• Despre Ținutul Pădurenilor, ținutul magic din județul Hunedoara, cei mai mulți români au aflat doar atunci când marele și regretatul interpret de muzică populară, Drăgan Muntean, a adus cântecul zonei pe scenele țării. În ultimul său spectacol televizat, premonitoriu parcă, Drăgan Muntean l-a „uns” ca urmaș al său într-ale cântecului pădurenesc, pe Bogdan Toma. Copilul de-atunci e astăzi bărbat în putere, ce duce mai departe, cu voce mare și sârg, moștenirea primită •
Nedeia din Runcu-Mare
– Bogdan, când ai urcat pentru prima dată pe scenă?
– Aveam vreo cinci-șase ani, la nedeia din Runcu Mare, unde am cântat un cântec al lui Aurel Tămaș, care era tare în vogă atunci, „De-oi muri, m-or pune-n groapă”. Nu mă întrebați de ce am ales exact cântecul ăla, că nu știu! Cântam încă de la grădiniță și tata a tot insistat să cânt la acea nedeie. Câțiva ani mai târziu, când eram în clasa a doua, s-a întâmplat, cum îmi place mie să spun, să vină cântecul spre mine. Activiștii de la Clubul Copiilor din Hunedoara umblau prin școli să caute amatori pentru cercurile artisice pe care le organizau. Eu am ales muzica populară. Acolo a fost primul contact serios cu muzica, acolo am învățat ce înseamnă ținutul Hunedoarei, din punct de vedere folcloric, și cât de important este să ne alegem repertoriul din zona din care suntem.
În anul 2000, după ce l-am cunoscut pe regretatul Drăgan Muntean, luându-l ca model, apele s-au limpezit cumva. Cred că ar fi un lucru bun ca, la școlile populare de artă, profesorii să nu accepte să se cânte orice, ci să-i îndrume pe copii, să le explice ce înseamnă folclorul unei zone. Asta i-ar și selecta pe cei care își doresc să urmeze drumul ăsta. Și cred că ar fi benefică și colaborarea cu artiștii consacrați ai zonei, căci, pentru un copil, înseamnă foarte mult să învețe de la un om pe care-l admiră și-l urmărește. Mie mi-e drag să-i întâlnesc pe tinerii de la școlile populare de artă și le spun mereu să apeleze la mine cu încredere, ori de câte ori vor să afle câte ceva, că-i ajut cu tot dragul. Și nouă ne-au fost alții de ajutor, ne-au fost modele, și noi putem ajuta, la rândul nostru.
– Cum l-ai cunoscut pe Drăgan Muntean?
– Drăgan Muntean era prieten de familie cu mătușa mea, sora mamei. În Octombrie 2000, la nunta mătușii, m-am dus la muzicanți și i-am rugat să mă lase și pe mine să cânt. Eram foarte îndrăzneț la vremea aia! (râde). Muzicanții mă tot alungau, eu iar mă duceam. Drăgan nu venise încă, nu-l cunoșteam, nu era ca și când aș fi vrut să cânt ca să mă audă el. Nu! Eu voiam, pur și simplu, să cânt la microfon. Pe la ora trei, spre spartul nunții, s-au înduplecat și m-au lăsat. Drăgan venise între timp, cântase, stătea la masă chiar cu ai mei. M-a auzit cântând și m-a chemat la el, era mirat că nu știa de mine. Îl admiram oricum, dar de-atunci am prins mai mare drag de el, pentru că, fiind dascăl de profesie, a știut cum să se apropie de mine. Datorită dânsului, am avut șansa să particip, în 2001, la prima ediție a concursului „Muguri de tezaur”, realizat de regretata doamnă Mărioara Murărescu. În 2002, tot alături de Drăgan Muntean, am participat la un spectacol al Televiziunii Române, la București, din păcate, ultimul pentru el, pentru că avea să se stingă câteva luni mai târziu. Atunci i-am promis, și lui și mie, că n-am să mă las de cântat și n-am să-l dezamăgesc. Sper că am reușit!
– Ce-ți amintești din copilăria în Ținutul Pădurenilor?
– Bunicii din partea mamei locuiau la Runcu-Mare, iar cei din partea tatălui, la Dumbrava. La bunici ne petreceam mai mult vacanțele de vară, dar îmi amintesc cu mare drag că mergeam la nedei, în satele învecinate. Mergeam pe jos, de mână cu bunicii, peste deal, prin pădure. Au fost niște momente deosebite, mai ales că am prins încă vremurile în care în fiecare sat se ținea nedeie. După Paști, aproape toată vara, în fiecare duminică, era nedeie în alt sat. Erau considerate sărbători mai mari chiar decât Paștile și Crăciunul și, indiferent unde în lume s-ar fi aflat cei ai locului, când era nedeia, era obligatoriu să se întoarcă acasă.
– Se mai țin nedei?
– Se mai țin doar cu numele. Oameni au rămas tot mai puțini în satele din Ținutul Pădurenilor, iar cei care au mai rămas sunt bătrâni și nu mai pot să se ocupe de așa ceva. În copilăria mea, tinerii din sat organizau balul la căminul cultural, unde accesul era pe bază de bilet, și așa îmi povesteau și bunicii, că la fel era și pe vremea lor. Acum, așa-zisele nedei sunt organizate de primării, dar sunt mai degrabă niște spectacole în aer liber, eventual precedate de participarea la slujba de la biserică.
– Cum arată azi Ținutul Pădurenilor, una din zonele românești cu cea mai frumoasă tradiție populară?
– Îmbătrânit și aproape pustiu e Ținutul Pădurenilor. E o zonă de basm, și mai sunt încă oameni faini pe-acolo, dar majo ri tatea sunt bătrâni. Nu știu ce mi nune ar trebui să se-întâmple pentru ca locul acela să nu dispară cu totul. Cred că singura so luție ar fi tinerii, dar sunt sate în care nu mai sunt școli și, indiferent cât de mult ți-ai dori să rămâi, că ești legat de locurile alea, dacă te căsătorești și ai copii, situația te obligă să te muți la oraș, la Hunedoara. Nu ai cum să faci naveta, ar fi vreo 80 de kilometri zilnic, plus că nu sunt locuri de muncă, zona nu e prielnică nici agriculturii, și atunci, e foarte greu să decizi să te stabilești acolo, pentru că nu ai avea din ce trăi. Zona de munte nu e deloc sprijinită în România, și satele dispar. O pierdere uriașă, pentru că nouă acolo ne sunt trecutul, tradiția și identitatea. În pandemie, când am fost nevoiți să stăm izolați, am stat la țară, la bunicii care încă trăiesc, Dumnezeu să-i țină sănătoși! Atunci am învățat să apreciem simplitatea și să înțelegem că nu ne trebuie multe ca să fim bine și fericiți. Important e să-i avem pe cei dragi lângă noi și să fim sănătoși. Mi-e dor de acele vremuri, în sensul bun al cuvântului, Doamne ferește de rău!
– Ținutul Pădurenilor a fost întotdeauna izolat. Crezi că această izolare e o binecuvântare sau un blestem?
– Și una, și alta. Pe de o parte, oamenii și-au păstrat felul de a fi, fără să se contamineze de relele modernismului actual, și s-au păstrat multe din tradițiile zonei. Pe de altă parte, nu e posibil ca în ziua de azi, în mileniul III, să mai existe sate fără rețea de apă! Una din șansele zonei e turismul, tinerii ar putea să se fo losească de casele exis tente, să le amenajeze cu mi nimum de confort necesar și să le pună la dispoziția tu riștilor. Oamenilor le e tot mai dor de natură și de sălbăticie, dar unui turist îi trebuie infrastructură, drumuri accesibile și apă curentă.
– Spectacolele de muzică populară par a fi în continuare cele mai îndrăgite, cu cel mai numeros public, mai ales cele în aer liber. Cum îți explici?
– Pe vremuri, în Ținutul Pădurenilor singura manifestare artistică de amploare era „Festivalul Pădurenilor”, de la Poienița Voinii. Era o ocazie unică, veneau mii de spectatori să-i vadă pe artiștii îndrăgiți, pe care, în restul timpului, îi vedeau doar la televizor sau îi auzeau la radio. Acum, artiștii sunt peste tot, pe rețelele de socializare și pe numeroasele posturi de televiziune specializate pe muzică populară. E drept, noi, ca artiști, avem astfel mai multe oportunități de a ne promova, dar asta e cumva și în defavoarea noastră, pentru că publicul ajunge la saturație.
Nu e bine nici că se fac spectacole de o calitate îndoielnică, doar ca să fie trecute în dări de seamă. Vorbind de Ținutul Pădurenilor, eu cred că important e să-i sprijinim pe tinerii talentați din zonă, ei trebuie să fie prezenți pe scene, iar artiștii invitați să aibă și ei o anumită ținută profesională. Nu am nimic cu nimeni, toți sunt colegii mei și îi respect, dar nu e în regulă să urci pe scenă în blugi negri și cu o cămașă tip ie, luată de la vreun magazin chinezesc, de la colțul străzii, și să cânți și din Moldova, și din Maramureș, că tu știi să cânți de toate. Eu cred că un spectacol este un act cultural și că menirea cea mai de preț a muzicii e aceea de a educa, nu de a distra.
– Cine crezi că ar trebui să schimbe ceva, din acest punct de vedere?
– Organizatorii, în primul rând. Ei sunt cei care nu ridică ștacheta cât ar trebui și urmăresc doar numărul de spectatori, cu care se și laudă apoi, deși nu asta e important. Important e să vină o sută de oameni, nu câteva mii, dar cei care vin să aprecieze ce se întâmplă pe scenă. Ca spectator, eu aș aprecia mai mult un spectacol din care am ce învăța, care îmi lasă o amprentă pe suflet, decât unul la care o mulțime de oameni chiuie. Aș vrea ca la spectacole să vină oameni care să înțeleagă dintr-un cântec mesajul pe care am vrut să-l transmitem, să rețină un vers, să fie parte din spectacol, nu doar simpli spectatori.
– Există o soluție, o rezolvare a acestei probleme?
– Greu de spus! Sunt deja foarte mulți oameni care vor altceva, dincolo de actul artistic, în sine. Nu mai e suficient să faci un spectacol de muzică populară, publicul trebuie atras și cu alte activități conexe. Când am inițiat Festivalul Plăcintelor Pădurenești, la care îi invităm cu mare drag și pe cititorii revistei Formula AS, am stabilit cu organizatorii să facem și altceva. Le-am arătat oamenilor cum se face o claie de fân, cum se dă cu grebla, am organizat un concurs de cosit, activități cu care încercăm să-i atragem spre lumea satului. Pentru că sunt mulți copii, dar și oameni mari, care nu știu toate astea, nu știu ce înseamnă cu adevărat lumea satului și a trăi la țară, nu doar a locui acolo, că tot e un fenomen la modă acum.
„Eu cânt pentru suflet, nu pentru bani”
– E greu să-ți păstrezi autenticitatea în tot iureșul de care vorbeai?
– Autenticitatea e greu de păstrat, pentru că, din păcate, nu mai prea avem de la cine culege folclor curat, generațiile necontaminate de televiziune s-au dus. În Ținutul Pădurenilor, 90 la sută sunt cântece doinite, dar nu poți să-ți faci doar un astfel de repertoriu, pentru că oamenii nu mai prea gustă cântecele de acest gen. Autenticitatea se pierde dacă vrei să scoți cântece la grămadă, să fii cât mai activ. Mi s-a propus și mie, la diverse evenimente, să cânt manele, dar refuz categoric. Oamenii trebuie să înțeleagă că eu nu cânt pentru bani, nu mă interesează să fac asta, pur și simplu nu vreau, indiferent dacă supăr sau nu pe cineva refuzând. Eu cânt pentru suflet, nu pentru bani. Poate sunt dur, dar vreau să fiu sincer, nu pot spune că e totul roz în domeniul nostru, pentru că nu este și nu facem nimănui bine dacă ne mințim unii pe alții.
– Nu ți-a fost niciodată atât de greu încât să-ți dorești să pleci în străinătate, fie și temporar?
– Nu, niciodată. Fratele meu a fost plecat, nașii la fel, și, din discuțiile cu ei, mi-am dat seama că tot mai bine e acasă. Dacă ai puțină bunăvoință, dacă ești serios, te implici și-ți dai silința, se poate trăi și în România, chiar dacă muncești mai mult. E drept, câștigurile de aici nu pot rivaliza cu cele de dincolo, dar aici simți dragostea de a fi la un loc cu cei din satul tău, din neamul tău, chiar dacă traiul e mai greu. Și, cel puțin în ceea ce privește Ținutul Pădurenilor, clipele trăite la țară, în țară, și curățenia din sufletul acestor oameni ai munților, n-ai cum să le găsești în străinătate. Nici măcar în pandemie, când cântările au fost anulate, nu m-am gândit să plec. Eram dispus să fac orice altceva, s-o iau de la zero, să învăț orice, ca să ne descurcăm. Mi-a dat Dumnezeu încrederea asta, că aș putea să fac absolut orice pentru familia mea și mai ales pentru copii. Nu mi-am făcut niciodată griji. Când s-a născut Anastasia, primul nostru copil, s-a schimbat ceva în mine, am simțit că am pentru cine trăi, că am un scop în viață și că abia de-aici încolo viața mea are sens. Acum avem trei copii și ei îmi dau puterea de a merge, zi de zi, mai departe.
Cu dubașii, de Crăciun
– Colindele din Ținutul Pădurenilor au și ele ceva aparte, parcă vin spre noi din străfundurile pământului, au o trăire inegalabilă. Se mai colindă pădurenii unii pe alții? Mai este cine pe cine colinda?
– Și cu colindele se întâmplă la fel ca și cu muzica populară, în general. Au apărut tot felul de cântece de iarnă, multe greșit numite colinde, pe ritmuri ușor de fredonat, care au din ce în ce mai puțin de-a face cu colindul autentic românesc. Recunosc, și mie îmi plac unele dintre aceste cântece, dar nu mă voi da niciodată înapoi de la a promova Ținutul Pădurenilor, valorile cu care am crescut, am copilărit și care mă definesc. Oameni simpli, pădurenii mă ajută mereu să păstrăm obiceiul colindatului și al mersului cu duba, specific zonei noastre. „Iarna, pe la noi prin sat,/ Se pleacă la colindat./ Dubele-s mândru-nflorate/ Ca la pădureni gătate”. Știți cu câtă nerăbdare îi așteaptă copiii pe dubași? Chiar dacă, așa cum vă spuneam, sunt tot mai puțini locuitori în Ținutul Pădurenilor, atât cât putem, ducem moștenirea lor mai departe. Fără rădăcinile astea, ne uscăm, n-avem cum să mai fim.
– Cum așteaptă Crăciunul copiii tăi?
– Copiii noștri, Anastasia, Andrei și Ștefan-David, îl așteaptă nerăbdători pe Moș Crăciun, dar îi învățăm, încet, încet, ce înseamnă cu adevărat Crăciunul. Le vorbim de nașterea lui Iisus și cât este de important ca această sărbătoare să o petreci înconjurat de părinți, de bunici, de străbunici, măcar câtă vreme îi mai avem alături de noi.
În Ajunul Crăciunului, noi mergem în satul natal al mamei mele, Runcu-Mare, ca să participăm la obiceiul denumit „în pizari”. Gospodinele din sat se așează pe două rânduri, iar copiii trec printre ele, cu straița – care e, de multe ori, mai mare decât ei!– și primesc colăcei și dulciuri. În seara de Ajun, așteptăm colindători, că ne place tare mult să fim gazde. În ziua de Crăciun, după slujba de la biserică, ne vizităm părinții și bunicii, petrecem Sfânta Sărbătoare alături de cei dragi. Ceea ce le doresc, din tot sufletul, și celor care lucrează la revista Formula AS, dar și cititorilor acesteia! Fiți demni că sunteți români și fiți mai buni, că numai astfel va fi mai bine pentru toți! Sărbători cu pace să ne dea Dumnezeu tuturor!
Romanian