce faceți?
– În primul rând, îl ascult. De multe ori, atunci când ne aflăm în fața unui om care suferă, căruia îi e frică, încercăm să-i blocăm emoțiile. Cât de des le spunem celor care suferă: „Lasă, nu mai plânge!” Dar ei tocmai de asta au nevoie – să plângă, să-și descarce emoțiile și să fie ascultați. Plânsul este una dintre cele mai frumoase manifestări ale sufletului omenesc. Ar trebui să nu-l înăbușim. Când încercăm asta, oamenii se opresc din a-și mai vărsa suferința în fața ta. Al doilea lucru pe care-l fac este încercarea de a intra în legătură cu omul din fața mea prin gesturi. Încerc să îi dau semne că sunt un om care-i poate lua mâna în mâna lui, care, când plânge poate să-i șteargă lacrimile sau chiar să-l ia în brațe atunci când are nevoie. Astfel de gesturi de afecțiune pot schimba totul în încercarea de a te apropia de un om care urmează să treacă pragul acestei lumi. O singură atingere poate deschide o inimă mai ușor decât multe cuvinte. O să vă pomenesc o singură întâmplare. Am intrat odată în salonul în care se afla o bătrânică despre care doctorul mi-a spus că nu înțelege cum de nu moare, fiind biologic foarte slăbită, din punct de vedere medical nu înțelegea cum de mai rezista. Era inexplicabil. Am găsit-o chircită în pat, era întoarsă cu spatele la mine, m-am apropiat încet de ea și am mângâiat-o pe mână. S-a întors spre mine, dar a rămas chircită. I-am luat atunci mâna în mâna mea și am simțit cum se destinde. Am început să vorbim și, după trei-patru întâlniri mi-a spus că eu sunt prietenul ei de rai. Și mi-a zis că vrea să ne întâlnim acolo, că ea nu o să se lase și o să se roage continuu pentru mine ca să ne revedem acolo.
Dumnezeu din poienița cu flori
– În experiența dumneavoastră cu oameni aflați la limita vieții și a suferinței, ați întâlnit și atei? Au și ei nădejde în Dumnezeu?
– Am întâlnit multe persoane care își spuneau atei. Vă dau exemplul unui domn, un fost profesor de geografie, care aștepta să moară, mai avea câteva săptămâni până când trebuia să plece, și care îmi povestea despre dragostea lui de natură. Îmi povestea despre cum se întâlnea cu prietenii lui și făceau circuite cu bicicletele, zeci de kilometri, și îmi povestea despre felul în care se simte în natură. Eu l-am întâlnit la spital, în momentul în care își punea întrebarea dacă ar mai avea ceva de experimentat înainte de a muri; dacă a primit răspunsul la întrebarea: ce caută pe pământ și nu a întâlnit încă? Și, stând cu el de vorbă, îmi povestește că, la un moment dat, plimbându-se în natură, a avut o experiență extraordinară. Vă citez acum din experiența lui, pe care am consemnat-o și în carte. „Când am ajuns în acea poieniță, am avut un sentiment de eliberare cum nu am mai trăit niciodată. Parcă aerul avea altă consistență, parcă lumina soarelui era ceva palpabil, care-mi deschidea plămânii. Simțeam o bucurie pe care nu am mai simțit-o vreodată. Parcă ceva din coșul pieptului voia să iasă afară din mine și să zboare. Acolo, în poieniță, păsările parcă aveau alt glas, iarba avea o culoare verde, străvezie. Auzeam parcă o muzică extrem de frumoasă care, aveam impresia, venea din interiorul meu. Acolo m-am simțit, acum realizez pentru prima dată în viața mea, liber. Simțeam și prezența cuiva cunoscut și drag cu mine acolo”. Amintindu-și acea trăire, și-a pus întrebarea dacă nu cumva acea experiență a fost prezența unei Ființe pe care el a negat-o toată viața, simțind, pentru prima dată în viața lui, că îl împlinește.
– Și dumneavoastră ce credeți, a fost sau nu Dumnezeu în acea întâlnire?
– Eu cred că da, pentru că doar prezența Lui te împlinește deplin. Prezența Lui împlinește dorința profundă a sufletului uman de a găsi răspunsurile propriei sale existențe: de ce sunt aici? Cine sunt? Pentru ce am venit în lumea aceasta? De ce trăiesc? Sunt întrebări care îl frământă pe fiecare om și care cred că își găsesc împlinirea într-o prezență, mai mult decât într-o formulare teoretică. În ceea ce îl privește, el a simțit această prezență a lui Dumnezeu.
Romanian