Pentru ce dați banii…
• Pe Valea Hârtibaciului, între Sibiu și Agnita, într-o biserică aproape abandonată, așteaptă să fie salvată de la pieire una din cele mai frumoase reprezentări populare ale lui Iisus. Cititorii noștri se numără printre donatori. Un gest uriaș, care restituie României o capodoperă •

Pe Valea Hârtibaciului este Decembrie auriu. Zăpada e doar o presimțire, o răceală a vântului, o încremenire a copacilor desfrunziți. Pe cerul albastru sticlos, Dumnezeu desenează cu nori lungi, albi, subțiri. Mă aflu sus, pe o măgură ca spinarea unui mare animal adormit, în depărtare sunt crestele albicioase ale Făgărașilor, iar jos, la picioarele mele, stă cuibărit între coline satul Țichindeal, cu casele strânse una în alta, ca și cum s-ar teme. De pe dealuri se scurg peste ele păduri de culoarea pietrei. Nici o mișcare, nici un om.
În mijlocul satului se vede biserica, de un alb abrupt, sobră, singură, cu o turlă curajos înfiptă în cer. O biserică aspră, cu aer de supraviețuitor. De jur împrejur, casele stau cu capul plecat, ca într-o horă încremenită în tăcere. Ea însă, nu. E o biserică ce nu vrea să se supună nici timpurilor, nici părăsirii, nici iernii.
Comoara și putregaiul
„Unde sunt oamenii din sat, nene Simioane?”, întreb, în timp ce omul zornăie dintr-un morman de chei ruginite, sub ciudata poartă din piatră a bisericii. „De ce sunt străzile pustii, de ce sunt obloanele trase?” El privește numai în pământ, cu ochii ascunși în umbra căciulii de mocan. „Apăi, îs puțini oameni în sat, și-s bătrâni. Stau ferecați în case. Un’ să iasă? Un’ să se ducă?”, mormăie bătrânul mai mult pentru el.
În fața bisericii se află un copac uriaș, vechi de sute de ani, și cum bate soarele, umbrele enorme ale crengilor sale îmbrățișează biserica. Totul arată straniu. Biserica e înconjurată mai întâi de un gard scund de lemn, ca o palisadă, apoi de un zid scurt și gros din piatră, acoperit cu țiglă, ca un zid de cetate medievală, iar la intrare, e poarta aceasta cum n-am mai văzut niciodată la o biserică: masivă, dar atât de scundă, încât trebuie să te apleci ca să intri. Patru coloane groase din piatră sprijină adâncul acoperiș al porții, pe sub care treci ca printr-un tunel. E ca și cum biserica ar fi apărată de un dușman nevăzut. Dincolo de poartă, Simion deschide ușa cea grea, în timp ce eu pun palmele pentru o clipă pe trupul masiv al acestei ființe tăcute. Biserica este vie. Părăsită, cu zidurile atacate de igrasie, uitată, dar vie. Simion pătrunde înăuntru cu un oftat. Zgomotele mici ale vântului rămân în urmă. Lumina pătrunde înăuntru prin mici ferestruici decupate în piatra zidurilor, lănci de lumină care se înfig strălucitoare în pereți, decupând la întâmplare bucăți din pictura fabuloasă ce se află pe ei. Simion observă că am rămas încremenit. „Așa că-i frumoasă?”, întreabă în șoaptă. Nimic nu te pregătește pentru interiorul acestei biserici, căci pe dinafară, simți numai asprime însingurată, numai masivitatea pietrei tăiate în muchii dure, dar odată intrat, totul se schimbă, formele devin curbe, rotunjite și blânde, privirile se obișnuiesc cu semiîntunericul tăcut, și atunci pictura, pur și simplu, se scurge de pe pereți peste tine, în mii de tonuri ruginii, în albastru stins, în griuri colorate, în galbenuri care se aprind pe măsură ce le privești. Sunt acolo chipuri uluitoare de sfinți, pictați într-un fel cum n-am mai văzut niciodată, primitiv și sofisticat în același timp, niște sfinți cu chipuri de țărani de sub munți. Uneori, ei sunt îmbrăcați cu cămăși albe și cu brâuri de lână tricoloră, așa cum se mai poartă uneori și astăzi, au căciuli ciobănești pe cap, iar mâinile lor sunt aspre ca niște mâini de soldați. Sunt acolo sute de personaje, despre care simți că nu sunt plăsmuiri imaginate de pictori, și mai sunt și animale, cai, bivoli, iar Iisus are un chip în ai cărui ochi îi poți vedea întreaga suferință, într-o clipă. „Cine a făcut asta, nene Simioane?”, întreb, „Cine, când a pictat biserica asta?” El mă apucă de braț fără un cuvânt, doar zâmbește, mă conduce în fața catapetesmei pictate la fel, apoi îmi arată bolta licăritoare de deasupra, apoi trecem dincolo, în altar, și pretutindeni pictura acoperă interiorul extraordinar al acestei biserici, ca un veșmânt. În ciuda umezelii și a timpului care a trecut, în ciuda părăsirii, a sutelor de ierni prin care a răzbit această biserică, pictura dinlăuntrul său arde. „Grecu”, îmi șoptește Simion la ureche, purtându-mă pe sub zidurile rotunde, „frații Grecu, ei or făcut zugrăveala bisericii. N-ați auzit de frații Grecu? Cântau liturghia în timp ce zugrăveau. Or fost demult ei, demult.”
M-am preumblat un timp prin adâncurile rotunjite ale bisericii, până când ochii mei s-au împrietenit cu întunericul, până când culorile au devenit arzătoare, întrebându-mă mereu cum e posibil ca o asemenea bijuterie extraordinară să fie uitată, să fie părăsită, lăsată la îndemâna acestei umezeli care o mănâncă pe dinafară și pe dinăuntru, la îndemâna pustiei și a pierzaniei. Într-un colț din altar, am descoperit un fel de istoric, putred și el, al bisericii, scris într-un fel straniu, din care am înțeles că lăcașul acela parcă nepământean ar avea peste două secole, că pictura aceasta fabuloasă n-a fost atinsă de-atunci decât de aripa timpului. Nici un cuvânt despre frații Grecu, zugravii. „S-a duce și biserica unde s-a duce și satul. În pustie”, șoptește bătrânul Simion. „N-are cine avea grijă de ea, cum o avut ea grijă de noi”. Înțeleg dintr-o dată totul. Felul în care casele goale ale Țichindealului stau încremenite, oblonite, în jurul bisericii de piatră. Înțeleg tăcerea ulițelor, felul în care zboară corbii deasupra pădurilor dimprejur. Numai câteva case mai sunt locuite de bătrâni solitari. Și mai înțeleg felul în care zidurile bisericii urcă la cer, singurătatea colțuroasă a turlei în bătălia cu timpul, felul ciudat în care lăuntrul bisericii te cuprinde imediat ce ai intrat, ca o îmbrățișare tăcut-disperată. Biserica aceasta mai crede în salvare.
Iisus și coroana de foc
Iisus stă cu mâinile împreunate, așezat pe un tron în flăcări, coroana de spini de pe capul său arde și ea, pielea sa e arămie, reflectând flăcările care stau să-l cuprindă. Un Iisus pe rug. În mână ține un fel de sceptru făcut dintr-o creangă de copac. Mai are încă ramuri. În jurul său sunt personaje în ilicuri roșietice, cu fesuri turcești pe cap, cu mustăți răsucite, cu fețe batjocoritoare, unul dintre ei bate un piron, un altul Îl arată acuzator cu degetul, altul Îl lovește cu ceva, iar El, Iisus, privește toate acestea din mijlocul flăcărilor cu o expresie de milă pentru călăi. Chiar asta este inscripția scrisă cu litere slavone pe zid: „Călăul batjocorindu-L pe Hristos”. Aceasta este cea mai fantastică frescă de pe pereții bisericii din Țichindeal. Se află undeva, pe peretele din dreapta altarului, sub o fereastră, aproape nevăzută. Am stat un timp acolo, privind, încercând să-mi imaginez cine au fost zugravii aceia care L-au pictat pe Iisus martirizat cu o coroană încinsă așezată pe cap. Ceva nemaivăzut! Când m-am întors, bătrânul Simion al bisericii dispăruse.
Aaron

„M-or aruncat în beciul morților de viu. Era așa, o hrubă adâncă, și acolo, unii peste alții, morții. Tifosul îi omorâse, foamea, frigul. Or crezut că-s mort. Nu era nici o lumină, nimic, numai o ferestruță mică, pe unde intra gerul. Mai vedeam uneori bocancii soldaților ruși trecând, dar putere n-aveam să strig.”
Aaron Mihuleț stă pe băncuța din fața bisericii albe, sub marele copac ale cărui brațe de umbră au cuprins totul. Bătrân, îmbrăcat în haine de postav maroniu, cu mâinile mișcându-se noduros prin aerul înserării. „Nici eu nu știam dacă sunt viu sau mort. Aveam vedenii grozave, în care moartea venea ca o fiară ce n-o cunoșteam și mă sfârteca. Întindeam mâinile și eram printre morți. Deschideam ochii mari, și morții erau acolo. Și eu cu ei. Poate că de fapt eram deja pe lumea ailaltă. Nu știu cât am zăcut așa. Mă luase o moleșeală mare, parcă zburam. Gândeam: asta-i moartea. Și-atunci, simt o căldură, Doamne-Doamne, se face că mă întorc, și ce văd? Iisus! Era acolo. Se uita la mine. Coroana de spini ardea pe fruntea Lui, și El parcă ardea. Era frumos, frumos, și-n mână ținea o creangă de mesteacăn și tot era numa’ o fierbințeală. Ș-odată îmi dau seama că El venea direct din biserica mea de-acasă, unde mergeam cu mama când eram copil. Biserica noastră din Țichindeal. Era la fel, îmbrăcat la fel, cu ochii ăia pe care-i știam, cu focul tronului pe el. El era!”
Lui Aaron îi dansează lacrimi în verdele bătrân al ochilor. Toate astea se petrec cu șaizeci de ani în urmă, când el era doar un copil, poate că avea vreo nouăsprezece ani, în timpul războiului, când rușii l-au luat prizonier și l-au trimis în Siberia, la mii de kilometri de casă, în păduri înghețate al căror capăt nu putea fi zărit. Grozăvie! Era la capătul pământului și, de fapt, la capătul vieții, așa credea, un cadavru aruncat printre alte cadavre. Vedea luna prin ferestruță și își spunea în cap: „Vasăzică există lună și pe tărâmul celălalt”. Se apleacă puțin spre mine, ca și cum ar vrea să fie sigur că înțeleg despre ce este vorba: „A fost o minune. O minune adevărată. Eu nu eram credincios, nu mai fusesem la biserică de când eram copil, eram departe de Dumnezeu. Eram rătăcit și pe jumătate mort, atunci când Iisus, cel din biserica noastră de-acasă, a venit la mine. Dar nici atunci nu credeam. Ziceam că-i o vedenie. Atunci el s-o aplecat puțin, mi-o pus mâna pe umăr și s-o uitat direct în ochii mei. Atunci am știut că e adevărat. Am simțit mâna Lui pe umăr, era viu, în carne și oase. Fără niciun cuvânt am știut că o să scap din hruba morților. Am văzut trenul și drumul până acasă și mai ales biserica. Și așa o fost tot, cum spun.”
Îl privesc pe Aaron, iar el nu-și dezlipește ochii de silueta înaltă a bisericii scufundată în umbrele înserării. Îmi spune cu mii de amănunte totul, căci pentru el e ca și cum toate acestea s-ar fi petrecut ieri. După ce L-a văzut pe Iisus, deodată s-a depărtat, a văzut tronul în flăcări așa cum este pictat în biserică, și el se depărta, se depărta, biserica se mai vedea undeva, jos de tot, la picioarele lui, și împrejurul bisericii satul și casele, și oamenii care umblau, el se ducea tot mai sus și se făcea tot mai întuneric și mai frig. El striga: „Doamne, Doamne, nu mă lăsa!”, și din Iisus îi mai rămăsese încrustat în lumina ochilor numai surâsul chinuit și coroana de spini arzând. Restul poveștii nu mai contează prea mult. „M-a scos de-acolo o fată rusoaică. Mă rog pentru ea și acum, măcar că nu-i știu nici numele.” „Nene Aaron”, zic, în timp ce copacul sub care stăm pare să crească din ce în ce mai mare, „cum a fost întâlnirea cu biserica, atunci când te-ai întors acasă?”. Ochii lui sunt pironiți în altă lume, numai mâinile, animale bătrâne, se frământă între ele. „Era viscol mare. Am fost venit pe jos tocma’ de la Sibiu. Și eram atât de slab, că abia mă țineam pe picioare. Peste dealuri am venit. Și cum mă uit, uite-așa se învârtea crivățul în jurul bisericii, bulboană, numai neguri, parcă venise Siberia după mine. Uite-aici, vezi, în prag am ajuns pe picioarele mele, ș-am căzut dus. În biserică n-am putut intra. M-or dus pe brațe până acasă.”
O iarnă întreagă Aaron a bolit în pat, scuturat de friguri și de febră. Dintre perinile albe și moi vedea biserica numai pe fereastră, zi de zi, noapte de noapte, apoi se scufunda din nou în vedenii și întuneric. Într-o bună zi, când cerul s-a înseninat și mugurii dădeau să crape, cu picioarele tremurând, a ieșit afară și a mers până la biserică. „M-am desculțat de bocanci și am mers la El. Era acolo, pe părete, cu coroana arzândă pe cap, cu creanga de mesteacăn, mă aștepta. Am căzut în genunchi și am plâns, cum numai o dată poate plânge omul în viață, din toți rărunchii.”
Înserarea unei biserici
Aaron a rămas acolo, sub marele copac. Înainte de a pleca l-am întrebat dacă duminica merge la biserică. M-a privit lung. „Duminica, dacă îs șapte-opt oameni în biserică, atunci e bine. Înseamnă că jumătate din sat e la slujbă.”
Am intrat să mai privesc o dată Cristul în flăcări, să-i privesc chipul, ochii, și mai ales zâmbetul acela despre care vorbea Aaron. Am înconjurat totul cu privirea, frescele, cupola care abia se mai putea bănui în întuneric, cărțile străvechi ale dulapului din altar, pe jumătate putrezite. Biserica aceasta este încă vie, mi-am spus, apoi am închis ușa încetișor, în urmă.
Am hălăduit pe străduțele pustii ale satului, printre porțile ferecate, printre ferestrele oblonite. Soarele coborâse în spatele dealurilor, pădurile de culoarea granitului păreau să se scurgă mereu de pe dealuri pe ulițe, profitând de absența oamenilor. Am văzut cai umblând liberi prin grădini, am văzut ruinele unei alte biserici străjuind așezarea, am simțit apropierea iernii și-a umbrei și, poate, o strângere de inimă. Biserica din Țichindeal trebuie să fie într-adevăr foarte veche, căci după 1867 românii aflați sub unguri n-au mai avut voie să construiască din piatră. Mă gândeam la Crăciunul care va veni, la viscolele care vor coborî în vârtejuri de pe măgurile dimprejur și vor face din nou „bulboană” în jurul turlei. Ultimii locuitori din sat vor sta la gura sobei, iar în noaptea sfântă de Crăciun, vor străbate nămeții pentru a se întâlni, toți zece sau cincisprezece, cu Iisus care arde pe zidurile bisericii. Aproape că îi pot vedea: bătrâni, tăcuți, strânși unii în alții, în pântecele putred al bisericii lor.
(Fotografiile autorului)