A cucerit Bucureștiul ca un tsunami. Rar se poate vedea o asemenea reacţie din partea publicului, o îndrăgostire de un artist, într-un timp atât de scurt. Venită din Basarabia, de peste Prut, Tania Turtureanu a sedus rapid spectatorii români cu vocea ei minunată, cu melodiile ei tandre și melancolice, cu frumusețea ei scenică. La concertul din Decembrie, de la Sala Luceafărul din Bucureşti, succesul ei a fost uriaș. Dar cine este această moldoveancă frumoasă foc, care întregește prezența de mare clasă a muzicienilor din Basarabia?
Izvorul din vis
– La prima ta apariție pe o scenă din România, ai „terminat” publicul. Cum îți explici succesul extraordinar de care te-ai bucurat? Ce-ar trebui să știm despre tine?
– Mă bucur de reacția publicului cu uimire, recunoştinţă şi fericire. Ce-ar trebui să știți despre mine? Cânt de la şase ani şi, oricât de banal ar suna, asta-mi place cel mai mult. Am urmat paşii clasici ai unei cariere muzicale, de la colegiul de muzică la Conservator, de la concursuri la cântări săptămânale, în evenimente private. Optsprezece ani de carieră neîntreruptă. Sunt foarte cunoscută şi solicitată la Chişinău şi în întreaga Republică Moldova. „Cunoscută” este cuvântul pe care-l prefer, niciodată „vedetă”. Chiar rog mereu jurnaliştii să-l ocolească din orice prezentare a mea, nu-mi place deloc termenul. Şi în viaţa personală am mulţumire. Deşi divorţată, am doi copii, lumina ochilor mei. Părinţii şi cele două surori ale mele sunt cu toţii sănătoşi. Ai zice că nu ar exista niciun motiv pe lumea asta să am vreo nemulţumire, şi totuşi… Și totuşi, ceva în mine striga, o voce neliniştită îmi spunea că nu-i de-ajuns ce am și ce fac. Simţeam un foc interior, dorinţa că trebuie să las ceva în urmă. Ceva palpabil, creat de mine, nu doar o voce bună. Apoi, o lovitură pe cât de dureroasă, pe atât de salvatoare. Am făcut o hernie cervicală, la un pas de paralizie, până şi corzile vocale îmi fuseseră afectate. Slăbită fizic, cu moralul la pământ, plafonată muzical, proaspăt ieşită dintr-o relaţie care mă secătuise emoţional, eram epuizată din toate punctele de vedere. Am dus copiii la ţară, la părinţii mei, m-am aşezat în faţa oglinzii şi am început să vorbesc cu persoana din faţa mea. Am realizat că vocea, timbrul, prezenţa, focul, energia, harul, toate acestea se iroseau în cântări nesemnificative, care vin şi trec fără ecou. Era toamna anului 2023. Atunci am şters totul şi mi-am promis să-mi urmez inima. Am început să-mi fac prezenţa pe reţelele sociale (nu le frecventam deloc), am postat acolo câteva melodii de test o lună, două, iar apoi, din Ianuarie 2024, numai piese proprii. Totul s-a întâmplat extrem de repede. O spun deschis: abia acum am spart gheaţa. Deşi am avut mereu idei, cântece neterminate lăsate în sertare, îndoiala nu m-a lăsat să le scot în lume. Dar acea întâmplare medicală care m-a închis în casă a declanşat încă un lucru minunat: indiferența, relaxarea față de modă, cerinţele pieţei, aprecieri, toate acestea s-au transformat într-un mare „nu-mi pasă”. „Voi compune şi voi cânta de acum înainte numai ce-mi spune inima, fără să mă gândesc la nimic altceva. Vreau să las în urmă melodiile compuse din focul acesta care mă mistuie şi nu-mi pasă dacă nimănui nu-i vor plăcea.” Am avut şi un vis. Se făcea că săpam după un izvor şi tot încercam să dau de apă limpede. Zadarnic. În locul ei, doar nămol. Dimineaţa m-am trezit cu convingerea de neclintit că eu trebuia să elimin tot surplusul din viaţa mea, ca să ajung la limpezime. Mi-am jurat să-mi dau libertate totală, să nu ţin nimic în mine, tot ce mi se întâmplă să devină cântec şi să-l ofer oamenilor imediat. Prima piesă astfel creată a fost „Iubeşte-mă”. Am lansat-o la începutul anului trecut, imediat după ce-am scris-o. Reacţia oamenilor a fost uluitoare. La fel s-a întâmplat cu fiecare din celelalte melodii, lansate, apoi, lună de lună…
„Iubeşte-mă”
– Toate melodiile tale, care fac furori în România, sunt poveşti personale?
– Fără excepţie. Toate cântecele pornesc din experienţele mele de viață. De pildă, piesa „Iubeşte-mă”. Tocmai ieşisem din acea relaţie dificilă. Bărbatul din viaţa mea ba era, ba nu era, se topea, se reinventa… Într-o seară, ajunsă acasă după un concert, mi-a spus din nou că mă iubeşte, rece, din graba telefonului. „Te iubesc, vorbim mâine. Pa.” „Păi, iubeşte-mă, dar de la tine de-acasă!”, i-am zis, am închis şi i-am șters numărul. Am intrat în baie şi am început instantaneu să cânt „Iubeşte-mă”, cu versuri, cu linie melodică, cu tot. Jumătate de oră mai târziu, piesa era gata. Aşa sunt toate melodiile mele – nimic inventat, numai trăire. Acum câteva zile, în avionul de la Bucureşti la Chişinău, am scris o poezie despre tata, pe care am transformat-o în cântec. Din aeroport, i-am sunat pe băieţii din trupă şi ne-am văzut pe loc, fiindcă simţeam că iau foc de emoţii. Trebuia să o cânt chiar atunci. Am plâns când am cântat-o. Îmi doresc să-mi păstrez emoția asta artistică, să rămân lângă apa asta limpede pe care am găsit-o. Îţi spun sincer, m-aş putea opri chiar acum din cântat, dacă nu aş mai avea nimic de spus. Fără probleme, fiindcă sunt mulţumită de mine. Însă, până una alta, toate cântecele pe care le scot sunt primite cu o căldură absolut inimaginabilă şi altele noi stau să plece în lume.
– Melodiile pe care le cânți, atmosfera creată pe scenă, totul are un parfum interbelic. Trăiești nostalgia trecutului?
– Eu am cântat mereu toate stilurile, vocea îmi permite să abordez orice. Nu e o laudă, sunt cuvintele profesorilor mei de la Conservator. La un moment dat, am fost chemată să cânt la o televiziune nişte melodii interbelice. Acolo m-a văzut un actor de la Teatrul „Eugen Ionescu” din Chişinău şi m-a invitat la nişte nocturne dedicate Chişinăului interbelic. Nu ştiu cum să explic, dar cântând acea muzică, dintr-o dată m-am simţit… acasă. M-a cuprins aşa, o căldură, o pace, încât toate versurile mele au început să se aşeze pe portativ în acel stil. Mă regăsisem! Sunt persoane care mă critică, ştiind ce posibilităţi vocale am, în timp ce eu prefer să cânt şoptit, tandru, cu substanţă, nu cu formă. Să mă critice! Nimic, nicio notă luată într-o octavă record nu poate înlocui felul în care am cântat eu „Iubeşte-mă” atunci, în cadă, cu sufletul sfărâmat.
Cântecul zânelor
– Ce fel de muzică se asculta în casa ta părintească din Chişcăreni, în nordul Basarabiei?
– În mare parte eu am crescut cu Maria Tănase, asta se asculta în casă, asta îmi cânta mama încă de când eram în faşă. Mai apoi m-am ataşat de voci precum Mădălina Manole sau Laura Stoica. Însă, prima muzică auzită în casa părintească a fost cea cu sonorităţi de patefon, deci, probabil că de aceea simt o aşa căldură când o cânt. Căldură, fiindcă aşa mi-aş descrie şi copilăria. A fost ca-ntr-un basm. Am copilărit în pădure, casa noastră era înconjurată din toate părţile de codri de salcâm, stejar, brazi și arţari. Ce mai, am crescut în pădure, mai ales în acea parte a ei pe care o numeam „pădurea bătrână”. Iar eu, un pui de fiară sălbatică, o lupoaică. Mama îmi povesteşte că încă de foarte mică, în nopţile de vară, mai ales pe lună plină, stăteam pe prispa casei şi ascultam nemişcată. Auzeam de acolo un cântec ca de zâne. Încă îl aud. Tata e apicultor, cu un drag de ceea ce face, aşa cum am eu pentru cântec. Îmi amintesc cum în fiecare dimineaţă, când mergea la stupi, întreba: „Ce faceţi, fetele mele, iubitele mele?”. Asta pentru fiecare din cei cinci, chiar şapte sute de stupi, îţi dai seama? Nu spun ce tare m-a tulburat să aflu, matură fiind, că tatăl Mariei Tănase fusese şi el apicultor. Ce amprentă adâncă lasă aceste lucruri în sufletele oamenilor care au aplecarea să le înţeleagă. Sunt ceea ce sunt, datorită copilăriei şi educaţiei de acasă. Mă crezi că din anii adolescenţei sau chiar din măritiş, eu nu-mi amintesc mai nimic, dar aş putea să-ţi spun pe zile cum era în copilărie? Închid ochii şi am plecat acolo, în pădure şi în mahala. Era una plină de copii de toate vârstele, ne adunam şi câte treizeci odată. La sfârşit de săptămână, în toate serile de vară, organizam concerte. Ani la rând am făcut asta. Muzică, dans, teatru, toate făcute de noi, copiii. Scenă ne erau pragurile caselor sau pădurea. Duminică de duminică, părinţii nu-şi făceau alt program, fiindcă ştiau că au spectacol în mahalaua Carson. Se așezau pe scaunele aduse de-acasă şi ne ascultau, iar eu, turturica, dădeam tonul. Când povestesc lucrurile acestea, lumea se miră, îmi spune că parcă ar fi amintiri din alt secol, dar jur că aşa era. Am putea vorbi câteva ore numai despre asta, însă ideea rămâne aceeaşi. Acolo, în acea mahala şi în pădurea din jurul ultimei case din ea, casa noastră, acolo m-am format eu. O sălbăticiune. Încăpăţânată, o ţineam numai pe a mea, nu renunţam niciodată şi nu m-am schimbat. Cântam mereu prin pădurea bătrână, alergam desculţă prin iarbă, construiam rame pentru albinele tatei. Primeam cincizeci de bani pe una, iată că ştia dragul de el să ne facă educaţie financiară încă de pe atunci. Aşa era tata, pragmatic. Ne-a învăţat valoarea banilor, avea un fel de a ne educa, cum să zic, cu bătaie lungă. M-a încurajat mereu să fiu independentă, să fiu pe picioarele mele, chiar şi când eram căsătorită. Foarte mult mă ajută lecţiile lui de viaţă.
Mama și bluza roșie
– Iar mama?
– Când spun mama, simt cum îmi vibrează tot corpul. Mama e căldură, e soare, lumină, dragoste, iertare. Dacă despre tata am putut lega rime, despre mama încă nu am cuvinte suficiente. Atât de multe aş putea zice, că sunt copleşită şi încă nu pot. Mama m-a învăţat să cânt şi a avut încredere orbeşte în harul meu. Ţin minte că aveam vreo şapte ani şi urma să cânt în sat. La un magazin, mi-a căzut cu tronc o bluză roşie, numai bună de scenă. Vânzătoarea mi-a spus sec că era scumpă şi nepotrivită pentru copii, dar mama mi-a sărit în apărare ca o leoaică: „Tania nu e copil, e cântăreaţă”. Mi-a cumpărat-o imediat, aşa mare cum era, iar eu am văzut atunci în mama eroina vieţii mele. Încă am bluza aceea, iar culoarea ei purpurie mă urmăreşte şi azi. Eu sunt cumva visul ei împlinit. Mama a învăţat mereu foarte bine, e contabilă de meserie, cu aplecare grozavă spre artă şi cultură. Dar avea trei fete de crescut şi un soţ pe care îl adora, aşa că s-a sacrificat pentru noi. Azi îmi spune că nu regretă nimic, pentru că prin mine s-au împlinit toate visurile ei. Îmi amintesc cum seara ne recita poezii, mai degrabă decât să ne citească poveşti, şi o făcea cu har, cu interpretare. Ea însăşi scria poeme, ceea ce pentru mine era ceva incredibil, fiindcă poeţii erau un fel de supereroi în mintea mea, ceva de neatins. Dar dacă mama putea scrie atât de frumos şi cu atâta uşurinţă, atunci poate că şi eu voi reuşi, asta îmi spuneam când eram copilă. Şi am reuşit, fiindcă mama mi-a fost exemplu.
„Cânta barbar femeia aceea”
– Tania, dincolo de harurile tale muzicale, ai şi o prezenţă cu totul specială. Eşti foarte frumoasă, dar ai o frumusețe aparte, venită, și ea, parcă, din alte lumi. O folosești în mod conștient?
– Am fost mereu puţin diferită de restul femeilor, încă din adolescenţă. Am avut ceva aparte, ştiu asta, o feminitate poate mai accentuată. Dar să nu crezi că ea nu e întreţinută! Cum să nu? Desigur că e un efort, ba chiar unul anevoios, în viaţa de zi cu zi, când ai copii de dus la şcoală, cumpărături, goană între două avioane. M-am străduit în concerte să păstrez nota aceasta feminină în atmosfera interbelică de care vorbeam. Ba chiar am apelat la o regizoare, Alla Donţu, tot basarabeancă de-a mea. Pentru mine e foarte important să fiu înţeleasă bine. Există o Tania foarte senzuală, ca în piesa „Iubeşte-mă”, există o Tania fată simplă, ce cântă pe bancă cu chitara, ca în melodia „Ce frumos”. Am în mine părţi din fiecare femeie de pe lumea asta şi voiam ca asta să transpară în spectacol. Alla Donţu a înţeles ideea, dar ca să se asigure că acoperă corect toate aspectele, mi-a dat o provocare. M-a pus să-i scriu fiicei mele o scrisoare, una în care să-mi imaginez că ea este în locul meu, iar eu trebuie să-i dau toate sfaturile necesare. Am scris ca în transă, nici până azi nu am recitit ce am aşternut pe foaia aceea, dar spectacolul „Cânta barbar femeia aceea” este conceput având ca punct de plecare scrisoarea către fiica mea, şi nu piesele de pe album. Sfaturile mele despre autenticitate, relaţii, iubire, oameni, lacrimi, creaţie, copilărie, dezamăgire, câte-n lună şi-n stele, acestea au fost cheia regiei. Sunt foarte mulţumită, fiindcă spectacolul care a ieşit din mâna Allei şi din muzica mea produce emoţie în oameni, am văzut în ochii publicului şi lacrimi, şi bucurie. Aceste reacţii sunt răsplata mea, nu am nevoie de nimic altceva.
Oleacă de școală rusească
– Grozavi artiști mai sunteţi, voi, basarabenii! Atât de pasionali, de creativi, de serioşi. Din ce izvor vă luaţi seva?
– Dincolo de felul acesta al nostru de care pomeneşti, o altă parte din răspuns este poate mai puţin poetică: încă avem oleacă de şcoală rusească în noi. O dârzenie în artă. Cuvântul dat nu se calcă nici mort. Nu se poate face nimic cu jumătate de măsură. E talpa grea a URSS-ului, peste un neam de poeţi – nu ştiu să explic mai bine de atât. Pe părinţii noştri i-a cam ţinut pe loc talpa asta, dar noi, cei care am gustat şi libertatea, suntem un amestec care încă dă roade. Dincolo de ce se întâmplă azi, de politică şi urâţenia războiului, cultura rusească este una vastă şi foarte frumoasă. Am crescut cu filme ruseşti, cu romane mari, cu un tezaur cultural nemaipomenit. Acestea au fost mereu dublate de limba română, de minunata cultură românească. Ţin minte perfect cum mama ne recita din Eminescu, iar eu savuram dulceaţa versurilor. Amestecul acesta este farmecul nostru şi, chiar dacă nu e viaţă chiar uşoară la Chişinău, e frumos, e casa mea şi îl iubesc.
Dulcea singurătate
– Pentru iubire mai laşi portiţe, Tania?
– Mereu am loc pentru ea, e în natura mea. Dar recunosc că de ceva vreme ador singurătatea, mai ales de când o trăiesc cu adevărat, de când realizez că timpul petrecut cu mine e foarte interesant. E ceva extraordinar, una dintre revelaţiile vieţii mele! Îmi luam momente de respiro şi când eram căsătorită, dar nu aşa de profunde. Îmi place să fiu iubită, nu zic nu, însă tot mai bine mi-e singură, când mă afund în compozițiile mele, în lumea mea plină de portative. Trăiesc cele mai interesante momente ale vieţii mele.
– Tania, te întreb la final ce urmează în 2025?
– Pe 13 Februarie, spectacolul „Cânta barbar femeia aceea” va fi la Chişinău, la Palatul Naţional Nicolae Sulac. Urmează să lansez „Iubeşte-mă”, în franceză, deja am filmat la Paris, căci am o mare fascinaţie pentru acest oraş şi cultura lui. La toamnă, vreau neapărat un concert grandios la Sala Palatului din Bucureşti. Până atunci, voi avea în mod cert un turneu în România, pentru că sunt chemată peste tot. Primesc zilnic zeci de mesaje prin care sunt solicitată, deci lumea vrea să audă cântecele mele în concert. În plus, simt o datorie faţă de public, nu ştiu cum să mă exprim exact, dar simt oamenii flămânzi, flămânzi de muzică, dar mai ales de trăiri şi emoţie. Or fi de vină timpurile acestea mai complicate, o fi lipsa de esenţă dintr-o bună parte a muzicii, nu ştiu, dar vă asigur că există o foame acută de sentimente. Vreau să le satisfac oamenilor foamea aceasta. Iar dacă la un moment dat nesaţul ăsta se va epuiza, n-o să am nicio strângere de inimă, fiindcă dorinţa mea de a lăsa emoţie în urma mea e deja împlinită. Vă mulţumesc tuturor pentru asta!
