Clopoțeii Crăciunului

O dimineaţă de iarnă. Toți ai casei dorm încă şi ziua începe somnoroasă, cu mieunatul motanului. Deschid uşa, el iese afară, și în urma lui, o pulbere argintie se spulberă de pe crengile copacului din faţa casei. Lumina puternică îmi lăcrimează o vreme ochii. Apuc să mai văd doar siluetele subţiri ale mestecenilor de pe deal, urmele lungi şi sclipitoare lăsate de o sanie, un nor alb, pufos, într-un colţ de cer. Apoi fac focul, şi în bucătărie toate încep să se coloreze. Pe fereastră, în depărtare, văd munţii care veghează. Îmi amintesc. Alte dimineți de vacanță cu râsete, uşi deschise şi bocanci tropăind nerăbdători după schiuri. Cu clopoței legați în bradul de sărbători, cu clopoței la gâtul cailor înhămați la sanie, cu clopoței în aripile îngerilor care cântau.
Tihna sărbătorilor de altădată… bucătăria caldă, încărcată de mirosul pâinii prăjite şi-al laptelui fiert, ritualul dimineţii, în care gestul de-a pune cafeaua pe masă se împletea c-un surâs odihnit, când linguriţa de miere muta, de la unul, la altul, lumina grea de pace, când dimineaţa se umplea din nimicuri şi lăsam să alunece între noi, ca o catifea veche, ca o mătase de peşti albăstrui, ca un abur uşor, amintirea.
Mă întorc la azi, mai înțeleaptă. Știu acum că numai de noi, de fiecare, depinde ca toate să fie mereu așa cum erau când eram fericiți. Să veghem neabătut la sărbătorile casei, să ne adunăm toți ai neamului în jurul unui foc și să lăsăm lumina dimineților să ne arate calea bună. În curând vom rupe ultima foaie de calendar şi poate de aceea, de câteva nopţi, nu mă lasă să dorm acest vis, sau poate că nu e vis, acest gând, sau poate că e o remuşcare, acest regret, sau poate că e dor.
Se face că ninge şi că stelele au rămas agăţate de crengile nucului, că tropăitul bucuros al bocancilor anunţă oaspeţi dragi, că lumea se strânge toată la lumina unei lumânări, într-o casă în care gesturile şi mirosurile sunt de pace şi de tihnă. Se face că o lumină caldă se lasă peste sat şi prinde în vraja ei tufele de scoruş şi urmele de sălbăticiuni, bucuria câinelui şi mâinile îngheţate pe sanie. Şi-atunci pot să aud iar cum cântă clopoțeii legați în bradul de sărbători, clopoțeii de la gâtul cailor înhămați la sanie, clopoțeii din aripile îngerilor care colindă pe cărările cerului.
De Anul Nou
Și acum, după mulți, mulți ani care au trecut de atunci, mă mai întreb încă de ce niciodată Anul Nou nu a avut, în copilăria mea, strălucirea pe care Crăciunul o vărsa peste întreaga lume, peste oameni, animale și lucruri, oricât ar fi fost ele de modeste. Nici nu mai vorbesc de felul în care copacii, pădurea, câmpiile își îmbrăcau în seara Ajunului hainele de mare gală, care sclipeau feeric în aerul aspru, înghețat. Până și cel mai umil fir de iarbă și cel mai stingher scaiete primeau sclipiri transparente și deveneau adevărate opere de artă sub măiestria împărătesei Iarnă. Natura întreagă era precum o orgă de cristale și luciri care se transformau și se modificau după cum creștea lumina dimineața, până când se retrăgea sfioasă înspre asfințit. Pe toate acestea le țin minte ca fiind legate de Crăciun și niciodată de Anul Nou, care mi s-a părut întotdeauna o sărbătoare în plus, care nu mai avea ce să aducă nou după bucuria și magia vremii colindelor.
Mă străduiesc să-mi amintesc măcar o sărbătorire a Anului Nou și parcă văd așa, ca într-un film derulat prea rapid, mătuși și uncheși adunați la noi, în casa Bunii, veseli tare, parcă prea veseli, ca și cum ar fi vrut să pună veselia lor de pază pentru ceea ce urma. Și ce urma? Nimic nou pentru mine, care, sigur, la vremea aceea, nu-mi măsuram timpul cu penele unui ceasornic, ca să le urmăresc înfrigurată cum se suprapun la doisprezece noaptea.
Dar poate că pe atunci nici măcar nu eram martoră la momentul trecerii dintre ani. Mai degrabă mă văd adormită pe undeva prin vreun colț al patului, ascunsă sub duna uriașă și uitată acolo de cei care se distrau până când venea dimineața, prima dimineață a noului an.
Scurmatul găinilor

Și dacă atunci n-am învățat să mă bucur de Anul Nou, să simt sărbătoarea venirii lui, mi-a rămas și acum o umbră de îndoială în ceea ce privește noaptea dintre ani. O noapte împărțită, cu două fețe, una tristă un pic, melancolică, îndreptată încă spre ceea ce tocmai se încheie, și cealaltă, exuberantă, îndrăzneață în prea marea ei veselie, țintită către ceea ce vine.
Nu țin minte din copilărie prea multe din pregătirile de Anul Nou, așa cum, în schimb, îmi amintesc de bucuria așteptării Crăciunului. Sunt doar câteva detalii pe care le mai păstrez de atunci și pe care încerc să le ordonez cu mintea de acum. Pe unele le-am înregistrat fără să le știu explica, pe altele le-am aflat un pic mai târziu, când am început să le și înțeleg. Cam toate au pornit de la ceea ce făcea Buna în acele momente, de la ce gătea, de la ce și cum vorbea. Nu se aranja casa în mod deosebit de Anul Nou, așa cum se întâmpla de Crăciun, când bradul împodobit împrăștia sărbătoarea în toate camerele și chiar și în curte, căci i se vedeau luminițele pâlpâinde prin perdelele albe. Doar mâncărurile erau altele decât la Crăciun și se supuneau unor interdicții pe care Buna le respecta neabătut. Dacă de Crăciun ne bucuram de supa aurie de găină cu tăieței, de Anul Nou aceasta era interzisă, pentru că, dacă am fi mâncat-o, zicea Buna, tot anul am fi scurmat ca găinile tot ce era în jurul nostru. Adică, am fi îndepărtat de lângă noi șansele de a trăi bine, de a avea prieteni mulți și buni, de a avea noroc. Tot ce era pasăre zburătoare și scurmătoare era așadar interzis. În schimb, era obligatorie piftia de porc, și când se adunau toți ai casei la masă, era musai să împartă o farfurie de piftie în care era și râtul porcului. Asta însemna că în anul nou, care tocmai începea, toți vor avea o viață bună, fără piedici, fără să fie nevoiți să se întoarcă pentru a reface cine știe ce, așa precum guițătorul care scurmă, mergând numai și numai înainte. Ciorba era musai acrită bine, pentru ca cei care au rămas amețiți de întâmplările anului ce-a trecut să se poată dezmetici. Dulciurile erau mai puține decât la Crăciun, dar nu lipseau niciodată cremeșul, haioșul și hoarnele umplute cu frișcă, preparate toate din aluat de foietaj, pe care Buna îl frământa și-l împacheta de nu știu câte ori, după fiecare tură punându-l afară, la răcorit, până să fie gata, potrivit, numai bun de întins în foi. Apoi îl tăia cu un cuțit mare, a cărui lamă o încălzea în para focului. Sfârâia aluatul când era tăiat și, după ce era pus la copt, se desfăcea în multe, multe foițe subțiri, de părea că e o floare învolburată, „ca o rujă”, când era gata rumenit.
În prima zi din an veneau flăcăi cu Plugușorul, cu Capra, și către seară, la urmă de tot, apărea și Pauli țiganul cu vioara și cu toți pruncii după el. Cânta la vioară un cântec vesel, dar pruncii nu știau să-l urmeze, lălăiau, ca și cum ar fi tot cerut ceva, și Buna le umplea traistele, ca să-i facă să tacă odată și să plece.
Urmele

Nimic nu este mai dătător de speranțe decât o drumeție în plină iarnă. Și cel mai frumos e atunci când ninge, când se lasă liniștea aceea albă, imaculată, care pune stăpânire pe lume. Dacă mergi într-un parc, într-o pădure, la marginea orașului, departe de cenușiul și larma lui, acolo poți să vezi că albul zăpezii este încă alb și redescoperi mărunțișuri pe care le credeai de multă vreme uitate.
Mai întâi este mirosul zăpezii, care atunci când e nouă și de-abia așezată poartă în ea prospețimea de care ne este mereu atât de dor și pe care o căutăm cu atâta nesaț în toate amintirile copilăriei. Apoi sunt urmele lăsate în omătul proaspăt, care apar după ce ninsoarea s-a oprit. Câtă vreme ninge, liniștea este stăpână, nu se aude nicio vietate, gura lumii e pecetluită de mirare. Toți și toate sunt fascinați de spectacolul fulgilor. Pe lângă tufișuri, pe sub copaci, pe cărărui sau pe lângă ele, dar mai ales în jurul arborilor bătrâni, sunt zeci de semne din care înțelegi că oricât de vitregă este vremea, natura are resurse ascunse, inepuizabile, care fac ca viețuitoarele să își poată continua traiul. Ici-colo, vezi scăpate în zăpadă nuci, coji de alune, bucățele de conuri de brad, și poți bănui veverița roșcată, cu coadă stufoasă, care le-a pierdut sărind de pe o creangă pe alta. Ramuri și crengi tinere roase, tulpini încercate de dinți puternici îi trădează pe iepuroii veșnic neobosiți, ori poate pe ciutele flămânde, care aleargă în cârduri, speriate și de umbra lor. Măceșe înghețate, scorușe, boabe violete de ienupăr ori de struguri uscați, împrăștiate pe albul zăpezii, sunt semnele unor păsări prea grăbite, ce și-au scăpat din cioc gustarea de dimineață. De fapt, urmele imprimate în omăt sunt atât de multe și de diferite, încât ai putea scrie o poveste despre fiecare. Unele, ca o furculiță cu trei dinți înainte și unul mai scurt înspre spate, trădează piciorușe de mierlă ori de gaie cu aripi albastre. Altele, mai mici și mai multe, adunate ciopor, sunt sigur ale unui stol de vrăbii gureșe, care s-au certat pentru semințele căzute dintr-un ciulin. Coji de copac și rumeguș, împrăștiate sub un trunchi bătrân, arată că pe-acolo viețuiește o ciocănitoare curioasă și cam flămândă. Iar urmele unor pernuțe rotunde, ca niște frunze de trifoi, dau semn că aceea e cărarea unei pisici plimbărețe, ori drumul unui motan pornit în crailâc. Și câte urme, câte semne mai sunt tipărite în zăpadă, ca literele unui alfabet neștiut, doar ochi să ai, să le vezi! Dar dintre priveliștile de iarnă care mă emoționează cel mai mult este felul în care copacii se apleacă unul către altul, încovoiați de greutatea omătului. Ca și cum ar avea nevoie de sprijin, ca și cum ar fi mult mai ușor de trecut gerul cel mare, înghețul și singurătatea nopților albe dacă își apropie și își ating crengile.
Semnele lumii vii, scăpate de viscole și îngheț, sunt împrăștiate pretutindeni, rămâne doar să le descoperi și să înveți lecția pe care o lasă în jurul lor: oricât ar fi de vitrege vremea și vremurile, întotdeauna mai există o speranță de viață și o cale de a ieși din necaz la liman.
Când crește lumina

Sunt puține amintirile zilelor de Anul Nou din copilărie. Multe am uitat de atunci, în schimb, mi-au rămas câteva gesturi ale Bunii, gesturi pe care le făcea în zilele acelea de început de an, într-o ordine pe care astăzi n-aș mai putea s-o recompun exact. Toate se făceau sub semnul începutului, al primei dăți din an, și-atunci era un ritual pe care ea îl respecta, nu pentru că ar fi fost superstițioasă ori prea bisericoasă, spun eu acum, ci pentru că toate trebuiau așezate, reașezate în matca lor, natural, cumpătat, în curăție și cu un gând bun. Înainte să aducă prima găleată cu apă de la izvor, țin minte că-și spăla bine, bine găleata, o opărea și făcea deasupra ei semnul crucii. Același semn o însoțea și când hrănea găinile, vaca, pisicile și câinele în dimineața de întâi ianuarie. Și ele trebuiau curățate și „înnoite” pentru vremea care urma. Mai stropea Buna cu apă sfințită acareturile de pe lângă casă, pomii din livadă, holda și locul de straturi, pentru ca miezul începutului să rămână întipărit și acolo. Și după ce „lua în samă” toate ale curții și-ale gospodăriei, întotdeauna mă chema să văd. Să mă uit de jur împrejurul meu și să văd cum toate sunt altfel decât înainte. Nu prea mi se păreau schimbate cele din gospodărie, dar Buna îmi spunea să fiu și mai atentă. Mă învârtea în mijlocul curții și mă lăsa cu fața către pădure, apoi mă întorcea să văd grajdul, ori livada, ori pomii de la poartă și mă tot întreba dacă am observat ceva nou față de zilele trecute. De multe ori n-am știut ce să-i răspund, pentru că nu vedeam nimic deosebit, alteori i-am dat răspunsuri greșite, pe care nu le aștepta, și atunci mă lăsa în pace după ce-mi spunea să fiu atentă, atentă la ce se întâmplă prin curtea noastră, pe uliță, pe lângă pădure, ca să știu să-i răspund când mă va întreba iară.
Și-am fost atentă un an, doi, trei, nu mai știu cât să fi trecut de la prima întrebare a Bunii, până când am putut să-i răspund, pentru că între timp mai crescusem și înțelegeam altfel lumea, să-i răspund că mi se părea că lumina era mai mare decât înainte de Anul Nou. „No, slavă Tatălui c-ai văzut!”, a sărit Buna fericită, în ziua în care, în sfârșit, i-am răspuns bine la întrebarea reluată de-a lungul anilor. „Asta îi! Lumina asta crește de-acuma, de la Anul Nou, în fiecare zi, exact cu-atâta cu cât sare cocoșul de pe gard!”, mi-a mai zis Buna fericită. Și eu n-am înțeles bucuria ei de-atunci, dar pot s-o descifrez acuma și-am învățat s-o simt și eu la fiecare început de an. Ea vine cu o puritate de care tuturor ne este dor, cu o căldură care ne face inocenți pe toți, aproape copii, fie că suntem oameni, pomi sau animale, viețuitoare aflate sub același soare. Ea vine cu speranță întotdeauna, cu dorința de a fi mai bun, de a șterge regretele și de a porni pe un drum curat. Și asta pentru că lumina de început de an, care crește de la o zi la alta, cu cât îi trebuie cocoșului să sară de pe gard, e doar o fărâmă, o sclipire, o străfulgerare ruptă din dimineața aceea, Întâia, în care Duhul lui Dumnezeu plutea pe deasupra apelor.
Dacă poți simți asta, cred că ești un om fericit.