Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Povești la gura sobei

Clopoțeii Crăciunului

O dimineaţă de iarnă. Toți ai ca­sei dorm încă şi ziua începe som­noroasă, cu mieunatul motanului. Deschid uşa, el iese afară, și în urma lui, o pulbere argintie se spul­beră de pe crengile copacului din faţa casei. Lu­mi­na puter­nică îmi lăcrimează o vreme ochii. Apuc să mai văd doar silue­tele subţiri ale mestecenilor de pe deal, urmele lungi şi scli­pi­toare lăsate de o sanie, un nor alb, pufos, într-un colţ de cer. Apoi fac focul, şi în bucătărie toate încep să se colo­reze.    Pe fe­reastră, în depărtare, văd munţii care veghează. Îmi amintesc. Alte di­mi­neți de vacanță cu râsete, uşi deschise şi bo­canci tropăind ne­răb­dă­tori du­pă schiuri. Cu clopoței legați în bradul de săr­bători, cu clo­po­ței la gâtul cai­lor înhămați la sanie, cu clo­poței în aripile îngerilor care cân­tau.

Tihna sărbă­torilor de altă­da­tă… bucătă­ria caldă, încăr­cată de mirosul pâinii prăjite şi-al laptelui fiert, ritualul di­mi­­ne­ţii, în care ges­tul de-a pu­ne cafeaua pe masă se împletea c-un surâs odihnit, când linguriţa de miere muta, de la unul, la altul, lu­mina grea de pace, când dimineaţa se um­plea din nimicuri şi lăsam să alunece în­tre noi, ca o catifea veche, ca o mătase de peşti albăstrui, ca un abur uşor, amin­tirea.

Mă întorc la azi, mai înțeleaptă. Știu acum că numai de noi, de fie­care, depinde ca toate să fie mereu așa cum erau când eram fericiți. Să veghem nea­bătut la sărbătorile ca­sei, să ne adunăm toți ai neamului în jurul unui foc și să lăsăm lumina dimi­neților să ne arate calea bună. În curând vom rupe ultima foaie de calendar şi poate de aceea, de câteva nopţi, nu mă lasă să dorm acest vis, sau poa­te că nu e vis, acest gând, sau poate că e o remuşcare, acest regret, sau poate că e dor.

Se face că ninge şi că stelele au rămas agăţate de crengile nucului, că tro­păitul bucuros al bo­can­­cilor anun­ţă oaspeţi dragi, că lumea se strânge toată la lu­mina unei lumânări, în­tr-o casă în ca­re gesturile şi mi­ro­su­rile sunt de pace şi de tih­­nă. Se face că o lumină caldă se lasă peste sat şi prin­de în vraja ei tufele de scoruş şi urmele de săl­bă­ticiuni, bucu­ria câi­nelui şi mâi­nile înghe­ţate pe sanie. Şi-atunci pot să aud iar cum cân­tă clo­poțeii legați în bradul de sărbă­tori, clopoțeii de la gâtul cailor în­hă­mați la sanie, clopoțeii din ari­pile îngerilor care colindă pe că­rările ce­ru­lui.

De Anul Nou

Și acum, după mulți, mulți ani care au trecut de atunci, mă mai întreb încă de ce niciodată Anul Nou nu a avut, în copilăria mea, strălucirea pe ca­re Crăciunul o vărsa peste întreaga lume, peste oameni, anima­le și lucruri, oricât ar fi fost ele de modeste. Nici nu mai vorbesc de felul în care copa­cii, pădurea, câm­piile își îmbră­cau în seara A­junului hainele de mare gală, ca­re scli­peau feeric în aerul as­pru, înghețat. Până și cel mai umil fir de iarbă și cel mai stingher sca­iete pri­meau scli­piri trans­pa­rente și deve­neau adevărate opere de artă sub măiestria îm­pă­rătesei Iarnă. Na­tura întreagă era precum o orgă de cris­tale și luciri care se transformau și se modificau după cum creștea lu­mina dimineața, până când se retrăgea sfioasă înspre asfințit. Pe toate aces­tea le țin minte ca fiind legate de Crăciun și niciodată de Anul Nou, care mi s-a părut întotdeauna o săr­bă­toa­re în plus, care nu mai avea ce să aducă nou după bucuria și magia vremii colindelor.

Mă străduiesc să-mi amintesc măcar o sărbătorire a Anu­lui Nou și parcă văd așa, ca într-un film derulat prea rapid, mătuși și uncheși adunați la noi, în casa Bunii, veseli tare, parcă prea veseli, ca și cum ar fi vrut să pună veselia lor de pază pentru ceea ce urma. Și ce urma? Nimic nou pentru mine, care, sigur, la vremea aceea, nu-mi mă­­suram tim­pul cu pe­nele unui cea­sornic, ca să le urmă­resc înfri­gurată cum se su­pra­pun la doi­spre­zece noap­tea.

Dar poate că pe atunci nici măcar nu eram martoră la mo­men­tul trecerii dintre ani. Mai degrabă mă văd adormită pe un­deva prin vreun colț al patului, ascunsă sub duna uriașă și uitată acolo de cei care se dis­trau până când venea di­minea­ța, prima dimi­neață a noului an.

Scurmatul găinilor

Și dacă atunci n-am învățat să mă bucur de Anul Nou, să simt sărbă­toa­rea venirii lui, mi-a rămas și acum o umbră de îndoială în ceea ce privește noaptea dintre ani. O noapte împăr­țită, cu două fețe, una tristă un pic, melancolică, îndrep­ta­tă încă spre ceea ce tocmai se încheie, și cealaltă, exu­be­rantă, îndrăzneață în prea ma­rea ei veselie, țintită că­tre ceea ce vine.

Nu țin minte din copi­lărie prea multe din pregătirile de Anul Nou, așa cum, în schimb, îmi amintesc de bucuria așteptării Cră­ciu­nului. Sunt doar câteva detalii pe care le mai păstrez de atunci și pe care încerc să le ordonez cu mintea de acum. Pe unele le-am înregistrat fără să le știu explica, pe altele le-am aflat un pic mai târziu, când am început să le și înțeleg. Cam toate au pornit de la ceea ce făcea Buna în acele mo­mente, de la ce gătea, de la ce și cum vorbea. Nu se aranja casa în mod deosebit de Anul Nou, așa cum se întâmpla de Crăciun, când bradul împodobit împrăștia sărbă­toa­rea în toate camerele și chiar și în curte, căci i se vedeau luminițele pâl­pâinde prin perdelele albe. Doar mâncă­rurile erau altele decât la Cră­ciun și se supuneau unor interdicții pe care Buna le respecta neabătut. Dacă de Crăciun ne bucuram de supa aurie de găină cu tăieței, de Anul Nou aceasta era interzisă, pentru că, dacă am fi mâncat-o, zicea Buna, tot anul am fi scurmat ca găinile tot ce era în jurul nostru. Adică, am fi îndepărtat de lângă noi șansele de a trăi bine, de a avea prieteni mulți și buni, de a avea noroc. Tot ce era pa­săre zburătoare și scurmătoare era așa­dar interzis. În schimb, era obligatorie piftia de porc, și când se adunau toți ai casei la masă, era musai să împartă o farfurie de piftie în care era și râtul porcului. Asta însemna că în anul nou, care tocmai începea, toți vor avea o viață bună, fără piedici, fără să fie nevoiți să se întoarcă pentru a reface cine știe ce, așa precum gui­țătorul care scurmă, mergând numai și numai înainte. Ciorba era musai acrită bine, pentru ca cei care au rămas amețiți de întâm­plările anului ce-a trecut să se poată dezmetici. Dulciurile erau mai puține decât la Crăciun, dar nu lip­seau niciodată cre­meșul, haioșul și hoarnele umplu­te cu frișcă, preparate toate din aluat de foietaj, pe care Buna îl frământa și-l împacheta de nu știu câte ori, după fiecare tură punându-l afară, la răcorit, până să fie gata, potrivit, numai bun de întins în foi. Apoi îl tăia cu un cuțit mare, a cărui la­mă o încălzea în para focului. Sfâ­râia aluatul când era tăiat și, după ce era pus la copt, se desfăcea în multe, multe foițe subțiri, de părea că e o floa­re învolburată, „ca o rujă”, când era gata rumenit.

În prima zi din an veneau flăcăi cu Plugușorul, cu Capra, și către sea­ră, la urmă de tot, apărea și Pauli ți­ganul cu vioara și cu toți pruncii după el. Cânta la vioară un cântec vesel, dar pruncii nu știau să-l ur­me­ze, lălăiau, ca și cum ar fi tot cerut ceva, și Buna le umplea traistele, ca să-i facă să tacă odată și să plece.

Urmele

Foto: Shutterstock

Nimic nu este mai dătător de spe­ranțe decât o drumeție în plină iarnă. Și cel mai frumos e atunci când nin­ge, când se lasă liniștea aceea albă, imaculată, care pune stăpânire pe lume. Dacă mergi într-un parc, într-o pădure, la marginea orașului, departe de cenușiul și larma lui, acolo poți să vezi că albul zăpezii este încă alb și redes­coperi mărunțișuri pe care le credeai de multă vreme ­uitate.

Mai întâi este mirosul zăpezii, care atunci când e nouă și de-abia așezată poartă în ea prospețimea de care ne este mereu atât de dor și pe care o căutăm cu atâta nesaț în toate amin­tirile copilăriei. Apoi sunt ur­mele lăsate în o­mă­tul proaspăt, care apar după ce ninsoarea s-a oprit. Câtă vreme ninge, liniștea este stăpână, nu se aude nicio vietate, gura lumii e pecetluită de mirare. Toți și toate sunt fas­cinați de spectacolul fulgilor. Pe lângă tufișuri, pe sub copaci, pe cără­rui sau pe lângă ele, dar mai ales în jurul arborilor bătrâni, sunt zeci de semne din care înțelegi că oricât de vitregă este vremea, natura are re­surse ascunse, inepuizabile, care fac ca viețuitoarele să își poată continua traiul. Ici-colo, vezi scăpate în zăpa­dă nuci, coji de alune, bucățele de conuri de brad, și poți bănui ve­verița roșcată, cu coadă stufoasă, care le-a pierdut sărind de pe o creangă pe alta. Ramuri și crengi tinere roase, tulpini încercate de dinți puternici îi trădează pe iepuroii veșnic neobosiți, ori poate pe ciutele flă­mânde, care alear­gă în cârduri, speriate și de umbra lor. Măceșe înghețate, scoru­șe, boabe violete de ie­nu­păr ori de struguri uscați, împrăștiate pe albul zăpezii, sunt semnele unor păsări prea grăbite, ce și-au scăpat din cioc gus­tarea de dimineață. De fapt, ur­me­le im­pri­mate în omăt sunt atât de mul­te și de diferite, încât ai putea scrie o poves­te despre fiecare. Une­le, ca o furculiță cu trei dinți înainte și unul mai scurt înspre spate, tră­dează picio­rușe de mierlă ori de gaie cu aripi albastre. Altele, mai mici și mai multe, adunate ciopor, sunt sigur ale unui stol de vrăbii gureșe, care s-au certat pentru semințele căzute din­tr-un ciulin. Coji de co­pac și ru­meguș, îm­prăș­tiate sub un trunchi bătrân, arată că pe-acolo viețuiește o ciocănitoare curioa­să și cam flămân­dă. Iar urmele unor per­nuțe rotunde, ca niște frunze de trifoi, dau semn că aceea e căra­rea unei pisici plim­bă­rețe, ori drumul unui motan pornit în crai­lâc. Și câte urme, câte semne mai sunt tipărite în zăpadă, ca literele unui alfabet ne­știut, doar ochi să ai, să le vezi! Dar dintre priveliștile de iarnă care mă emo­țio­nează cel mai mult este felul în ca­re copacii se apleacă unul către altul, încovoiați de greu­tatea omă­tului. Ca și cum ar avea nevoie de sprijin, ca și cum ar fi mult mai ușor de trecut gerul cel mare, înghețul și singurătatea nopților albe dacă își apropie și își ating crengile.

Semnele lumii vii, scăpate de viscole și îngheț, sunt îm­prăș­tiate pretutindeni, rămâne doar să le des­coperi și să înveți lecția pe care o lasă în jurul lor: oricât ar fi de vitrege vremea și vremurile, întotdeauna mai exis­tă o speranță de viață și o cale de a ieși din necaz la liman.

Când crește lumina

Sunt puține a­min­ti­rile zilelor de Anul Nou din copi­lărie. Multe am uitat de atunci, în schimb, mi-au rămas câteva ges­turi ale Bunii, gesturi pe care le făcea în zilele ace­lea de început de an, în­tr-o ordine pe care as­tăzi n-aș mai pu­tea s-o recompun exact. Toate se făceau sub semnul începutului, al primei dăți din an, și-atunci era un ritual pe care ea îl res­pecta, nu pentru că ar fi fost super­stițioasă ori prea biseri­coa­să, spun eu acum, ci pen­tru că toate tre­buiau așezate, re­a­șezate în matca lor, natu­ral, cum­pătat, în cu­ră­­ție și cu un gând bun. Înainte să adu­că prima găleată cu apă de la izvor, țin minte că-și spă­la bine, bine găleata, o opărea și făcea dea­supra ei sem­nul cru­cii. Ace­lași semn o însoțea și când hră­nea găinile, va­ca, pisicile și câinele în dimineața de întâi ia­nua­rie. Și ele trebuiau cu­rățate și „înnoi­te” pentru vremea care urma. Mai stro­pea Buna cu apă sfințită acaretu­rile de pe lângă casă, pomii din liva­dă, holda și locul de straturi, pentru ca miezul înce­pu­tului să rămână în­tipărit și acolo. Și după ce „lua în sa­mă” toate ale curții și-ale gospodăriei, întot­dea­una mă che­ma să văd. Să mă uit de jur împre­jurul meu și să văd cum toate sunt altfel de­cât înainte. Nu prea mi se păreau schim­bate cele din gos­podărie, dar Bu­na îmi spunea să fiu și mai aten­tă. Mă în­vârtea în mijlocul curții și mă lăsa cu fața către pădure, apoi mă întorcea să văd grajdul, ori liva­da, ori pomii de la poartă și mă tot întreba dacă am ob­servat ceva nou față de zilele trecute. De mul­te ori n-am știut ce să-i răspund, pen­tru că nu ve­deam nimic deo­sebit, alteori i-am dat răs­punsuri gre­șite, pe care nu le aștepta, și atunci mă lăsa în pace după ce-mi spu­nea să fiu atentă, aten­­tă la ce se întâmplă prin curtea noas­tră, pe uli­ță, pe lângă pădure, ca să știu să-i răs­pund când mă va în­treba iară.

Și-am fost atentă un an, doi, trei, nu mai știu cât să fi trecut de la prima întrebare a Bunii, până când am putut să-i răspund, pentru că între timp mai crescusem și înțelegeam altfel lumea, să-i răspund că mi se pă­rea că lumina era mai mare decât înainte de Anul Nou. „No, slavă Ta­tălui c-ai văzut!”, a sărit Buna feri­cită, în ziua în care, în sfârșit, i-am răspuns bine la întrebarea reluată de-a lungul anilor. „Asta îi! Lumina asta crește de-acuma, de la Anul Nou, în fiecare zi, exact cu-atâta cu cât sare cocoșul de pe gard!”, mi-a mai zis Buna fericită. Și eu n-am înțeles bucuria ei de-atunci, dar pot s-o des­ci­frez acuma și-am învățat s-o simt și eu la fiecare început de an. Ea vine cu o puritate de care tuturor ne este dor, cu o căldură care ne face ino­cenți pe toți, aproape copii, fie că suntem oameni, pomi sau animale, viețuitoare aflate sub același soare. Ea vine cu speranță întotdeauna, cu dorința de a fi mai bun, de a șterge regretele și de a porni pe un drum curat. Și asta pentru că lumina de început de an, care crește de la o zi la alta, cu cât îi trebuie cocoșului să sară de pe gard, e doar o fărâmă, o sclipire, o străful­gerare ruptă din di­mineața aceea, Întâia, în care Duhul lui Dumnezeu plutea pe deasupra apelor.

Dacă poți simți asta, cred că ești un om fericit.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian