• „Moromeții 3”, filmul semnat de Stere Gulea și lansat pe marile ecrane la sfârșitul anului trecut, i-a adus actriței Olimpia Melinte o călătorie neașteptată în istoria recentă a României. Am stat de vorbă despre rolul Verei, inspirat din existența poetei Nina Cassian, și despre bucuria de a lucra pentru un film de epocă. •
– Iarna asta te-a adus în atenția publicului cu un rol în „Moromeții 3”, care nu seamănă prea mult cu rețetele cinematografice cu care ne-ai obișnuit. Cum ai primit provocarea?
– Cu mult entuziasm, fiindcă am visat de când mă știu să fac film de epocă, film de autor. „Moromeții 3” a venit după ce multă vreme în meseria mea am făcut altceva, serial sau comedie. Ca actor, e bine însă să încerci cât mai mult, să te expui la roluri cât mai diferite, să știi și ce nu-ți place, ca într-un târziu să ajungi la ce-ți place.
– După mai multe roluri de comedie, ai nimerit într-un rol cu încărcătură dramatică. Te-ai simțit bine în pielea personajului?
– Trebuie să recunosc că întâlnirea cu personajul Vera, inspirat din existența poetei Nina Cassian, a fost copleșitoare de-a dreptul. Mi-a adus foarte multe lecții, nu doar despre film, ci și despre epocă, despre mine, despre femei în general. A început treptat, cu discuțiile pe care le-am avut cu domnul regizor Stere Gulea, cu întâmplările povestite de dânsul și trăite personal, cu orele de lectură, în care am devorat jurnalul lui Marin Preda și apoi cele trei volume de jurnal ale Ninei Cassian, și a continuat cu filmul despre ea, cu interviurile cu ea, pe care le-am putut găsi și toate celelalte informații care mi-au reconstruit istoric epoca, până am simțit că începe să mă locuiască. Când am creionat personajul, m-a interesat însă mai puțin latura ei de influencer-iță a vremii respective, expunerea ei excesivă, știută de toată lumea. Latura ei socială era ușor de surprins, din cum recita poezii la uzine, din interviurile pe care le dădea, în care îi plăcea să fie cameleonică, să șarmeze, cu fiecare bărbat să vorbească cu altă tonalitate. Însă ce voiam eu să știu e cum era în intimitate, cum era atunci când nu o vedea nimeni.
– Și cum ai descoperit-o?
– Cred că era extraordinar de îndrăgostită de Marin Preda, că îl iubea cu o iubire din aia năvalnică, pe care nu o poți controla. Cred că în fața lui se pierdea, pur și simplu, devenea din divă o femeie foarte emotivă. Preda era genul de bărbat care o inhiba, deși ea nu era o femeie ușor de inhibat. În prezența lui, se putea însă pierde, fiindcă el o fascina ca bărbat. Am păstrat dualitatea asta, scindarea asta, și în felul în care am construit-o eu: ea e într-un fel când e printre oameni și în cu totul alt fel când e doar cu el.
– Ți-a plăcut de ea?
– Foarte mult. Îmi plăcea de dinainte, însă nu o cunoșteam așa cum pretind că o cunosc acum. Îmi place curajul cu care și-a trăit viața, exact așa cum a simțit, dar și faptul că a reușit să fie mereu alta. S-a reinventat în permanență, pentru că era nesătulă de viață, nesătulă de cunoaștere. Nu a ascuns niciodată faptul că îmbrățișase idealurile comuniste în tinerețe, că înainte chiar ca regimul comunist să fie la putere în România, umbla și lipea afișe comuniste prin oraș. Și-a asumat greșeala asta, când a văzut în ce s-au transformat lucrurile. Fuga din țară nu i-a făcut bine, pentru că oamenii au văzut-o ca pe o trădătoare. Au pedepsit-o mai târziu pentru absență. M-a fascinat și dimensiunea ei de artistă completă: era publicistă, poetă, prozatoare, traducătoare, desenatoare, muziciană, ce n-a făcut? Îmi pare rău că n-am avut ocazia să o cunosc în intimitate. I-am urmărit câteva interviuri, dar eu nu cred în interviuri. Fiind persoană publică, știu ce înseamnă să-ți pui masca socială. Am avut însă bucuria să fac o ședință foto pentru Moromeții, cu fotograful Oltin Dogaru și am descoperit, cu surprindere, că este nepotul Aurorei Cornu, prima soție a lui Marin Preda. Aurora și Nina fuseseră prietene, iar el știa multe de la mătușa lui. Îi povestea adesea ce „personaj” era Nina, cât de vizionară, de înaintea vremurilor era.
– Și ce succes teribil la bărbați avea, în ciuda faptului că sfida normele de frumusețe…
– Țin minte că, în timp ce pregăteam rolul, Vivi Drăgan Vasile, directorul de imagine, care o și cunoscuse pe Nina, s-a uitat pe distribuție și a zis la un moment dat: „Băi, dar Olimpia asta parcă e prea frumoasă pentru Nina”. Și toți ceilalți bărbați care erau de față au zis: „Dar Nina era frumoasă, ce ai?” Și eu am văzut-o frumoasă din prima, deși îmi dau seama că nu se încadrează în normele frumuseții. Mi se părea însă cuceritoare prin inteligența ei. Avea carismă, dar nu o carismă construită. În cazul ei, era ceva autentic, carisma ei venea din mintea ei sclipitoare, din pasiunea cu care făcea tot ceea ce făcea. Te atrăgea pur și simplu ca un magnet. Îi înțeleg pe acei bărbați. Putea să fie la masă și Monica Belucci. Dacă Nina venea și începea să-ți vorbească, nu mai vedeai nimic altceva.
– Criticii au remarcat, totuși, că partiturile voastre, a Ninei Cassian și a Aurorei Cornu, sunt un pic prea blânde și diluate, față de intensitatea personajelor reale. Tu cum vezi lucrurile, acum, că rolul e gata? Ai fi putut s-o faci pe Nina mai clocotitoare?
– Cu siguranță. Vera din film e un pic prea cuminte, îi lipsește parcă un strop de nebunie. Dar e cuminte și pentru că așa a fost scris rolul, iar eu nu pot să intervin peste script. Au existat însă și unele secvențe inițiale, care în cele din urmă, din cauza unei limitări de buget, nu s-au mai filmat. Într-una din ele, Vera/Nina e undeva într-o cârciumă și cântă alături de Maria Tănase. Cred că acea scenă, în care o vezi în toată splendoarea, dacă ar fi rămas în film, i-ar fi făcut dreptate. Ar fi conturat mai bine acest personaj cu atât de multe fațete. Cât despre Aurora, mi-e greu să spun. În film, e surprinsă foarte tânără, foarte devreme, abia își începea cariera de scriitoare. Până la urmă însă, deciziile regizorului au avut un sens: domnul Gulea nu și-a dorit să transforme filmul într-unul despre Nina Cassian sau Aurora Cornu. Filmul e, totuși, despre Marin Preda, așa că a urmărit eroul.
– „Moromeții 3” e și o saga de familie. Când a fost gata, l-ai vizionat alături de ai tăi?
– L-am văzut alături de mama, care e deja la a doua vizionare. Și, după ce l-am văzut, s-au așezat lucrurile și am plecat într-o călătorie până la Medgidia, de unde e ea și unde ne-ar fi așteptat bunicii, dacă ar mai fi trăit. A fost o ocazie extraordinară să aflu mai multe despre familia mea lărgită. Am aflat, de pildă, spre surprinderea mea, că bunicul, fiind unul dintre puținii băieți mai răsăriți din sat, că făcuse patru clase, a fost luat de comuniști în partid și trimis la Poarta Albă, să lucreze magazioner. Și, deși era un om din sistem anti-sistem, care nu făcuse nimănui rău, după ce s-a întors acasă, au trăit cu o frică permanentă. Sunt episoade dureroase și greu de înțeles azi, dar asupra cărora merită să ne aplecăm ca să ne înțelegem mai bine istoria. De asta, peste tot pe unde am călătorit prin țară, am încurajat oamenii să meargă să vadă filmul, împreună cu bunici, părinți, mătuși, fiindcă vor descoperi multe despre trecutul lor.
– Asta înseamnă că îi vei lua și pe copiii tăi să vadă filmul ăsta?
– Ingrid are trei ani, e prea micuță pentru așa ceva. Dar Sasha are deja zece, a fost cu mine la film și a asistat la toate discuțiile cu publicul. A fost foarte impresionat, mai ales că a venit cu noi și în călătoria de la Medgidia, unde l-am dus să vadă și casa bunicilor, care nu mai e a noastră. Iar când am filmat în casa Moromeților, l-am luat cu mine în sat. I-a plăcut mult. A fost pentru el o mare lecție de istorie.
