• Mai există? Unde-o găsești? Poate fi ocrotită? •
MARIA PLOAE, actriță
„Sămânța de busuioc”
Este adevărat că trăim într-o lume în care răul a prins putere și acoperă veștile bune. Nu trebuie să ne alarmăm, nu trebuie să ne speriem. Totdeauna au fost perioade grele și au trecut. Așa va fi și acum. Răul se va stinge, și Iubirea și Lumina vor izbândi. Este atâta frumusețe în jurul nostru! Trebuie doar să ne bucurăm. Copiii, nepoții sunt grozavi, trebuie doar să avem încredere în ei.
Primăvara, când semăn semințele de busuioc într-un ghiveci mare și aștept să răsară, Doamne, ce dulce germinare, ce bucurie și ce așteptare minunată! Răsare des, fir lângă fir, cu câte două frunzulițe, în formă de inimă, de un verde crud. Stagnează așa vreo două săptămâni, apoi începe să crească. Îmi trec mâna peste el, din când în când, și mireasma lui îmi dă viață. Și uite așa, toată vara mă bucur de el, mai și dăruiesc câte un fir celor care trec pe la mine. Abia toamna, târziu, când vine frigul, culeg ultima recoltă, împreună cu firele mici și negre de sămânță, care vor deveni busuiocul din vara viitoare. Să ne bucurăm de ce avem, să ne întărim și să stârpim „răul”, având încredere în Bunul nostru Iisus Hristos și-n Maica Domnului, căci frâiele tot acolo rămân.
PAULA SELING – artistă
Desculț pe iarbă
Trăim într-o realitate marcată de o avalanșă de vești descurajatoare, de instabilități și provocări care, de multe ori, par insurmontabile. Cu toate acestea, eu cred că în astfel de vremuri, este cu atât mai important să căutăm, cu luciditate și profunzime, acele surse de lumină care ne reamintesc de esența frumoasă și nobilă a existenței noastre. Pentru mine, bucuria și speranța nu sunt doar refugii emoționale, ci adevărate ancore, care îmi oferă sens și stabilitate.
Primul loc în care îmi găsesc liniștea este natura. În mijlocul acestei uriașe catedrale vii, cu pădurile care par a fi vitralii și cu șoaptele vântului ce trec prin frunzele copacilor, asemenea unei rugăciuni, descopăr un sens al eternității. Natura are darul de a ne reaminti că, dincolo de tumultul uman, există un ritm universal, o ordine tainică, ce transcende micile noastre crize. De fiecare dată când pășesc desculță pe iarbă, când ascult ciripitul păsărilor sau privesc răsăritul soarelui, am sentimentul că particip la un miracol care se reînnoiește zilnic.
De asemenea, găsesc speranță în muzică, acest limbaj universal care, indiferent de originea noastră sau de diferențele culturale, reușește să ne unească prin emoție. Ca artist, am înțeles că muzica are o forță tămăduitoare: ne înalță, ne purifică și ne conectează la ceva mai mare decât noi. În notele unui cântec, în vibrația unui pian sau în armonia vocilor, descopăr frumusețea unui univers mai bun, mai curat, mai plin de iubire. În momentele în care toate par întunecate, muzica reușește să deschidă ferestre către lumină.
O altă sursă de speranță este credința. Dincolo de dogme sau de ritualuri, credința mea se traduce prin încrederea în binele fundamental care există în oameni și în lume. Chiar și în cele mai dificile momente, am fost martora unor gesturi de altruism, curaj și compasiune, care mi-au reînnoit încrederea în umanitate. Cred că, în adâncul sufletului, fiecare dintre noi are o scânteie divină, o chemare către bine, iar această credință mă face să sper că orice criză poate fi depășită.
Pe lângă toate acestea, găsesc bucurie și în relațiile cu oamenii dragi. Într-o conversație sinceră, într-un zâmbet cald sau într-o îmbrățișare, descopăr forța legăturilor umane. Familia și prietenii reprezintă o sursă neprețuită de sprijin, iar momentele petrecute alături de ei sunt o reamintire constantă a lucrurilor care contează cu adevărat. Într-o lume care ne împinge adesea către individualism și izolare, eu aleg să îmbrățișez comunitatea și conexiunea autentică.
Îmi cultiv speranța prin creație, care, fie că este vorba de a compune muzică, de a scrie sau de a interpreta, este pentru mine o formă de rugăciune. În procesul creației, mă conectez la acea parte a mea care refuză să se lase copleșită de negativitate. Când creez, îmi imaginez o lume mai frumoasă, mai armonioasă, iar acest exercițiu al imaginației mă ajută să transform speranța într-o realitate concretă.
Nu în ultimul rând, găsesc inspirație în exemplul unor personalități care au transformat suferința în forță și au oferit lumii o lecție de curaj și umanitate. În mod special, mă gândesc la Regina Maria a României, care, în cele mai întunecate vremuri, a fost o rază de speranță pentru un popor aflat în suferință. Prin dragostea sa necondiționată pentru țară, prin devotamentul și eforturile ei neobosite de a alina durerea oamenilor, Regina Maria rămâne o sursă de inspirație eternă. Povestea sa îmi amintește că, indiferent cât de mari sunt provocările, există întotdeauna puterea de a aduce lumină în viețile celorlalți.
În concluzie, într-o lume plină de amenințări și vești rele, bucuria și speranța le găsesc în lucrurile esențiale, care transcend efemeritatea. Natura, muzica, credința, relațiile umane, creația și inspirația din poveștile celor care nu au renunțat niciodată să nădăjduiască în bine, toate acestea sunt reperele mele. Cred cu tărie că speranța este o alegere, un act de voință care ne permite să vedem dincolo de întuneric și să pășim cu încredere către lumină.
CRISTIAN CURTE, ziarist
„Liniștea pruncuților mei”
Sunt în grădină, e noapte, stau în fața ferestrelor, pe care soția mea a tras deja perdelele. Într-un colț a rămas, totuși, o fantă deschisă prin care pot privi înăuntru. Ce văd e bucurie pură. Maria, fetița mea, cântă în gura mare, iar băiatul meu, cel frumos și înțelept, Sofian, citește în mijlocul patului, ca un împărat al poveștilor. Când Maria termină de cântat și Sofian de citit, încep să se hârjonească, aleargă, se împung, râd și sar și iar râd. Nu e nimic important în ceea fac, și tocmai de asta e atât de importantă joaca lor: bucurie curată. Și sunt și eu teribil de fericit, deși sunt în afara jocului lor. E singura bucurie adevărată pe lumea asta de care mă molipsesc. Uneori, mă gândesc că dacă pentru nu știu care greșeală din viața mea Dumnezeu m-ar pedepsi să stau o veșnicie în fața unei ferestre prin care să-mi privesc copiii jucându-se, aș fi ca în rai. Pedeapsa mi-ar fi liniștea de acum și din veci. Dar și toată neliniștea…
Într-un interviu publicat în revista noastră, scriitorul Dan Coman spunea: „Eşti, ca părinte, însoţit mereu de o peliculă de linişte şi de două învelişuri de ne linişte – şi nu mai ieşi niciodată din ele”. Neliniștea vine din afară, iar liniștea dinlăuntru, la prima ai acces permanent, iar la celelalte, intermitent. Eu mă chinui să rămân mereu învelit în liniștea pruncuților mei și să alung afară toată neliniștea lumii. Doar că, așa cum vedem în ultimul timp, de vreo câțiva ani, neliniștea lumii se încăpățânează să ne amenințe. Și dacă n-aș avea copii, poate că nici n-aș băga-o în seamă. Ce să-mi facă mie rău lumea? Lumea e lume, de când e pământul. Rea. Hâdă. Dar când îmi amenință pruncii, atunci simt că raiul însuși poate fi cuprins de întuneric. Și atunci, mă tem. Astea-s negurile neliniștii cu care trebuie să mă învăț a trăi.
MARIN MĂLAICU HONDRARI – scriitor
„Mie mi se potrivesc lucrurile simple”
Sunt trei ani de când m-am mutat la Sibiu, nu știu cât voi mai sta aici, căci destinul meu e cel al locuințelor temporare. Deocamdată sunt un patriot al cartierului Hipodrom, aici mă plimb, aici îmi fac cumpărăturile, aici traduc cărți din spaniolă, aici admir îngrijitele grădinuțe dintre blocuri – opiul locatarilor.
Mă simt foarte bine la Sibiu, chiar dacă vremurile nu sunt ce ar trebui să fie, chiar dacă românii sunt dezbinați și poporul ucrainean suferă din cauza unui dictator rus abominabil. Încerc să-mi păstrez mintea limpede, încerc să mă bucur de viața mea mică și trecătoare, și cumva, reușesc zilnic să trec peste veștile proaste, majoritatea venind dinspre o clasă politică abjectă și un candidat la președinție dus cu capu’. Totuși, nu-mi pierd foarte mult timp cu aberațiile lor, nu am FB, nu am Insta, nu am Tik-Tok, nu am televizor: sunt un patriot al gândirii libere. Am grijă de plantele din apartament, una dintre ele este o buruiană sadea, dar pe ea o ud cel mai des și o alint ca pe Cea Mai Frumoasă. În unul dintre Caiete, Emil Cioran notează că un boschetar i-ar fi spus că plantele cresc mai repede dacă te rogi lângă ele, așa că, de fiecare dată când ud plantele mele, zic și eu rugăciunea inimii. Încerc să aplic în viața mea matură tot ce m-a învățat mama în copilărie: să umblu curat, să nu mint, să nu fur, să dau bună-ziua. Sunt un patriot al bunei-creșteri. Naționalismul e cârdășie stupidă, patriotismul e omenie. Sunt un patriot al cărților, sunt un patriot al libertății de mișcare, sunt un patriot al emigranților, sunt un patriot al vinilurilor, sunt un patriot al Uniunii Europene, sunt un patriot al femeilor care-și denunță bărbații pentru agresiune, sunt patriotul mierlei care concertează gratis pentru noi. Speranța mea nu e la politicieni, la trecătorii lideri ai lumii sau ai țării noastre, speranța mea e la pisica aciuată la noi în scară, care mi se freacă de picioare când mă vede și uneori urcă după mine până la etajul cinci, vine după mine așa cum venea țigăncușa după Hrabal, din romanul lui, O singurătate prea zgomotoasă. Urcă etaj după etaj, intră în locuința mea și eu încerc să o momesc cu mâncare, dar e o alintată, nu se atinge de ce-i dau, dă ture prin camere, cu mersul ei neauzit și imperial, stă ce stă și apoi se postează lângă ușă, miaună o dată și pleacă. De fiecare dată când mă vizitează (foarte rar) mă simt binecuvântat, știu că mi-a trecut pragul o ființă sinceră.
Speranța mea este ca în următoarea zi liberă să mă trezesc și să văd din dormitor crucea luminată de pe Gușterița, așa cum o văd de trei ani de zile, să fac o plimbare pe malul Cibinului, să mănânc o ciorbă de burtă într-un restaurant de cartier, să fac o fotografie pe strada Constantin Noica, colț cu Hegel, și să mă întorc acasă agale. Sau să o iau cu mașina pe prietena mea și să mergem la un picnic improvizat, nu e greu de găsit un loc liniștit pe nenumăratele văi din preajma Sibiului, poate pe Valea Avrigului, poate între Sadu și Râu Sadului, poate către Gura-Râului. Important e să întinzi o pătură, să încropești un foc, să stai pe malul unei ape și să fii exact unde vrei, când vrei și cu cine vrei. Mie mi se potrivesc lucrurile simple. Să stau printre cărți, să mă uit pe fereastră, să conduc pe drumuri comunale, să mi se facă dor de bunii mei prieteni. Și uneori mă vizitează Radu Vancu și luăm un mic-dejun pe cinste, alteori mă întâlnesc cu Ștefan Baghiu la Librăria Humanitas și zilele se adaugă vieții mele. Poate că sunt unul dintre puținii oameni care pot să spună că nu le lipsește nimic: mă bucur de iubire, sunt cât de cât sănătos, am mintea limpede și mai vreau să scriu câteva cărți. Îndemnul meu e să vă bucurați de viață, chiar și atunci când bucuria pare o imposibilitate sau o impietate.
DUMITRU CRUDU – scriitor din Basarabia
„Ești dator să fii fericit. E obligația ta”
Așa cum sunt vremurile pe care le trăim, așa sunt și bucuriile pe care le avem sau nu. Pentru vecinii noștri din Ucraina, o bucurie e liniștea de șapte sau opt ore de somn neîntrerupt printre mugetele și grohăiturile rachetelor. Ziua în care nu cade nicio bombă este o zi în care sunt fericiți. În raport cu ei, bucuriile noastre, ale basarabenilor, sunt altele. Noi ne bucurăm că avem căldură și lumină în casă. Ne bucurăm că străzile pe care ne plimbăm până la cele mai mici ore ale nopții sunt luminate. Un lucru firesc pentru bucureșteni sau brașoveni, pentru noi, basarabenii, este un dar. Este ceva ieșit din comun în condițiile în care lumina ne-ar putea fi tăiată în orice secundă. Ne bucurăm că rachetele doar zboară pe deasupra Chișinăului și nu cad în Chișinău. Ne bucurăm că primim salariile și pensiile la timp, și nu cu o întârziere de o jumătate de an sau și mai mult, că le primim în bani gheață și nu sub formă de fel de fel de produse, să zicem sticle de ulei nerafinat, așa cum și-au primit pensia mama și tatăl meu, vreo câțiva ani buni, în anii ’90, iar ei încă au avut noroc, alții nu au primit decât promisiuni. Astea au fost bucuriile părinților mei, astea sunt bucuriile noastre. Dar ceea ce am înțeles eu cu adevărat este că, în aceste vremuri triste, poți să ai bucurii numai dacă tu singur ți le faci. Îmi place să mă plimb prin parcurile din Chișinău. Asta e una dintre marile mele bucurii, să bat toate grădinile publice din oraș. Să le simt cu tălpile mele sau sub roțile bicicletei. În aceste insule verzi viața curge altfel, curge la fel ca în copilărie, când orice pas pe care-l făceam îmi aducea mari desfătări. O bucurie e să merg și la Flutura, cufundându-mă în satul în care m-am născut, ca în apa mării. Niște bucurii elementare pe care alții (ucrainenii) nu le pot avea.
Mă bucură mult lectura. Mă refugiez în cărți. Nu e zi să nu citesc. Iar la pachet cu lectura, mai am o bucurie: căutarea cuvintelor și a expresiilor noi. Sunt un mare căutător. Așa cum unii caută aur sau te miri ce comori, colecționează fluturi sau vânează fel de fel de păsări, eu pândesc, ascuns după vreun copac, expresii plastice sau cuvinte mai puţin patinate. Cu dicționarele în mână, mă refugiez într-o altă lume. Pentru că limba de lemn e ca un lup care te aşteaptă în faţa uşii. Fiecare cuvânt nou pe care-l descopăr este ca un trofeu. Trebuie să recunosc că mă culc şi mă scol cu dicţionarele sub cap. Am şi vreo zece caiete în care îmi trec cele mai scânteietoare expresii şi fac asta pentru că trăiesc într-un mediu lingvistic bilingv, care nu te prea stimulează să vorbeşti o limbă română expresivă, şi atunci, ceea ce nu pot găsi în stradă caut în dicţionare şi în cărţi. Ştiţi, e ca şi cum ai învăţa o limbă străină, exact asta e atitudinea mea faţă de limba mea maternă, limba română. Încerc să o învăţ zilnic. Pentru a putea scrie cât mai bine. Asta făceam și înainte de război, asta fac și după 24 Februarie, iar fiecare cuvânt nou pe care-l descopăr mă încurajează să cred că răul nu are cum să dureze prea mult. Îmi pun speranța în cuvinte.
Un alt refugiu al meu e studierea și traducerea poeților ucraineni. Așa am ajuns și la poeta ucraineană Teodozia Zarivna, care, după 24 Februarie, a rămas în Kiev, cu toate că o mare parte din timp și-l petrece în lift, fiindcă numai acolo nu aude urletele sirenelor sau vacarmul exploziilor. În timp ce soldații ruși omoară zilnic sute de ucraineni nevinovaţi, poeta Teodozia Zarivna își îndeamnă concetățenii să fie fericiţi. Numai așa, crede ea, dușmanul poate fi învins. Eu am transpus în română o poezie a ei în care mă refugiez ori de câte ori mă adulmecă disperarea și tristețea și vă îndemn să-i ascultăm și să-i urmăm îndemnul: „Eşti dator să fii fericit,/ E obligaţia ta/ Faţă de cei care au trecut pe aici/ Şi faţă de cei care vor veni./ În fiecare dimineaţă/ Trebuie să mergi dracu’ să ştie unde/ Şi naiba să ştie la cine./ Seara trebuie să te întorci,/ Făcând rost de o pâine./ Eşti obligat să-ţi realizezi toate visele/ Şi să-i iubeşti pe cei mai buni,/ Dar şi pe ceilalţi,/ În vremurile astea atât de urâte./ Trebuie să dai înapoi ceea ce ai primit./ (…) Nu trebuie să fii o povară/ Pentru apropiaţi sau pentru rudele din plop./ Eşti dator să fii asemenea unei mașini,/ Să ai un motor de aur, veşnic pornit,/ Să nu rugineşti niciodată./ Măcar la ceva să te obligi./ Trebuie./ Trebuie să fii fericit”.
Ilustrații de Olga Morărescu Mărginean
