Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Pr. SORIN DOBRE (com. Cristian, jud. Brașov, prof. univ. la Sibiu): „Nu fac teologie din cărți, ci din mijlocul bisericii”

Ceasul viu și ceasul mort

– Părinte, sunteți un caz atipic: profesor universitar la oraș și preot slujitor la țară! Ce vă ține legat de sat? Mai are el ceva din valențele de odinioară?

– Nu doar că slujesc la țară, dar am și copilărit la țară, la Ileni, lângă Făgăraș. Pe vremuri, oamenii erau mai harnici, nu se ghidau după ceasul de pe perete, lipsit de viață, ci de cel al naturii, un ceas duhovnicesc. Îmi amintesc cum, în copilăria mea, slujba de Înviere era la 4 dimineața, iar cele din ziua de Crăciun și de Bobotează, la ora 5 dimineața, și nimeni nu se plângea că sunt prea devreme. Oamenii trăiau într-un ritm al lor, într-o rânduială ancestrală. Acum, ca preot, am constatat că nu te poți ține de un astfel de ceas duhovnicesc, pentru că oamenii au devenit comozi, se trezesc mai târziu, în biserică trebuie să fie cald, nici afară să nu fie frig, când ieșim la râu, să sfințim apa, la Bobotează. Ne-am cam cocoloșit, iar asta ne îndepărtează puțin de esență.

– Poate că au dispărut modelele, cei de la care să învățăm…

– De la naștere și până la moarte, tot ce e valoros în viața noastră se bazează pe sacrificiu, pe trudă, pe care ni le asumăm sau nu. Dacă ne uităm la modele, bunicii și străbunicii noștri nu s-au ferit de greutăți, pentru că făceau parte firesc din viața lor. Femeile zămisleau copii mulți, chiar dacă știau că pot muri la oricare dintre nașteri, fiindcă îngrijirile medicale nu erau ca acum, dar nu puneau niciodată pe primul loc confortul personal. Tot ce se întâmpla se întâmpla în spirit de jertfă. Fratele cel mare se jertfea pentru frățiorii cei mici, părintele nu închidea ochii până nu-și știa copiii rânduiți, măcar câte puțină zestre să asigure fiecăruia. Făceau totul nu din necesitate exterioară, ci din una interioară, că așa era rânduiala în sufletul lor. Iar sacrificiul acesta, nedeclarat, dar asumat, era o altă formă de manifestare a dragostei. Acum, noi confundăm dragostea cu bunăstarea și credem că, dacă copilul nostru are de toate, e bine pentru el, dar nu ne mai gândim la suflet, la modul în care copilul ar trebui să se dezvolte, de fapt, să-l pregătim cu adevărat pentru viață.

Băiat de altar

– Mai țineți minte când ați intrat pentru prima dată într-o biserică?

Împărtășind copiii

– Am 55 de ani, iar pragul bisericii îl trec de vreo 50. Nu am avut preoți în familie, dar părintele Gheor­ghe Cârstea din Ileni, satul meu, a avut un fel anume de a mă atrage la biserică. Îl pomenesc mereu, căci datorită lui m-am îndrăgostit de biserică definitiv. Învățasem psalmii înainte să știu să citesc, doar auzindu-i în timpul slujbelor, și-i voi ține minte până îmi vor bate cuiele…

La noi în sat, biserica era în curtea școlii sau școala în curtea bisericii. Eram comandant de detașament și trebuia să particip la activități pionierești, cele mai multe dintre ele organizate duminică dimineața, tocmai ca să nu poată merge copiii la biserică. Eu nu am participat niciodată, pentru că am fost băiat de altar, apoi am cântat la strană. Degeaba trimitea directorul școlii copii după mine! Din ușa altarului le spuneam că nu vin, apoi o închideam și mă simțeam în siguranță, ca într-un fel de redută. Și azi mă simt la fel, doar că nu mai vine nimeni să mă cheme în altă parte.

– N-ați avut probleme la școală din cauza încălcării regulamentului?

– A fost un moment delicat în clasa a șasea, când profesorii și-au bătut joc de mine în fața colegilor. Am plâns, am fugit la părintele Cârstea și i-am spus. Dânsul a venit cu mine în cancelarie și le-a arătat profesorilor Constituția, iar acolo era prevăzut că libertatea religioasă e acceptată. Două zile nu am vrut să mai merg la școală, dar în a treia zi au venit directorul cu profesoarele după mine și de atunci am avut liniște. Ba chiar, când erau sărbători peste săptămână, mergeam întâi la biserică, la slujbă, apoi la școală.

Crăciun românesc, la Cristian

Când am terminat opt clase, nici nu s-ar fi pus problema să aleg să mă fac altceva decât preot! Și a mai fost o întâmplare care mi-a întărit alegerea. În 1985, aveam vreo 15 ani, când am ajuns cu mama la părintele Arsenie Boca, la Drăgănescu. Fiind din Țara Făgărașului, toți îl știau, iar mama îl apucase la Sâmbăta, înainte să fie arestat. Era o mulțime de oameni acolo, dar părintele a venit direct la mine și m-a întrebat ce vreau să mă fac. I-am spus că preot, la seminarul de la Buzău, că acolo erau mai multe locuri și aveam și rude. Mi-a zis că va trebui să trec prin multe școli și să învăț foarte mult, dar să nu merg la Buzău, ci la Cluj. „Un loc dacă este acolo, al tău este!”, mi-a spus. Și s-a întâmplat că la Buzău nu mi s-a acceptat dosarul, așa că am mers la Cluj. M-am simțit copleșit de oraș, de agitație, eram un copil de la țară, care nu ieșise niciodată din sat și am gândit că n-am cum să intru aici la seminar. Am simțit, însă, cuvintele părintelui Arsenie ca pe o încurajare. Toată vara am învățat, am avut examene grele, scris și oral, dar am intrat printre primii. Toată perioada de școală am simțit-o ca pe o binecuvântare, am învățat cu bucurie. Iar acum, ca profesor universitar, realizez cât de important e ca, într-o școală, să-ți găsești propria vocație.

„Nu ți-ar fi rușine să renunți la Teologie?”

– Născut în Țara Făgărașului, seminarist la Cluj, apoi profesor universitar la Sibiu. Un drum fără abatere. N-au existat și ispite?

Biserica ”Adormirea Maicii Domnului” din Cristian

– Când am terminat seminarul, a apărut și posibilitatea de a face muzică, astfel încât am făcut în paralel și Teologia, și Academia de Muzică „Gh. Dima” din Cluj. Prin anul trei, am câștigat un post la Filarmonica din Cluj și, luat de val, mai că aș fi apucat-o pe drumul ăsta. Dar Dumnezeu are modul Său tainic de a rândui lucrurile. Un părinte profesor de la Cluj m-a rugat să duc un plic regretatului părinte Mircea Păcurariu, decan pe atunci al Facultății de Teologie din Sibiu. După ce m-a descusut un pic, părintele Păcurariu mi-a propus să rămân la Sibiu, ca profesor universitar. Nu mi-ar mai fi folosit la nimic studiile teologice dacă aș fi ales calea cântecului. „Nu ți-ar fi rușine să renunți la Teologie, după nouă ani de studiu?”, m-a întrebat părintele Păcurariu, iar întâlnirea aceea mi-a schimbat radical viața. Am realizat că, de fapt, asta era ceea ce voiam. Și așa, fără susținere, fără neamuri, fără cunoștințe și fără nicio legătură cu Sibiul, am ajuns profesor universitar la Sibiu. Anul acesta se împlinesc 30 de ani de atunci, iar eu fac ce mi-a plăcut toată viața: muzică și teologie. Iar la catedră nu fac teologie din cărți, ci din mijlocul bisericii, pentru că le împărtășesc mereu studenților experiența mea pastorală din parohie.

Și sfinți, și trădători

– În biserica dumneavoastră din Cristian, județul Brașov, au slujit preoți cu vocația sacrificiului în vremuri în care, și pe aceste locuri, românii nu aveau prea multe drepturi. Mai sunt ei prezențe vii în viața așezării?

– Am o mare empatie față de preoții înainte-slujitori din biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Cristian și am încercat să aflu cine a fost fiecare dintre ei. Ctitorul bisericuței noastre, pe la 1731, a fost Stoica Popovici, cel care și-a vândut averea ca să plătească meșterii, lăsându-și copiii fără zestre. Apoi, fiul său, Ștefan Popovici, care dispare, probabil mort în timpul Revoluției de la 1848, la fel ca și verișorul său, Gheorghe Popovici, care i-a urmat ca preot aici, pentru scurt timp. Ioan Popovici, din aceeași familie, a fost hirotonit preot la 1850, de către chiar Mitropolitul Andrei Șaguna, și a slujit timp de peste 40 de ani. I-a urmat Virgil Pop, și el din familia Popovici, pe linie maternă, cel care a construit trei școli în Cristian, printre cele mai moderne, la 1900, și care s-a aflat în fruntea sătenilor, la Adunarea Națională de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia. Ginerele său, Ioan Micu, a fost preot până în 1966; el a împlinit visul românilor din Cristian de a avea o Casă Culturală. Cu el se încheie șirul preoților din familia Popovici, care au slujit în biserica noastră. Le-au urmat Ioan Comșulea, apoi Nicolae Floroiu, socrul meu, cel care a ctitorit catedrala din Cristian. Și n-aș vrea să-l uităm pe părintele Liviu Galaction Munteanu, născut la Cristian, ajuns rector al Academiei Teologice din Cluj, care a murit în închisoarea din Aiud și care, în 2024, a fost canonizat ca sfânt. De anul acesta, la 8 Martie, îl vom prăznui drept „Sfântul Preot Mucenic Liviu Galaction de la Cluj”. Cercetând arhivele pentru a afla informații despre ei, m-am gândit și la preotesele lor, despre care nu știam mai nimic. Într-o zi, însă, am găsit un pomelnic lăsat de preotul care a slujit aici în 1983, unde erau pomenite toate preotesele bisericuței noastre. De atunci, le pomenesc pe toate la Sfânta Liturghie.

Marile și minunatele preotese

– În interviurile realizate de-a lungul vremii, am observat o mare recunoștință și dragoste a preoților pentru soțiile lor. Fac parte ele din împlinirea vocației preoțești?

Familia Dobre

– Nu se poate face pastorație fără preoteasă. Ea e femeia din umbră, dacă ea nu îl ține pe preot pe linia de plutire, în echilibru, dacă preoteasa nu este lângă preot, e jale. Eu sunt primul care recunosc, ca preot, că am mare nevoie de duhovnic și de preoteasă. Noi, preoții, nu suntem puternici, uneori ne prăbușim și suntem umiliți, iar atunci avem nevoie de un umăr, de o mângâiere, de tăcere, iar oricare dintre aceste gesturi îi salvează pe cei pe care, la rândul nostru, îi avem în grijă.

Să vă dau un exemplu: în pandemie, când au fost închise bisericile, la Sfânta Liturghie, când am ieșit și am zis: „Pace tuturor!” în biserica goală, am trăit o stare de neputință totală. Simțeam că nu sunt de folos nimănui, iar asta e o stare dezastruoasă pentru preot. Pusesem, în locul enoriașilor, câte o candelă albă, aprinsă, iar în strane, icoane ale sfinților, ca să simt că nu predic în pustiu. Fără preoteasa mea și fără încurajarea familiei, nu aș fi putut ieși din starea aceea.

Și să vă mai spun un lucru: dacă mergi la biserică și îl vezi doar pe preot, dacă nu sunt prezenți și preoteasa, și copiii, e eșec total. Asta înseamnă că preotul a eșuat în propria familie. Iar lumea e foarte atentă la gesturile preoților, poți să faci mult bine prin exemplul tău. Însă, dacă spunem predici frumoase și învățăturile din ele nu se regăsesc în modul nostru de a trăi, nu suntem decât niște mincinoși ordinari.

„Tinerii noștri parcă nu mai sunt tineri”

– Își mai găsesc studenții dumneavoastră de la Teologie, vocația în preoție? Nu li se pare o meserie cumva învechită, în afara vremurilor de azi?

Cu doamna preoteasă și ÎPS Laurențiu, Mitropolitul Ardealului

– Aici ați atins un subiect delicat, o durere. Constat că ne întâlnim din ce în ce mai rar cu vocația. Vorba care spune „Preot născut, nu făcut” nu mai prea pare de actualitate. E important, când pleci pe calea preoției, să pleci convins că asta e calea ta. Pentru că, dacă nu ești convins, poți derapa ușor pe parcurs.

Lumea întreagă pare că își caută propria vocație, pentru că oamenii și-au pierdut interesul unul pentru celălalt. Nu suntem încă pe marginea prăpastiei, dar e o criză pe care o constatăm. Văd tineri de 20 de ani care sunt deja blazați, obosiți, plictisiți, nu mai au nici o dorință, nu mai au nici o lumină în ochi, nu au dragul și dorința de a mișca munții, pentru că, la vârsta lor, chiar pot face asta. Au privirile plecate la pământ, obosite, parcă au trăit o viață și nu mai au ce aștepta. Tinerii noștri parcă nu mai sunt tineri.

Trăim o criză de vocație, nu doar în preoție, ci în toate domeniile în care, pe lângă știință, trebuie să pui suflet. În învățământ, în medicină, în artă, doar cei care pun suflet te inspiră, devin modele, îți alimentează abilitățile, talentele. Așa și cu preoția: nu putem să vorbim frumos, agățați de amvon, pentru că, dacă nu pui suflet și nu-ți cultivi dragostea pentru om, ai ratat.

– Istoria României e plină de eroi, de martiri și de sfinți, și totuși, astăzi, ideea de jertfă a dispărut. De ce oare?

– Au mai fost momente de acest gen în istoria noastră, cu siguranță că avem de plătit propriile noastre păcate. Chiar și ceea ce s-a întâmplat în închisorile comuniste a fost făcut de români de-ai noștri, de frați de-ai noștri. Închisorile de la    Sighet și de la Aiud, de exemplu, sunt în oraș, și, cu siguranță, nu rușii erau angajați acolo! Gardieni și responsabili de atrocitățile ce s-au comis acolo au fost români, oameni din popor, oameni cu familii, care-și ridicau copiii în brațe, seara, cu aceleași mâini cu care băteau, umileau, batjocoreau alți români, în închisori. Și această duplicitate o plătim, e musai!

Am avut acces la câteva dosare de securitate ale unor preoți și am descoperit cu mare tristețe că cei care i-au trădat au fost oameni apropiați. Suntem, cu regret o spun, un neam de sfinți, dar și de trădători. Nu sună frumos, dar e o realitate. Atât comunismul, cât și ce trăim acum, sunt similare: atacuri la adresa bisericii, tendința de a scoate Biserica în societate și a o pune la colț, politicieni care nici nu vor să audă de Biserică decât atunci când le e de folos. Acestea sunt păcate pe care le tragem și trebuie să ni le asumăm.

În plus, deși ne-am numit cu mândrie Grădina Maicii Domnului și ne-am declarat popor creștin din naștere, alt aspect pe care trebuie să-l răscumpărăm e acela de a fi campioni la avorturi. Degeaba încearcă să ne explice UE că femeia are dreptul să decidă ce face cu corpul ei și, prin urmare, și la avort, degeaba susțin că, la două-trei luni, fătul nu e viu – astea sunt povești! Orice om sănătos la cap vede că un făt, cât de mic, e viu! Un întreg popor român a fost ucis prin avorturi, ne-o spun cifrele, și toate astea ne-au adus foarte multă neliniște și e o notă de plată pe care trebuie s-o plătim, ca neam. Toată zbaterea din ultimele decenii e pentru că, în tot acest timp, numele de creștin nu s-a prea regăsit în viața noastră.

„Biserica e bucurie, speranță, veselie”

– Biserica dumneavoastră e mereu plină de copii. Cum de vin atât de mulți la slujbele dumneavoastră?

Slujba de Crăciun

– Copiii învață foarte mult din ceea ce văd la părinți, noi trebuie doar să le deschidem calea, să-i ducem la biserică, căci biserica e bucurie, speranță, veselie. În familia noastră sunt patru copii, doi băieți și două fete, și o fetiță-îngeraș în cer, pe care am pierdut-o la doar o zi după naștere. Biserica e ceva firesc pentru ei, deoarece soția mea i-a adus la biserică încă de la câteva săptămâni, au crescut în biserică. Cu mici excepții, s-au împărtășit în fiecare duminică, iar asta cred că e cea mai mare realizare a mea, ca preot-tată de familie. Cei care se trezesc în biserică au alt gen de a privi viața, și cred că noi am reușit să le dăm copiilor noștri puncte de reper sănătoase. Probabil se vor desprinde și ei, e un curs firesc, dar sunt convins că, întotdeauna, indiferent ce vor face, vor avea unde să se întoarcă, iar acea bucată de viață pe care au trăit-o în biserică le va da siguranța zilei de mâine.

Menirea unei familii de preot-tată

Pe lângă biserica ”Adormirea Maicii Domnului din Cristian funcționează, de 13 ani, Asociația ”Sfânta Maria”. Voluntarii asociației, în frunte cu părintele Dobre și doamna proteasă Roxana, ajută permanent oameni în situații limită, în special copii. Sunt peste 500 de copii din zone defavorizate, din cartiere mărginașe, pe care asociația îi ajută constant. ”Asta e misiunea noastră, ca familie de preoți”, spune părintele Dobre.

Cei ce doresc să participe cu donații, o pot face în contul : Asociația ”Sfânta Maria” Cristian, jud. Brașov – RO40BTRL00801205110073XX – Banca Transilvania

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian