„Nu-mi dau voie să mă culc pe-o ureche”
– Datorită succesului uriaș de public, serialele de televiziune bat la scor filmele de pe marele ecran la capitolul audiență, iar actorii lor devin rapid idoli. În România, te numeri și tu printre ei. După ce ai dat lovitura cu „Vlad”, acum te bucuri de succes și în serialul „Iubire cu parfum de lavandă”. O performanță cu atât mai mare, cu cât tu nu ești absolvent de IATC. Cum se explică succesul?
– Ca să fiu sincer, mă simt în continuare ca păşind pe nisipuri mişcătoare, doar că acum mi se par mai puţin ameninţătoare. Plus că, pe parcursul anilor din urmă, am înţeles că nu sunt chiar singur şi neajutorat: mă mai salvează o dublă la filmări, mă mai salvează un partener, mă mai salvează anumite trucuri ce ţin de meseria asta… Deci, nu mi se mai pare că lucrurile sunt chiar atât de dramatice. Cei aproape patru ani de filmări la „Vlad” au fost o şcoală excelentă pentru mine: din disperare, am absorbit toate sfaturile care mi s-au dat, de la cine a fost dispus să facă asta, iar de la ceilalţi, am furat pe rupte. Din disperare, repet! Într-un alt sens, acea nesiguranţă de la început am păstrat-o, într-o oarecare măsură, deliberat. Ca să nu uit că niciodată nu voi fi „cel mai tare din parcare” şi să mă străduiesc permanent să dau tot ce-i mai bun din mine. Nesiguranţa asta, dozată corect, mă ţine vigilent şi nu-mi dă voie să mă culc pe-o ureche: adică, mă împiedică să mă relaxez nepermis de mult. Că atunci când te relaxezi peste măsură, rişti cel mai mult s-o dai cu oiştea-n gard. De asemenea, mi-am păstrat şi rigurozitatea pregătirii secvenţelor, dar numai în cazul celor de care mi-e frică. În rest, am ajuns să-mi permit să fiu spontan, să mă las în voia personajului, acum, că îl cunosc foarte bine: citesc doar o dată textul înainte, iar la filmare, replicile îmi vin natural şi-mi vin la virgulă! Ceea ce mi se pare foarte frumos… Sigur, aici trebuie să fac o precizare: replicile sunt şi scrise foarte bine, ceea ce contează enorm.
Paradisul vieții la țară
– Cum îți explici succesul excepțional de audiență al acestei producţii, și simpatia de care se bucură personajul Ştefan? Internetul e plin de producții cinematografice răsplătite cu premii mari. Ce anume crezi că i-a sedus pe spectatori?
– După părerea mea, care nu este a unui expert, cred că succesul serialului vine, înainte de toate, din viaţa pe care o prezintă și care are legătură directă cu timpul în care trăim. Povestea se întâmplă într-un sat, dar un sat înlesnit, ceva ce arată ca în Austria, dacă vrei. E viaţa la ţară, dar în nişte circumstanţe fericite, întruchipează visul citadinului de azi, care vrea să se mute la ţară, să aibă o fermă dichisită, care să-i genereze un venit decent, astfel încât să nu aibă grija zilei de mâine şi să trăiască acolo, în confortul unui om de la oraş. Viaţa din Podişor, satul în care se petrece acţiunea din „Iubire cu parfum de lavandă” e o viaţă de basm, idilică, paradisul vieții la țară, la care aspiră mulţi oameni, ceea ce, evident, atrage: e materializarea unei dorinţe, a unui vis. Apoi, mai e şi elementul „lavandă”, care te duce imediat cu gândul la regiunea Provence, din Sudul Franței, cu câmpiile ei pline de lanuri de lavandă parfumată, un amănunt care sporeşte atmosfera romantică din serial. Și mai e, desigur, și povestea de dragoste, bine simțită și bine scrisă. În ceea ce-l priveşte pe Ştefan, sigur, el, în sine, atrage, aşa cum a fost scris: e un fotbalist de la echipa Chelsea, care a plecat de la viaţa de lux din Anglia şi a venit la o viaţă mai puţin glamouroasă în România, ca să-şi recupereze relaţia cu fiica lui, şi mai găseşte şi iubirea. E un tip inteligent, afectuos, tandru… Pe de altă parte, probabil că pentru fanii lui Adi Nartea, a fost ca şi cum personajul Ştefan ar fi venit, nu de la echipa de fotbal Chelsea, din Londra, ci direct din emisiunea „Asia Express”, la care am participat de curând. Se obişnuiseră cu mine, le era dor să mă revadă şi-atunci, cumva, afecţiunea asta s-a transferat şi asupra lui Ştefan.
– Ca interpret, cum l-ai găsit pe Ştefan? E un personaj complicat, ţi-a ridicat probleme?
– Sunt câteva probleme cu care încă mă mai confrunt, din cauza diferenţelor de personalitate. Sunt lucruri care mie nu-mi stau deloc în fire, şi-atunci, mi-e mai greu să le fac „ale mele”. De exemplu, unde eu sunt un tip empatic, calm, foarte răbdător, foarte calculat, în sensul că nu mă arunc cu capul înainte într-o situaţie, Ştefan e un tip impulsiv, care rezolvă problemele „la prima mână”, fără să stea să gândească, fără să cearnă informaţiile. Ştefan nu are răbdare deloc, or, această lipsă de răbdare şi această impulsivitate mi-a fost greu să mi le asum în film. Pe de altă parte, eu şi Ştefan avem şi puncte comune, care mi l-au apropiat din prima: amândoi am fost sportivi (înainte de actorie, eu am făcut handbal şi volei de performanţă şi am absolvit IEFS-ul), amândoi suntem părinţi, iar la partea asta m-a ajutat şi faptul că am o parteneră grozavă, pe Alexia Caras, care o joacă pe fiica lui Ştefan, Alma…
– Teatru mai joci, sau ai votat doar cu serialul?
– Am păstrat spectacolul „O noapte furtunoasă”, în regia lui Alexandru Nagy, produs de Compania de Teatru Concordia. E o montare în stil „Peaky Blinders”, care-mi place la nebunie şi care-mi dă posibilitatea să fac un Chiriac diferit, dar savuros. Abia aştept următoarea reprezentaţie: pe 31 Ianuarie în Bucureşti… Ar fi trebuit să mai intru într-un proiect de teatru, în piesa „Visul unei nopţi de vară”, spectacol produs tot de Concordia, însă din cauza programului de la filmări, pur şi simplu nu am timp: sunt în lanul de lavandă zilnic, de dimineaţă până seara. (râde)
Magie în patru
– Ceea ce nu te-a împiedicat să devii tată a doua oară şi tot tată de fetiţă. Cum te descurci cu două prinţese?
– Păi, nu prea e cazul să te descurci, ci doar să primeşti – bucurie, iubire, îmbrăţişări şi acel exploziv „Taaatiiiii!”, izbucnit din două piepturi mititele, şi să dăruieşti, cu toată fiinţa ta, bucurie, iubire, îmbrăţişări, ocrotire… Aşa cum apariţia Marei în viaţa noastră, a mea şi a Alinei, soţia mea, a fost magică, tot aşa am simţit şi când a apărut Petra. Cu atât mai mult cu cât ea ne-a luat prin surprindere! (râde) Marea mea frustrare este că, din cauza programului de muncă foarte, foarte aglomerat, stau acasă cu ele prea puţin, faţă de cât mi-aş dori. Alina este cea care duce greul: le duce şi le aduce de la şcoală, de la dansuri, de la engleză, face lecţiile cu ele, stă cu ele când se ceartă, stă cu ele când se împacă şi redevin tandre una cu cealaltă… Eu vin seara şi boicotez toată ordinea şi disciplina impuse, pe bună dreptate, de Alina. (râde) Dar n-o fac deliberat, pur şi simplu, aşa se întâmplă, tocmai pentru că lipsesc atât de-acasă, când mă văd, fetele sunt cuprinse de frenezie. Ştiu că nu e cinstit faţă de soţia mea, dar ce să fac?! Încerc să compensez în weekend-uri, în jumătăţi de zi libere, în vacanţe… Şi fac tot ce pot ca s-o susţin pe Alina: îi dau dreptate întotdeauna. Când vine vorba de disciplina pe care o impune fetiţelor, prezentăm un front unit.
– Copilele tale sunt încă mici și se bucură de ocrotire. La viitorul lor te gândești? Te temi pentru ele? Lumea de dincolo de ușa casei e tot mai amenințătoare…
– În perioada asta, chiar mă tem. Mă tem să nu repetăm istoria: am apucat şi eu vremurile de dinainte de Revoluţie, ştiu ce înseamnă restricţiile, cartelele la alimente, imposibilitatea de a te exprima liber… N-aş vrea ca şi fetele mele să treacă prin ce-am trecut eu în copilărie, să nu fie private de toate aceste libertăţi dobândite după 1989. Pe de altă parte, sunt optimist: eu şi Alina facem tot posibilul să le educăm prin puterea unui exemplu bun, aşa că fetele noastre nu trebuie decât să fie sincere cu ele însele, să se cunoască bine, astfel încât să aleagă drumul pe care ele îl consideră cel mai potrivit. În rest, indiferent de cum vor fi vremurile, ştiu că noi, ca familie, avem resursele necesare să găsim soluţii.
La Brașov, când dădea cu cioaflă
– Tu ai copilărit în Brașov, unul din cele mai frumoase orașe din România, mai ales acum, la vreme de iarnă. Dăruiește-le cititorilor noștri o ilustrată din anii copilăriei.
– Pe-atunci, iernile la Brașov aveau zăpadă din belşug… Iar iernile de la poalele Tâmpei erau de vis! De când începea să dea cu cioaflă (aşa spuneam noi, când era lapoviţă şi ninsoare), mă simţeam în rai, fie că eram acasă, fie că mergeam în vizită la cele două perechi de bunici: cei din partea tatei locuiau în Avrig, iar cei din partea mamei, în Porumbacu de Jos, două sate de lângă Sibiu. Distanţa între cele două localităţi era mică, de doar 7 kilometri, aşa că atunci când bunicii dintr-o parte se săturau de năzbâtiile mele mă trimiteau la ceilalţi. (râde) Afară se făcea pe jos o gheaţă numai bună de ieşit cu patinele! Sigur, patinele mele (negre, cu şireturi din piele, cu două numere mai mari, astfel că în vârf îndesam vată) nu erau perfect ascuţite, dar mă descurcam şi aşa: bucuria tot imensă era. Ştii… acum, că m-ai întrebat de iernile copilăriei, îmi răsar în minte aşa, fragmente, crâmpeie de amintiri pe care le păstrez în suflet cu atâta tandreţe: de pildă, îmi amintesc mănuşile din lână care ajungeau să se ude fleaşcă, atunci când zăpada era mai moale, mai apoasă. Ieşeam în grădina casei şi, împreună cu prietenii mei, rulam bulgări: la început, ca să facem oameni de zăpadă, puţin mai târziu, ca să ridicăm cazemate zdravene. Sau: căciula, tot din lână, care nu mai stătea pe cap, ci doar pe vârful lui, din cauza luptelor prin zăpadă. Punct în care, evident, urechile îmi deveneau roşii de la gerul crâncen de-afară, dar eu nu-l simţeam, eram încălzit de bucuria jocurilor… Ce frumos era!
– În anii aceia, nu doar ienile erau altfel, ci și oamenii. Erau apropiați între ei, comunicau, se crease o solidaritate exemplară. Astăzi, fiecare cu barca lui… Te simți la locul tău în societatea de azi?
– Pentru cineva care a trăit în anii la care faci referire cred că e imposibil să nu existe o doză de nostalgie. Mi-e dor și mie de serile alea, în care stăteam toată familia adunată la un loc, de mesele luate în tihnă, de copiii care pe-atunci ieșeau să se joace în stradă, legând prietenii pe viață. Dar, în acelaşi timp, nu pot să zic că nu sunt adaptat la prezent: imediat întind mâna după telefonul mobil. Prea repede, prea des şi prea mult întind mâna după el. Chiar discutam zilele trecute cu un bun prieten şi-i spuneam că, în momentul ăsta, chiar ar fi nevoie să mai petrec timp şi fără telefon, şi fără smartwatch-ul de la mână: uite, să le las în maşină şi, măcar o oră, să ies cu fetele mele (toate patru, adică Alina, Mara, Petra şi căţeluşa noastră, Mili) şi să ne plimbăm printr-un parc…
O desagă cu zile în plus
– Moș Crăciun a ajuns la tine? Ce daruri i-ai cerut în scrisoare?
– L-am rugat să-mi dea mai mult timp: să vină Moşul cu desaga plină de ore şi de zile în plus, pe care să le petrec împreună cu familia mea. L-am rugat ca, după duminică, să mai îndese o zi liberă, în calendar, o „truminică”, weekend-ul să fie alcătuit nu din două, ci din trei zile. Ce bine-ar fi!
– Dar anul nou cum l-ai început?
– Cu speranţă şi cu bucurie! Am fost cu fetele mele şi acasă, şi pe la bunici, şi prin Italia, prin Alpi. Asta e ceea ce contează: că am fost împreună! Apoi urmează reintrarea „în pâine”: filmările pentru serial, care vor dura până prin Mai, spectacolele la teatru şi la restul angajamentelor profesionale (prezentări de evenimente, campanii etc.). În rest, sănătate şi energie să ne dea Dumnezeu tuturor!
