Fericire cu păpuși
– Astăzi, lumea copiilor pare să se fi mutat din locurile de joacă pe internet. Cu toate astea, încă din anul 2017, ai înființat compania independentă de teatru „Free Puppet Theatre”. Cu ce gând?
– Sunt un om care s-a jucat mult în copilărie. Încă de-atunci făceam teatru de păpuși, desenam, sculptam, făceam mici diorame și haine pentru păpuși. Am făcut teatru încă din liceu, acasă, la Câmpulung Muscel, și am și câștigat niște premii cu colegii de școală, părinții mei m-au susținut și ei în alegerea de a face teatru, ba chiar tata a fost cel care m-a înscris la secția de Teatru de păpuși, când m-am dus la facultate. M-am îndrăgostit de asta și mi-am dat seama că acolo e locul meu. Am absolvit Universitatea de Teatru și Film „I. L. Caragiale” și am obținut diploma „Master of Fine Arts in Dramatic Arts”, în programul Puppet Arts, la Universitatea Connecticut, din Statele Unite ale Americii. De când m-am întors în țară, în 2016, am realizat regia a zece spectacole, în colaborare cu teatre independente și de stat, iar în 2017, am înființat compania independentă Free Puppet Theatre, a cărei misiune este de a face lumea un loc mai bun, prin teatrul de păpuși.
– Se face greu o echipă de păpușari? Practic, e vorba de visători. Să miști niște marionete cu degetele, ca să bucuri niște copii, ține de poezie…
– Am avut norocul să colaborez până acum cu unii din cei mai buni păpușari și artiști români. Lucrez foarte bine cu Lavinia Pop Coman, am două spectacole cu ea, la Teatrul de Artă București: „Zaharașka și zăpada uitată” și „Iepurele Alb”. Cu scenografele Alexandra Budianu și Elena Iorga am făcut patru spectacole, inclusiv „Alice în Wonderland”, la Teatrul din Galați, spectacol nominalizat la premiile UNITER. Sunt un artist atipic, pentru că lucrez și cu teatre de stat, acum sunt chemată la Oradea, am fost și la Cluj, regizez spectacole și am colaboratori compozitori și scenografi, independenți și ei, dar lucrez și cu echipa teatrelor care mă solicită.
– Cine face păpușile?
– La „Hansel și Gretel”, am făcut noi producția de păpuși și decorul. Paul Budan a participat cu elemente tăiate la laser. Mă implic și eu destul de mult în crearea păpușilor, pentru că sunt și constructor de păpuși și îmi place să le dau acea viață pe care o caut, dar și la decoruri vin cu sugestii. Am învățat în SUA că decorul trebuie să fie parte din poveste, să fie viu, să se transforme, să se miște, să capete tot felul de sensuri. La „Zaharașka” folosim obiecte care se transformă și devin altceva pe tot parcursul spectacolului. Gândim decoruri modulare, care să se transforme.
– Ați avut și spectacole în străinătate?
– Da, am fost cu „Iepurele Alb” în Bulgaria și în Turcia, la două festivaluri, și ne dorim să mai plecăm. Suntem în discuții pentru un turneu în Germania. Rreacțiile copiilor au fost aceleași peste tot. A fost emoționant când, imediat după ce a început războiul din Ucraina, am făcut un spectacol pentru refugiați și, pentru că în poveste „Iepurele Alb” pleacă cu un tren, la final erau în lacrimi și mamele, și copiii. Cu „Ora de păpuși”, care e spectacolul meu de turneu, și cu „Dust”, am mers în Liban, am jucat foarte multe spectacole organizate de Ambasada României. A fost foarte frumos.
– Povestește-ne puțin despre el. Să vedem cum se explică succesul…
– „Dust” e spectacolul pe care l-am adus din SUA și a intrat în stagiune la „Teatrul Nou” din București. E un spectacol emoționant, despre povestea femeilor care au emigrat în SUA în anul 1900, chiar și din România, împletită și cu povestea mea personală: ce a însemnat să plec în America, ce sacrificii am făcut plecând, tristețea resimțită acolo la moartea bunicii mele. „Dust” fiind povestea oamenilor care pleacă din țara lor, în Liban mi s-a spus că aceasta e povestea fiecărei familii, pentru că mai mult de jumătate din populația țării a emigrat. În SUA, spectacolul a fost primit extraordinar, pentru că aproape fiecare are pe cineva venit acolo pe vapor, iar studenții de la facultățile de teatru își întrebau profesorii de ce nu fac și ei asemenea spectacole, ceea ce cred că e validarea supremă. Cred că noi, în România, nu ne dăm seama cu adevărat ce înseamnă să-ți fie cineva drag plecat de acasă, nu este o durere socială, a comunității.
Visul american
– E momentul să ne spui povestea ta, legată de America. S-a împlinit „visul american”?
– În 2013, eram într-o depresie urâtă. Ca artist păpușar independent, nu mergeau lucrurile deloc, găseam de lucru greu, familia insista să mă angajez, dar eu simțeam că nu mi-e locul într-un teatru să pun în scenă ideile altora. Dar în final am cedat presiunii și, ca să mă angajez, m-am dus la facultate, să-mi iau diploma, care rămăsese acolo. Așteptând-o pe secretară vreo două ore, am văzut un afiș cu o bursă Fullbright în SUA. Asta se întâmpla într-o vineri, iar termenul final de aplicat era luni. Mi-am spus că asta e o șansă unică în viață, de care trebuie să încerc să profit. Nu am deloc amintiri din acel weekend, am fost în transă, am alergat dintr-o parte în alta, prietenii m-au ajutat să fac traducerile. Textele de aplicat – pentru care candidații se pregătesc un an de zile, cu profesori –, eu le-am făcut în acel weekend. Am aplicat și m-au chemat la interviu, iar un an mai târziu plecam în SUA.
Asta mi-a schimbat viața cu 180 de grade, cei de acolo au crezut în mine, mi-au dat încredere. Erau oameni care credeau în teatrul de păpuși și emanau asta în tot ce făceau, eram o familie. Am fost ca un burete, am învățat tot ce am putut, m-am bucurat de această experiență. Mi-am găsit vocea de artist, asta a însemnat pentru mine SUA. A fost o călătorie fantastică, din care m-am întors total schimbată, m-am întors eu însămi.
– N-ai fost tentată să rămâi definitiv acolo?
– O, ba da! Aș fi găsit pârghii să rămân, deși era complicat, pentru că bursa Fullbright cerea, prin contract, să te întorci și, timp de minimum doi ani de zile, să oferi comunității tot ce ai învățat. Mi se pare fascinant că statul american face treaba asta, că te ajută să iei cunoștințe din altă parte, dar te și obligă să te întorci și să folosești în țara ta ceea ce ai învățat în SUA. Aveam un coleg de facultate care mi-a propus să ne căsătorim, ca să primesc „green card”. Am hotărât, însă, să mă întorc în România și pentru că tataie era încă în viață și speram să-l mai prind. Bunica murise cât eram acolo și n-am putut veni. În țară, era un grup de artiști cu care eu mai lucrasem, Alexandra Ioniță, Richard Bovnoczki, ne eram foarte dragi unii altora, iar ei m-au sunat pe video și m-au chemat acasă să facem ceva împreună. Nu s-a concretizat atunci acel proiect, dar a fost foarte frumos că ne-am întâlnit și ne-am reconectat. Iar faptul că cineva m-a chemat, pentru mine a însemnat enorm. L-am mai prins câțiva ani și pe tataie și m-am bucurat de el.
„Vreau să-i fac pe oameni să-și amintească de copilul din ei”
– E greu să rămâi copil, într-o lume tot mai pragmatică?
– Câteodată, da. E greu să-ți păstrezi pofta de joacă și optimismul atunci când te lovești de situații pentru care nu ești complet pregătit. Facultatea nu m-a învățat să fac din meseria mea un business, asta am învățat în SUA, de unde m-am întors cu o altă mentalitate. Așa cum alții produc săpun sau pastă de dinți, pe care le vând, așa și noi, artiștii, vindem un produs cu care oamenii își curăță sufletul, iar asta costă, la fel ca săpunul. Nu trebuie să dăm gratis arta!
În timp, mi s-a confirmat că oamenii chiar au nevoie de ceea ce fac. E greu să rămâi în zona de creativitate, când te lovești de zona de administrare a unei firme, dacă nu reușești să faci parteneriate cu oameni care să te ajute pe diverse paliere. Pentru o minte creativă ca a mea, a fost foarte greu să mă aplec spre lumea birocratică, să fac firmă, să fac acte, contracte. Mintea mea e structurată altfel și mă judecam foarte mult că nu sunt bună la toate astea, până am înțeles că de-aia suntem diferiți, ca să ne ajutăm unii pe alții, fiecare are rolul lui, nu trebuie să fim toți buni la toate. Și mai e greu și atunci când te lovești de blazarea oamenilor, de neîmplinirile lor, când îi vezi că au nevoie de acel copil din ei, pe care l-au închis undeva. Când oamenii vin spre tine cu NU, atunci e greu!
„Să nu ne pierdem joaca”
– Se poate trăi din joaca cu păpuși?
– Da. Eu asta fac. Cu suișuri și coborâșuri, dar în ce alt domeniu nu e așa? Când am venit din SUA, mi-am spus: „Ok, asta e arta mea, dar e și un business pe care vreau să-l fac”. În anul dinaintea plecării în SUA, am lucrat în asigurări de viață și plângeam în fiecare zi, era foarte greu, dar am învățat enorm. Abia mai târziu mi-am dat seama că tot ce se întâmplă în viață e o etapă de învățare, de creștere, care-ți va folosi cândva. La asigurări am învățat să fiu organizată, să dau telefoane, să accept refuzuri, să vorbesc cu oamenii, să mă duc la întâlniri, să fac vânzare de produs, să colaborez. M-a ajutat enorm această experiență în ceea ce am făcut mai apoi.
Mai aveam momente de slăbiciune în SUA, mi-era lene, nu aveam chef, dar îmi ziceam: „Dă din mâini și fă, că nu vrei să faci altceva decât ce îți place!”. Cu această forță în mine am lucrat mereu și am făcut lucruri care au atras aprecierea oamenilor. Am avut probleme financiare, a fost greu, nu am ascuns niciodată asta, dar pentru că am început lucrurile pe sufletul meu și am pus în spectacole mesaje vindecătoare pentru mine, din toate experiențele mele, atunci ele au ajuns și la oameni și i-au ajutat și pe ei să se vindece. Eu pun accent pe mesajul spectacolului, pe povestea care trebuie să spună ceva interesant, pe măiestrie, pe aducerea teatrului de păpuși la un alt nivel, să nu fie doar niște păpuși mânuite perfect, ci și un obiect care îi fascinează chiar și pe adulți.
La spectacolul „Iepurele Alb”, s-a întâmplat să vină adulți, ca însoțitori ai copiilor, și, văzând că iepurele crește, se îndrăgostește, plânge, și e atât de bine mânuit, e atât de viu, încep să plângă necontrolat. Nu a fost doar unul, ci mulți adulți cărora li s-a întâmplat asta. Au plâns la un spectacol cu păpuși.
O parte din misiunea pe care singură mi-am trasat-o e și aceea: să-i fac pe oameni să simtă, să-și aducă aminte de copilul din ei. E un concept pe care l-am descoperit în SUA, reîntoarcerea la uimirea copilăriei, când suntem mici, credem că e viu orice obiect de lângă noi, iepurașul cu care dormim, ursulețul căruia îi dăm ceai, vorbim cu ei, le spunem ofurile, ei sunt acolo, trăiesc cu noi. Credem în ei până la un punct, când lumea din jur, părinți, profesori, societate, ne spun să nu ne mai jucăm, să ne maturizăm, că nu mai suntem copii, că avem de învățat. Se scoate imaginația din copil, jocul, și atunci, autenticitatea lui e închisă într-o cutiuță cu ziduri. E ok să fie o separare de copilărie, dar ce nu se înțelege e că nu trebuie să fie și o separare de joaca din noi. Mulți o neagă, dar asta nu e vocea lor, ci a celor din jur.
„Nu putem trăi fără povești”
– Mai au poveștile puterea de-a vindeca, sau pe măsură ce îmbătrânim, ne pierdem visele?
– Ne pot vindeca, e nevoie doar să ni le însușim, tocmai pentru că ele ne țin aproape de lumea noastră interioară. Noi nu putem trăi fără povești, totul în jurul nostru este poveste, așa ne explicăm noi lumea și capătă sens. Trebuie să avem povești în viața noastră, dar ele trebuie să ne ghideze, să ne arate niște lucruri la care nu ne-am gândit. Spectacolul de la Galați, nominalizat la premiile UNITER, s-a născut după ce văzusem o postare a Melaniei Medeleanu, despre faptul că tot mai mulți adolescenți ajung la psihiatrie, cu depresie și anxietate. A venit la mine o mămică și mi-a spus că fata ei fusese la spectacol cu clasa și că, de atunci, o ia în fiecare zi în brațe. De-aia sunt vindecătoare poveștile, pentru că te fac să-ți aduci aminte ce contează, să-ți pui întrebările cele bune. Nu ele îți schimbă viața, tu alegi dacă ești pregătit pentru asta și dacă meriți, altfel, nu ai avea cum.
„Universul îmi tot dă semne”
– Ana, unde ne inviți în acest început de an? În care poveste?
– Nu știu dacă a nins peste tot în țară, ca odinioară, dar încă mai sperăm, așa că vă invit la „Zaharașka și zăpada uitată”, o poveste care abordează subiectul schimbărilor climatice. Zaharașka e un suflet de copac, care pleacă în căutarea fulgilor de nea, e o poveste emoționantă. Veniți și vedeți dacă îi aduce sau nu!
„Iepurele Alb” e o altă bijuterie, la Teatrul de Artă București, un spectacol non-verbal, cu multă emoție și umor, un spectacol despre fiecare dintre noi, despre emoții, trăiri, călătoria noastră prin viață. E un spectacol iubit de copii și adorat de adulți. La „Opera Comică” pentru Copii se reia „Erus și floarea recunoștinței”, un musical după cartea lui Alex Blenche. În Februarie, reiau „Dust” la Teatrul Nou, un one woman show, și poate mă mai prindeți cu spectacolul de valiză „Ora de păpuși”, o altă bucurie de spectacol.
– Ești un om fericit?
– Da. Sunt fericită și împlinită cu tot ce am reușit să realizez, mă bucur foarte mult de călătoria până aici. Eu cred că Universul mi-a tot dat semne, mi-a arătat care e drumul meu, până să mă dumiresc ce și cum am de făcut, mi-a scos în cale oamenii și oportunitățile ca să pot ajunge unde sunt, unde mi-e menit să fiu.
Din afară, ceea ce fac eu pare o joacă, pare ușor. Nu e așa! Totul vine cu multă muncă, căzut, ridicat, șters genunchii, căutat soluții și mers mai departe. Ăsta e și mesajul meu pentru oameni: bucurați-vă de călătoria vieții așa cum e și de experiențele care par nefaste, dar care ascund lecțiile necesare pentru propria creștere.
