Lecturi la… cumpărături

• Febra cumpărăturilor în preajma Sărbătorilor de Iarnă s-a declanșat. Aglomerăm marile magazine și piețele agroalimentare. Împingem cărucioare grele de mărfuri. Puțini avem însă răbdare, în acest iureș consumerist (o spun în mod pozitiv), să citim eticheta produselor agroalimentare, înainte să le punem în coșul de cumpărături. Ar trebui să o facem. E în interesul nostru ca atunci când alegem o marfă să fim bine informați •

Cu lupa în magazin

Etichetarea produselor agroalimentare este un element foarte important în sectorul agroalimentar din Uniunea Europeană. Forurile de la Bruxelles au emis legi care obligă antreprenorii să eticheteze produsele preambalate, înainte de a le pune pe piață. Sunt legi care prevăd ce informații anume trebuie menționate pe etichetă și care informații sunt voluntare. Recent, Curtea de Conturi Europeană, instituția care monitorizează activitatea Comisiei Europene, a dat publicității un raport despre etichetarea produselor agroalimentare din statele membre. Concluziile sunt foarte interesante. După ce am citit raportul în discuție, aproape că nu mai pun niciun produs în coș fără să citesc eticheta acestuia. Credeți însă că este un lucru ușor? Nici pe departe! Informațiile sunt scrise cu litere mici, puchinoase, care fac etichetele aproape imposibil de citit. Am nevoie de ochelari, ca să descifrez mesajele. Sau scot telefonul, fac o poză, apoi o măresc pe ecran. Știți, legea obligă antreprenorii nu numai să menționeze anumite lucruri pe etichetă, dar și ca aceste date să fie ușor de citit. Or, această obligație nu este respectată. Operatorii economici invocă faptul că sunt nevoiți să folosească ambalaje mai mici, din motive de protecție a mediului și, în această situație, rămâne un spațiu prea restrâns pentru etichetă. Curtea de Conturi Europeană cere, așadar, Comisiei Europene, să acorde o atenție mai mare lizibilității etichetelor.

Etichete cu capcane

Ce fel de informații sunt obligați fabricanții de alimente pre­ambalate să menționeze pe etichete? În primul rând, denumirea produsului, inclusiv lista ingredientelor și a alergenilor pe care îi conține. Apoi, originea produsului, cu cantitatea de ingrediente, instrucțiuni de utiliza­re/ con­diții de păstrare, numele firmei producătoare. Desi­gur, eticheta trebuie să cuprindă și declarația nutrițională, can­­titatea netă, aditivii conținuți, da­ta de fabricare. Operatorii economici pot oferi pe etichetă și informații voluntare, cum ar fi: mențiuni nutriționale, altele decât cele obligatorii; mențiuni de sănătate; produs ecologic; indicații geografice; mențiuni privind bunăstarea animalelor; afirmații legate de mediu; mențiuni publicitare; ilustrații și fonturi. Etichetele s-au transformat cu timpul în mici tablouri colorate, cu imagini idilice, care ne stârnesc nostalgii după lumea de altădată. Plus că ambalajele sunt mult mai atrăgătoare ca în trecut. Deseori, poate fără să băgăm de seamă, luăm un produs de pe raft atrași mai degrabă de ambalaj decât edificați în ce privește calitatea acestuia. Dar, oricât de strălucitor ar fi ambalajul, e bine să căutăm eticheta și să verificăm informațiile enumerate, mai ales pe cele obligatorii, referitoare la denumire, origine, data de fabricare și valori nutriționale. Inspectorii Curții de Conturi Europene au descoperit însă mai multe nereguli practicate de unii fabricanți, ca să se distingă de ceilalți și să capete un strop de interes din partea clienților. Cum ar fi, de pildă, în cazul profilului nutrițional al unui produs. Mulți clienți caută produse bogate în fibre și găsesc menționat pe etichetă acest lucru, în mod vizibil, de data asta, cu litere de-o șchioapă. Numai că produsul respectiv poate fi, în același timp, și bogat în zaharuri sau în grăsimi, dar informația asta este menționată cu litere mici, cât un vârf de ac. Autorii auditului, tradus în limba română, au dat ca exemplu un pachet de biscuiți cu aromă de portocală. Pe fața ambalajului scrie foarte lizibil: „Sursă de fibre”. În declarația nutrițională însă este specificat că biscuiții conțin și zaharuri, 25 grame la 100 de grame de produs, dar și grăsimi, 18 grame per 100 grame de produs, în timp ce conținutul de fibre este de numai 3%. Rezultă că biscuiții conțin în cantități ridicate zaharuri și grăsimi, în timp ce clienții sunt convinși că au făcut o achiziție sănătoasă. Să mai extrag un exemplu: Baton de ciocolată cu semințe de rodie. Pe fața ambalajului scrie că produsul este bogat în vitamina C și că vitamina C contribuie la reducerea oboselii și a extenuării. Aceste do­uă mențiuni de sănătate influențează consumatorul să cumpere batonul de ciocolată cu semințe de rodie. Dacă acesta ar citi cu atenție și eticheta nutrițională de pe dosul ambalajului, ar descoperi că produsul conține 35 grame de zahăr per 100 de grame, considerată o cantitate de zaharuri ridicată și, deci, nu foarte bună pentru sănătate.

Produse fictive

Inspectorii europeni mai atrag atenția și asupra existenței pe piață a produselor fictive. Ce înseamnă asta? Înseamnă că putem găsi pe etichetă imaginea unui ingredient care nu se află menționat însă în lista ingredientelor, obligatorie după cum am văzut. De pildă, pe eticheta unui pahar cu iaurt descoperim imaginea unor banane scufundate în lapte. Suntem tentați să credem că iaurtul respectiv conține bucăți de banane adevărate. Ei bine, în realitate, conține numai arome de banane, obținute pe cale industrială. Aflăm acest lucru doar dacă citim eticheta produsului și nu dacă ne lăsăm ademeniți de imaginea fructelor exotice. Pe etichetă scrie că iaurtul conține „arome naturale”, cel mai probabil de banane, dar asta este cu totul altceva decât bucățile de banane pe care ne așteptăm să le savurăm. Inspectorii europeni mai semnalează și situațiile în care clienții pot fi dezinformați ecologic. Cum adică? Să zicem că ești un consumator preocupat de impactul pe care agricultura îl are asupra mediului înconjurător. Milioane de consumatori au aceeași preocupare. Ei bine, un operator economic menționează pe etichetă că produsul a fost obținut prin metode prietenoase cu mediul înconjurător. Tu și alții, de bună credință, cumpărați marfa respectivă, dar producătorul poate că nu a respectă regulile de bune practici, doar pretinde asta, printr-o mențiune pe etichetă. Este de datoria autorităților românești să cerceteze cum stau lucrurile, dacă producătorul este cinstit sau ne păcălește.

Nutriscore vs Nutrinform Battery

O dispută foarte vie are loc la nivel european, între țările care au adoptat sistemul de etichetare nutrițională Nutriscore (Belgia, Olanda, Franța, Germania și Luxemburg) și Italia, care respinge acest sistem și folosește un sistem propriu, numit Nutrinform Battery. În ce constau aceste sisteme? Nutriscore este un sistem de etichetare nutrițională bazat pe un cod de culori: de la „verde închis” = produse sănătoase, cu conținut scăzut de grăsimi și zaharuri, până la „roșu” = alimente cu conținut ridicat de grăsimi și zaharuri. Clientul este avertizat printr-un mod simplu, când merge la raft, care este expunerea nutrițională la un produs sau altul. Italienii au negat acest sistem, pentru a-și apăra dieta mediteraneană, care include uleiul de măsline și diferite sortimente de carne de porc. Ei au creat Nu­trin­form Battery, cu reprezentarea grafică a unor baterii pe etichetă, care exprimă valoarea energetică a unui produs sau altul, lăsând consumatorul să decidă. E un sistem mai greoi de receptat și care presupune cunoștințe nutriționale din partea clienților. În România a fost folosit un timp sistemul ­Nutriscore, interzis apoi de Autoritatea pentru Protecția Consumatorilor, fără să ofere argumente solide. Nutriscore ar putea fi aplicat din nou în România, dar nu și produselor tradiționale. Ar însemna ca un produs din carne de porc, cârnați în untură, de pildă, să fie etichetat cu „roșu”. Etichetarea alimentelor preambalate rămâne o preocupare esențială a Uniunii Europene, care vrea să aibă cetățeni bine informați. Spor la lectură, în magazine!