Minunata poveste a bisericii brâncovenești din Istanbul
– În toamna anului trecut, Formula AS și-a continuat tradiționalele expediții pe urme vechi românești, în Turcia. Pe lângă bucuria „descoperirilor” pe care le-am făcut, una poartă pecetea „Lucescu”. Istorica biserică a lui Constantin Brâncoveanu din Istanbul, aflată în ruină, a fost refăcută integral prin contribuția dvs. Un gest extraordinar, despre care în România nu se știe aproape nimic. Cum ați ajuns să sponsorizați istoria?

– Pe vremea când antrenam echipa de fotbal Galatasaray, am întâlnit la Istanbul mulți români plecați după ’90, într-un loc în care atunci ajungeai mai ușor decât în Occident. Le știam greutățile și știam cât de mult își doreau o biserică a lor, unde să se strângă, duminică de duminică, să mai schimbe o vorbă după slujbă. În anii 2000, părintele Silviu State ținea slujbele pe unde apuca, în diverse bisericuțe, ba grecești, ba armenești. Era un om foarte pasionat de istorie și căuta tot timpul urme ale românilor care trecuseră prin Istanbul. Cercetase Biserica „Sfânta Paraschiva” din Istanbul și documentase foarte bine istoria ei, avea toate dovezile că era ctitoria Domnului Constantin Brâncoveanu. Românii aveau nevoie de o biserică, iar aceasta era cea mai potrivită. La recomandarea sa, am ajuns la Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului. Aflasem că este amator de fotbal – ținea tocmai cu echipa Galatasaray! M-a primit bucuros la el, ca apoi să mă invite adesea la masă. Am avut astfel prilejul să discut cu Sfinția Sa despre cedarea bisericii brâncovenești, care aparținea comunității grecești, românilor din Istanbul. După mai multe intervenții, am reușit să o luăm de la greci. Când am văzut-o prima oară, biserica zăcea într-o mizerie cumplită! Am apelat la relațiile mele, pentru a face ceva. Primarul cartierului Șișli, și el mort după echipa Galata, mi l-a pus la dispoziție pe arhitectul său șef. Împreună, am pus la punct minunata grădină din curtea bisericii, și ea într-o stare deplorabilă. M-am înțeles cu oamenii la un preț mai mic decât ar fi fost în condiții normale. După ce am pus la punct grădina, au început lucrările pentru punerea în valoare a bisericii, pe care am avut bucuria să o înfrumusețez cu două icoane. Între timp, preotul State a plecat la Vicenza și a venit un preot mai tânăr, Sergiu Vlad, care a întărit legătura cu enoriașii în jurul bisericii „Sfânta Paraschiva”. După cum ați putut vedea la Istanbul, lumea merge la biserică, apoi rămâne acolo, prânzește și stă la povești, lucruri care contează foarte mult. Sunt fericit că am avut și eu partea mea de contribuție la această frumoasă poveste.
„Omenia, o formă extraordinară a apropierii de Dumnezeu”
– Sunteți un om credincios? A fost și acesta un temei al implicării dvs. în refacerea bisericii din Istanbul?

– Credința nu este ceva cu care să-mi doresc să mă afișez. Eu unul am crescut în regimul marxist-leninist. Multă vreme, pentru mine, problema religiei a ținut de importanța ei istorică și culturală, de contribuția sa la felul în care arată societatea românească, de legătura continuă pe care a reprezentat-o în istoria umanității, indiferent de regimurile politice și diferitele tipuri de organizare socială. Începând de aici, de la încercările mele de a înțelege mai bine rolul său, am reușit să mă apropii, în timp, de credință, fără să fiu, însă, un bigot. Spre deosebire de mine, fiul meu, Răzvan, merge tot timpul la biserică, ajută permanent în stânga și în dreapta… Eu nu am avut posibilitatea să cresc ca el, așa a fost lumea în tinerețea mea. Dar, ușor-ușor, prin curiozitatea mea de a înțelege ce înseamnă religia, care au fost problemele importante pe care le-a ridicat în istoria omenirii, citind extraordinara istorie a religiilor a lui Mircea Eliade, am înțeles că totul duce spre același lucru și că există ceva mai presus de noi. După 1990, toți comuniștii au ajuns să se închine și să pupe icoane, ca să impresioneze poporul. Eu cred că există și o altă perspectivă a relației cu divinitatea, mult mai personală. Până la urmă, credința e în fiecare dintre noi și cel mai bine se vede prin omenie. Omenia este o extraordinară formă a apropierii de Dumnezeu!
– Tocmai ne-am despărțit de sărbătorile iernii. Mai seamănă Crăciunul dvs. de azi, cu cel din anii copilăriei?

– Că tot vorbeam despre credință: primul contact al copilului cu divinitatea e chiar sărbătoarea Crăciunului. La început înveți niște cântece, apoi, ieșind la colindat, vezi că oamenii te primesc cu bucurie, te ajută. Pe vremea mea, copiii săraci de-abia așteptau sărbătorile, mai făceau un bănuț. Îmi aduc aminte că ne organizam pentru Crăciun cu 2-3 luni înainte. Tot cartierul vuia în așteptarea Crăciunului! Dar nu banii pe care îi primeam erau cu adevărat importanți, ci atmosfera învăluitoare a sărbătorilor. În familia noastră, Crăciunul era respectat cu sfințenie. Eram foarte săraci, dar sărbătorile erau întotdeauna strălucitoare. Cocea mama câte 12 cozonaci! Eram încă mici, și atunci punea cozonacii pe dulap, sus de tot, să n-ajungem la ei! Trăiam cu toții într-o cameră, în care era o sobă la care ne încălzeam și pe care se și gătea. Înainte de Ajun, nu mai dormea nimeni, pentru că mama gătea zi și noapte. Erau momente de neuitat, pe care le întâmpinam cu o bucurie extraordinară. Copilărind printre oameni mai nevoiași, am fost martor, de mic, la adevărata minune a credinței: aceea că le dă celor săraci o speranță.
Bănuțul copilăriei
– Ați crescut într-o familie cu mulți copii. Care v-au fost bucuriile, înainte de a descoperi fotbalul?

– Înainte de fotbal, cea mai mare binecuvântare a copilăriei mele a fost natura. Foarte puțin timp petreceam în casă, doar seara, în rest, eram pe-afară tot timpul! Pe atunci, nici la școală nu aveai cine știe ce condiții: aveam un maculator pentru toate materiile, pe care îl țineam la spatele pantalonilor, nici vorbă de ghiozdan! Toată ziulica o petreceam în parcul spitalului din zonă, ne cățăram peste tot, jucam toate jocurile posibile și imposibile. O cu totul altă copilărie față de cum e ea azi. Mă uit la copiii de acum: nu știu să alerge, nu știu să sară… Noi, la 4-5 ani, eram trecuți prin tot felul de experiențe, care sigur ne-au ajutat mai târziu. Apoi, așa mici cum eram, făceam foarte multe lucruri ca să ne câștigăm un bănuț. Vara, ne angajam la ferma spitalului, când începea culesul strugurilor, eram prezenți și acolo. Pe atunci, în jurul Bucureștiului era plin de vii! În fiecare primăvară, în perioada salatelor, împreună cu unul dintre frați, îl ajutam pe un prieten, Ștefan, să împingă un cărucior plin cu salată și ridichi din grădinile Vitan, urcând Dealul Văcăreștilor, pe lângă cimitirul Cărămidarii de Jos, până în fața Spitalului 9. Eram răsplătiți cu 2 lei și câteva salate mari, cu care fugeam imediat acasă, pentru a ne întoarce apoi cu toții, la joaca noastră preferată: fotbalul. Îl ajutam pe Ștefan, nu atât pentru câștig, cât pentru că era singurul care avea o minge adevărată. Iar dacă ar fi făcut drumul singur, joaca ar fi început cu o oră mai târziu. Cât despre fotbal, n-aș putea zice exact când am început să-l joc. Mingea a fost permanent în preajma mea, făcută de frații mai mari, care rupeau pe furiș ciorapii de bumbac sau de mătase ai mamei. Aveam astfel o minge bine umplută, elastică. Mai târziu, când am început să lucrăm ca zilieri, ne-am cumpărat și noi o minge cu șiret. Jucam nebunește, de dimineață până după căderea nopții, la lumina becului din fața curții. Acasă o duceam greu. N-aveam decât două perechi de teniși pentru toți patru băieții, pe care, în sezoanele friguroase, le încălțam cu rândul. De multe ori, răscumpăram de la unul din frații mei, căruia îi făceam lecțiile, dreptul de a purta tenișii. Reveneam cu fața radioasă și le povesteam pe îndelete desfășurarea jocului, insistând asupra momentelor mele de glorie: driblingul, șutul și golul. Dar fericirea noastră era deplină numai odată cu sosirea primăverii, când pământul zvântat și călduț ne îmbia să ieșim afară în picioarele goale. Toate aceste obstacole naturale însemnau mai mult pentru călirea noastră decât jaloanele și exercițiile echipelor de copii ale marilor cluburi de azi. Jucam fotbal pe ploaie sau zăpadă, jucam și pe terenuri arate! Acum, copiii au de toate – ghete, tricouri, terenuri sintetice – dar merg la fotbal mai mult din presiunea care se exercită asupra lor de părinți și antrenori, decât din chemarea aceea interioară. Condițiile în care jucam ne antrenau pentru viață. Din punctul ăsta de vedere, natura a fost o posibilitate extraordinară de a ne dezvolta armonios. Asta e pe partea fizică. Pe partea spirituală, aveam o credință care, la noi, cei mici, se regăsea în speranțe, în visuri.
Visuri de 360 de grade
– Care erau ele, pentru copilul Mircea Lucescu?

– Cred că la baza tuturor succeselor mele a stat visul. Visul, dar nu visul ca obsesie. Visul m-a ajutat să rămân normal, într-o relație foarte bună cu școala, într-o relație foarte bună cu fotbalul, cu prieteniile mele. Pentru mine, visul a fost așa, cum să spun, în toată rotunjimea lui, 360 de grade. Am pornit dintr-o familie cu cinci copii, tata venise împușcat de la Cotul Donului și a stat mai mult prin sanatorii, mama avea grijă de toți. Nu doar la mine, la majoritatea celor care au reușit în viață, sărăcia a fost cea care ne-a împins spre evoluție, spre cunoaștere, spre o curiozitate de a înțelege ce se întâmplă în jur. Eram trei frați care dormeam într-un pat de lemn cu saltea de paie, tata și mama într-un alt pat, sora mai mare și cu cel mic în alt pat. La ora 10 seara se închidea lumina, căci tata mergea a doua zi dis-de-dimineață la serviciu. Eu mă sculam tiptil din pat și, sub o lampă, citeam cu sete ore în șir. Am avut această șansă extraordinară să mă pasioneze lectura. La un moment dat, visul meu era să pot citi în limbi străine. N-aveam profesor de franceză, n-aveam de nici unele, singur încercam să mă descurc. Devoram „SAS”-urile, o serie de cărți de spionaj din ediția „Livre de poche”. Acțiunile se desfășurau în diferite orașe ale lumii, erau acolo descrieri fabuloase, care înflăcărau imaginația copilului din Apărătorii Patriei. Personajul principal era un tip dintr-o familie aristocrată, care rezolva tot felul de cazuri complexe. Obișnuia să umble numai cu Mercedes-uri, să bea Dom Pérignon și să poarte neapărat un ceas Patek Philippe. Copil fiind, visam să fiu și eu ca acest erou al meu, să am și eu ce avea el. Mi-am și spus: „Voi ajunge și eu acolo!” și, culmea, chiar am ajuns să îmi permit tot ce avea el. Cineva ar putea râde acum de toată povestea asta, dar ea face parte din copilăria noastră și din devenirea noastră. Mai târziu, când am început să ies din țară cu echipa națională, nu era deplasare afară, din care să nu-mi cumpăr cărți… Visam, desigur, și să ajung fotbalist. Ascultam meciuri la difuzorul de pe prispa casei și îmi imaginam cum m-aș fi simțit eu în fața acelui public frenetic care se auzea la radio. Jucau pe atunci la Dinamo doi băieți din cartierul nostru. Veneau cu tramvaiul acasă și eu eram mereu în grupul de băieți care îi aștepta în stație, doar să-i vadă. Pentru cartierul nostru, performanța lor era ceva cu totul incredibil! Or fi fost și alții care reușiseră, dar pentru noi fotbalistul era un model palpabil. Până la urmă, apropo de visurile care se împlinesc, am ajuns să joc cu ei, cu amândoi, la Dinamo…
Volga neagră
– Când ați simțit că joaca de pe maidanele din Apărătorii Patriei avea să devină destin?

– De la o vreme, jucam cu cei „bătrâni” și mereu mă alegeau pe mine, care eram un puști, în echipa lor. Simțind că am ceva talent, am început să mă duc la fotbal. M-am dus la Clubul Central al Armatei (CCA), pe Ștefan cel Mare, în capătul dinspre Ministerul Apărării, unde era centrul lor de pregătire. M-au pus în poartă! Eram mic, ce puteam să fac?! I-am marcat Stelei, urmașa CCA-ului, 25 de goluri în carieră și mi-am adus aminte după fiecare dintre ele cum mi s-a făcut semnul ăla că eu nu sunt selectat. Mai apoi, m-au dorit alte echipe din oraș, dar terenurile de antrenament erau prea departe și nu puteam ajunge: trebuia mereu să mă agăț de tramvaie ori să merg pe blat, pentru că nu aveam nici măcar cei 30 de bani de bilet. Până la urmă, am avut noroc cu Victor Stănculescu, profesor de Educație Fizică, care avea echipă în campionatul județean. Fratele meu, Dumnezeu să-l ierte!, care era foarte talentat, juca la acea echipă, pe la 15 ani, și mai mergeam cu el la antrenament. Văzându-mă cum jucam, mă băgau și pe mine la meciuri. Când Stănculescu a plecat la Școala Sportivă nr. 2, m-a luat și pe mine. M-a scos din cartier, mi-a dat geantă, îmbrăcăminte și un bon de masă, cu care mâncam la prânz în Lipscani! Nu mai vorbesc că plecam în tabere școlare, erau campionate între cluburile școlare, era o emulație deosebită. Cu echipa școlii, am ajuns în finala campionatului de copii. Am jucat-o, înaintea unui derbi Steaua – Dinamo, pe Stadionul „23 August”, noi, Școala Sportivă nr. 2, cu Farul Constanța. La un moment dat, au început să vină oamenii pe stadion să vadă meciul nostru, era plin de lume bună în jurul terenului. Am bătut Farul, eu am marcat două goluri, iar laudele pe care le-am primit după meci au însemnat foarte mult pentru mine. Dar cel mai mare compliment dintre toate a fost faptul că tata, care n-avea nicio treabă cu fotbalul, venise să mă vadă jucând pentru prima oară! În aceeași seară, târziu, după ora de culcare a familiei, am auzit câinii lătrând în vecini. O Volgă neagră oprise în fața casei noastre, iar cineva bătea puternic în poartă. Văzând un ofițer, tata a crezut, pentru o clipă, că unul din frații mei făcuse vreo prostie. Dar veniseră pentru mine. Am fost chemat să fac cunoștință cu cele două persoane: Traian Ionescu și colonelul Turtureanu. Auzind că sunt de la Dinamo, o străfulgerare de bucurie și de speranță m-a făcut să mă trezesc de-a binelea. Recunoșteam pe unul dintre ei, Traian Ionescu, un personaj misterios, care venise să „spioneze” meciul de pe „23 August”. M-au cântărit din ochi îndelung, m-au chestionat și, într-un târziu, mi-au spus că sunt invitat a doua zi la Dinamo. Le-au dat alor mei 50 de lei, să am pentru a veni la antrenamente! Pentru ai mei, fotbalul nu era decât un fel de a-mi rupe tenișii, atunci când îi aveam, ori degetele, atunci când eram nevoit să joc desculț. Acum, când vedeau că niște oameni atât de importanți se interesau de mine, au început să se gândească că poate joaca mea era, totuși, ceva serios. Până atunci, nu eram decât copilul cuminte, pentru care ei nu trebuiau să vină niciodată la școală și care, la sfârșitul fiecărui an școlar, le aducea câte o cununiță de flori și un pachet de cărți. Mai erau cei 175 de lei, bursa mea, pe care o depuneam în fiecare lună în coșnita de piață a mamei…
Din acea seară, viața mea a început să ia o altă turnură. A doua zi m-am prezentat la club, cu mult înainte de ora fixată. Aveam niște pantaloni de doc, cu petece-n fund și pe genunchi, luați de la fratele meu, ucenic la școala de meserii. M-a văzut cineva de la club și mi-a zis: „Pantalonii ăștia nu o să-i porți mult timp!”. Am luat-o ca pe un semn. De la club, am plecat imediat la Pitești, unde aveam meci. Am jucat atât de bine, că nimeni nu-și dădea seama dacă extrema era marele Ion Pârcălab, jucător de Națională, sau eram eu. După meci, imediat, Traian Ionescu mi-a pus o hârtie în față și m-a pus să semnez pentru Dinamo.
Recorduri și iar recorduri
– Între marii sportivi români, dvs. aveți reputația de a fi unul care s-a ținut cu încăpățânare și de școală, nu doar de cariera sportivă. Cât de greu a fost să le împăcați pe amândouă?

– Jucasem deja de câteva ori la Dinamo, în paralel cu meciurile oficiale din campionatul de juniori, cu echipa Școlii Sportive. Eram în culmea fericirii și probabil că acea stare de euforie, firească la vârsta mea, mă făcea să neglijez școala. Eram în ultimul an de liceu și drumurile lungi, de câte o oră și jumătate, până la Dinamo, plus antrenamentele, îmi răpeau din timpul de studiu. M-a trezit la realitate profesoara de chimie, care, poate și pentru că ținea foarte mult la mine, a observat că se petrecea ceva neobișnuit. Veneam din ce în ce mai des nepregătit, obosit, dar în același timp, plin de „celebritatea” pe care mi-o dobândisem printre colegi. M-a luat deoparte și m-a întrebat ce am de gând să fac. I-am răspuns că voi deveni fotbalist. „Bine, dar școala?”, mi-a replicat. „Fotbalul nu e o meserie. Și apoi e păcat de munca ta din toți acești ani”. În toți anii liceului fusesem singurul elev care avea media maximă la chimie, obiectul meu preferat, alături de istorie. „Chiar dacă nu te mai pregătești pentru chimie, gândește-te ce rușine ar fi ca nici Bacalaureatul să nu-l treci cum se cuvine. Trezește-te, până nu-i prea târziu!”. Din ziua aceea, drumurile mele lungi spre antrenamente erau umplute cu lectura manualelor. BAC-ul l-am trecut cu bine, mă trezisem la vreme…
„Cea mai frumoasă perioadă a vieții mele”

După ce am intrat la facultate, m-am dus la Știința București. Am acceptat să merg acolo și datorită vieții studențești pe care o descoperisem în acel an, mai cu seamă cu prilejul participării mele la jocurile sportive universitare. Trecerea la Știința a însemnat și faptul că făceam parte dintr-un grup cu preocupări și idealuri apropiate, iar asta îmi dezvăluia adevărata frumusețe a vieții de student. M-am mutat la cămin, mâncam la o cantină studențească, iar acolo mi-am cunoscut și soția, pe Neli. A fost poate cea mai frumoasă perioadă a vieții mele, și la fotbal, și la facultate, și în viața personală… Tot în anul acela, jucând în Divizia B, am fost chemat la echipa națională! A fost un prim record, apoi toată viața mea avea să fie plină de recorduri. Dinamo m-a luat înapoi, dar îmi era destul de greu, pentru că eram student la zi. Am tras tare, mă antrenam singur, suplimentar, ca să îmi perfecționez tehnica. Îl chemam pe Florea Dumitrache, când nu avea antrenament, și îi centram din toate părțile. Sau chemam câte 4-5 copii și îi puneam să mă atace pe rând: driblam unul, intra următorul, apoi puneam câte trei, patru, și îi driblam pe toate părțile. Mi-am făcut un stil de pregătire propriu, eram antrenorul meu personal! După o perioadă, ușor, ușor, am devenit titular. De aici încolo, povestea e cunoscută…
– Ați antrenat, de-a lungul carierei, o seamă de nume mari ale fotbalului mondial. Au fost printre ei unii care, prin felul lor de a fi, v-au inspirat?
– În primul rând, m-a inspirat talentul lor. Eu am considerat totdeauna că echipa de fotbal e făcută de mai multe categorii de jucători. Sunt jucătorii salahori, fără de care nu se poate: aleargă peste tot, se bat, ies în față. Sunt, apoi, jucători inteligenți, cei care organizează jocul. Și sunt excepțiile, jucătorii de geniu, care trebuie puși în valoare. Am încercat permanent să dirijez talentul unui jucător în favoarea echipei. Am avut de-a face cu jucători de mare talent și, să știi, ei nu sunt deloc ușor de strunit – și Gică Hagi a fost greu de strunit, și la Brescia, și la Națională, și Sergen Yalcin la turci, și Dănuț Lupu la Dinamo… N-am acceptat însă niciodată ca obrăznicia să fie o marcă a personalității. Sunt mulți obraznici care cred despre ei că au personalitate! Vine azi un puști de 19 ani, care are tupeu și cam atât: pe cine poate să inspire el? De aceea, e foarte important ca un antrenor să poată să judece comportamentul fiecărui jucător și să se adapteze. Am avut, de-a lungul timpului, relații foarte bune cu marii jucători. În perioada cât am fost la Inter Milano, m-am înțeles extraordinar cu Ronaldo Nazario, „Dințosul”. Și acum, de câte ori mă întâlnesc cu el, cu Javier Zanetti sau cu Roberto Baggio, simt o mare bucurie.
Despre succes, singurătate și dragoste
– Printre însușirile dvs. recunoscute, alături de aceea de mare sportiv, se află și calitatea de familist. Soția dvs., Neli Lucescu, și fiul dvs., Răzvan, par să joace un rol important în definiția fericirii…

– Am spus-o mereu: prețul succesului este singurătatea. Când ajungi acolo, sus, singurul sprijin rămâne familia. În familie nu vezi nici compătimire, nici critici, vezi doar dragoste și înțelegere. Eu, când pierd câte un meci, prefer să nu vorbesc cu nimeni. La fel procedez și cu Răzvan. După înfrângeri, îi dau un telefon scurt: „Te pup, tati! Vorbim mâine!”. Neli a fost o prezență permanentă în viața și în cariera mea. A lăsat totul pentru mine! Lucra la radio, scria scenete minunate pentru copii. De altfel, ceea ce m-a atras în mod special la ea a fost sensibilitatea ei și gustul pentru frumos, detalii care pe mine m-au îmbogățit enorm. Gândește-te că eu veneam dintr-o familie în care lucrurile astea nu existau! Existau doar lucruri pragmatice, de azi pe mâine. Frumusețea era ceva la care nici măcar nu ne gândeam! Nu pot să spun decât că Neli m-a acompaniat în absolut tot. Soțiile jucătorilor (printre ele, și prietena mea, Sânziana Pop, directoarea revistei „Formula AS”, soția lui Florin Cheran) au ridicat mult nivelul intelectual al echipei Dinamo, au fost un exemplu pentru toți ceilalți!
Cât timp am antrenat la Hunedoara, duceam tot timpul jucătorii în familii serioase, să-i stimulez să facă niște alegeri bune de viață. Și toți s-au căsătorit bine, cu fete care au terminat facultăți. Aveam grijă și de școala lor: la un moment dat, aveam 12 jucători subingineri! Nu mai vorbesc de faptul că îi duceam la operă, la spectacole, la film. Pentru mine, întotdeauna, pe primul loc a fost educația. La orice echipă am fost, și în țară, și în străinătate, oriunde aveam o deplasare, în ziua de dinaintea meciului, rezervam un ghid și făceam turul orașului, aflam tot ce era important despre locul respectiv. Unii mormăiau. Le spuneam: „Mergeți acasă: ce spuneți voi copiilor și părinților voștri? Trebuie să duceți în familie niște cunoștințe, pentru că aveți privilegiul de a vedea multe lucruri la care alții doar visează”.
– Fiul dvs., Răzvan Lucescu, v-a călcat pe urme, este și el un antrenor foarte apreciat în Europa. Tocmai a fost declarat „Antrenorul anului” în Grecia. Sunteți mulțumit de alegerea lui?
– Răzvan a crescut cu sensibilitatea mamei sale și cu ambiția mea. Cariera lui e o mare împlinire pentru mine. Când văd acum că primii doi antrenori români cu cele mai multe jocuri în cupele europene sunt eu, cu 255, al doilea este Răzvan, iar restul sunt la distanță mare, ce-mi pot dori mai mult de la copilul meu?! Răzvan a răsplătit cu vârf și îndesat tot ceea ce noi am investit Neli și cu mine în el, și ca om, și ca profesionist!
– Aveți în spate o carieră glorioasă, sunteți în topul celor mai de succes antrenori din toate timpurile, alături de nume mari ca Sir Alex Ferguson sau Pep Guardiola. Care au fost momentele în care v-ați simțit cel mai apreciat?
– E foarte greu de spus, pentru că au fost etape, etape, etape. Recent, am fost la Zȕrich, la tragerea la sorți pentru preliminariile Campionatului Mondial. Eram cel mai în vârstă dintre toți selecționerii de acolo. Toți îmi spuneau că și-ar dori să ajungă și ei să antreneze la vârsta mea. La un moment dat, când tragi linie, rămân doar momentele cele mai bune și ele caracterizează întreaga ta viață, nu momentele de slăbiciune, nu momentele de îndoială. E un final de viață în care simți că în jurul tău nu mai există invidie, există doar apreciere. Când vin colegii și îți spun „Pentru noi, tu ești o legendă!” înseamnă că ai făcut ceva în viață…
„Românul Mircea Lucescu”
– La 79 de ani, o vârstă „clasică” a pensionării, dvs. ați devenit antrenorul echipei naționale de fotbal a României. Ce v-a determinat să faceți această alegere?

– Cel mai simplu era să spun nu. Dar a venit un moment în care am simțit că datorez ceva echipei naționale a României. După ce am plecat de la Națională, în 1986, am fost supărat o lungă perioadă de timp, mi-am spus că nu mă mai întorc niciodată, pentru că m-am simțit nedreptățit atunci. Mai apoi, însă, peste tot pe unde am ajuns în viață, am simțit că aprecierea mea era cumva legată de țară. Tot timpul am avut acest sentiment, iar dacă eu nu l-am avut, punctual, în anumite momente, au avut grijă alții să mi-l amintească. Am fost, peste tot, ROMÂNUL Mircea Lucescu. Nu eram considerat nici fotbalistul Mircea Lucescu, nici antrenorul Mircea Lucescu, eram considerat românul Mircea Lucescu. 20 de ani prin lume nu am uitat cine sunt. Totdeauna am acționat cu maximă responsabilitate, pentru că știam că lumea acasă mă urmărește și se bucură de cariera mea. Tot timpul în spatele meu a fost acest imbold fantastic care e apartenența la România. Am simțit că nu pot să refuz Naționala. Mi-am asumat acest risc.
Învingătorii de la Națională
– Cum vi se pare generația aceasta de jucători? Ce spune ea despre România?

– Băieții de la Națională sunt un grup foarte unit. Au crescut împreună – un mare merit îl are Gică Hagi, care i-a crescut pe cei mai mulți, iar primul pas în educație este extrem de important. Acum, cu toții trebuie să facem un pas înainte. Le-am spus că trebuie să accepte că, la mine, cine e mai bun acela joacă. Îmi place foarte mult de ei. Sunt ochi și urechi la exemplele pe care le dau. Că sunt critici, că sunt sfaturi, că sunt atenționări, că sunt laude, trebuie să le ia ca atare. Treaba mea e să le zic ce trebuie să facă, de aici încolo e capacitatea lor de a înțelege, de a se adapta, de a intra într-o competiție net superioară celei pe care au avut-o până în momentul de față, unde trebuie să demonstreze că sunt mai buni decât cei pe care azi toată lumea îi laudă. Rezultatele din ultima vreme se văd: în August, mai toți erau rezerve la cluburile lor. Rezultatele cu Naționala le-au dat un alt avânt. Când se întorc de la Națională, se întorc la cluburi ca niște învingători. Naționala i-a ajutat. Victoriile creează entuziasm, vin cu încredere. Trebuie să le induci jucătorilor această necesitate de a crede în ei înșiși, indiferent de cum evoluează lucrurile.
– O ultimă curiozitate de final: dacă ar fi să alegeți o calitate care v-a fost de folos în viață, care ar fi?
– Acasă n-am avut nici bibliotecă, n-am avut nimic. Am avut doi părinți nemaipomeniți, dar cu posibilități limitate. La 5 ani, am învățat alfabetul împreună cu tata, care, fiind analfabet, fusese obligat de Partidul Comunist să facă 4 clase. Și le-a făcut! Când am ajuns pe clasa a II-a, el terminase ciclul primar… Când mă gândesc la toate astea, conștientizez că marea mea calitate a fost curiozitatea. Totdeauna am vrut să știu mai mult decât știam la un moment dat.
Fotografii din arhiva Mircea Lucescu și din volumul „Mircea Lucescu: mirajul gazonului”, recent reeditat de Editura „Junimea”