„E prea bătrână, să stea acasă!”
– Anul 2025 abia a început și se cuvine să vă întrebăm ce speranțe vă puneți în el? Cum arată clepsidra timpului? Mai mult plină sau mai mult goală?
– Sincer, în sufletul meu aştept ceva bun. Dar cu inima puţin strânsă, că: „Dacă, totuşi, nu va fi bine?”. Mi-am ponderat aşteptările… În ceea ce priveşte dorinţele, cel mai mult îmi doresc ca, atunci când va fi să mă duc din viaţa asta, să nu fie cu chin… Ce poate să mai urmeze pentru mine? Să fim serioşi: mai e încă puţin şi mor. Sunt conştientă de asta: da, îmbătrânesc şi nu e nimic de făcut. Ăsta e omul! Dureros e doar când vezi, ca om bătrân, că tinerii au ajuns să nu-i mai respecte pe vârstnici. Iar eu simt nevoia s-o spun în numele tuturor vârstnicilor, nu doar al meu: nu-i dispreţuiţi pe bătrâni! Tinerii nu-i prea mai respectă pe bătrâni, uită că şi ei, la rândul lor, vor îmbătrâni, căci ăsta e cursul firesc al vieţii. Au impresia că vor rămâne veşnic tineri. Şi eu am auzit despre mine spunându-se: „E prea bătrână. Să stea acasă!”. Dar nu eu sunt cea care „iese din casă”, nu caut să mă mai expun public, dar sunt foarte căutată încă. Nu răspund la toate invitațiile, ci doar la acelea care mă pun într-un context artistic potrivit, adică acolo unde pot să mă exprim „pe limba mea”. Din fericire, spre deosebire de mulţi alţi bătrâni, în preajma mea există mulţi oameni respectuoşi şi care îmi prețuiesc cariera. Uite, de exemplu, mi s-a părut un gest frumos că anul trecut, în Septembrie, când am împlinit 88 de ani, Primăria şi Casa de Cultură din Breaza mi-au pregătit un tort, m-au sărbătorit… A fost o întâlnire foarte plăcută, care m-a bucurat mult, pentru că a fost o marcă de respect. De asemenea, primesc în continuare invitaţii de la televiziuni, de la realizatori de podcast-uri, de la festivaluri… Pentru anul ăsta se punea la cale şi un mare recital al meu, însă, din păcate, nu voi mai putea să-l fac. Nu mai am energie, putere, pentru un astfel de eveniment, care implică un mare consum fizic. Pentru mine, lucrurile se schimbă acum nu de la an la an, ci chiar de la zi la zi… Ce să-i faci? Asta e realitatea, sunt împăcată şi încerc să mă adaptez la ea cât mai bine cu putinţă. Uite, îţi dau un mic exemplu: în bucătăria casei, pe podea, am un linoleum foarte frumos, care-mi place mult. N-am vrut să pun gresie pe jos, că ţine prea frig la picioare. Ei, înainte vreme, aveam grijă când trăgeam sau puneam la loc scaunele de la masă: le ridicam în mână, ca să nu deteriorez linoleumul. Acum, pentru că m-au cam lăsat puterile, le tărâsc, pur şi simplu, şi nici că-mi mai pasă. Asta e… (râde) Deci, vezi, Ines, nu mă plâng, doar constat şi încerc să mă adaptez la situaţia mea din prezent… Sunt relaxată şi preţuiesc bucuriile pe care le mai am…
„Nimeni nu mi-a rostit numele”
– Și care sunt ele?
– Dacă stau să le contabilizez, totuşi nu sunt puţine. De exemplu, anul trecut mi se pare că am avut aşa, aş putea spune, vârful succesului. Am primit atât de multe invitaţii, am mers în atât de multe locuri, inclusiv în Jurilovca… Piesa mea celebră, „Şi afară plouă, plouă”, a căpătat „haine noi”, adică s-a făcut un remake, şi aşa s-a ajuns la o premieră: Marina Voica a cântat în duet cu Andrei Bănuţă! Iar publicul a fost încântat! Încântat! Însă acest vârf al succesului nu l-am atins doar prin muzica mea: de pildă, în Iunie, am fost la Festivalul TIFF, din Cluj, datorită filmului „Fluturi de noapte”, un lungmetraj documentar, pe care regizorul Andrei Ştefan Răuţu l-a făcut despre viaţa şi cariera mea. Filmul a avut premiera la TIFF, apoi am mers cu el, în August, şi la Festivalul Serile Filmului Românesc, din Iaşi, unde, din nou, s-a făcut o proiecţie. A fost o mare bucurie să mă întâlnesc cu atât de mulţi oameni care m-au felicitat, m-au complimentat, care au apreciat filmul! Din punct de vedere profesional, 2024 a fost un an excepţional, cu un singur nor: Festivalul de la Mamaia. Ines, fără exagerare şi fără falsă modestie, eu, la Festivalul de la Mamaia, am fost o adevărată regină. Ani şi ani şi ani de-a rândul, la fiecare ediţie, am avut câte 2-3 melodii în primă audiţie, am luat premii unul după altul şi, în plus, am susţinut şi o mulţime de recitaluri – aş fi meritat să mi se ridice o statuie! Zău, Ines! Şi cu toate astea, în 2023, la Gala Mamaia ’60, deși am fost invitată să susţin un recital (live, cu orchestră), deși mi s-a acordat un premiu și am fost introdusă foarte frumos pe scenă de Corina Chiriac (toată sala s-a ridicat în picioare şi m-a aplaudat), nu am fost trecută pe afiş! Dacă-ţi vine să crezi! Iar anul trecut, în 2024, deşi s-a spus c-ar fi fost invitaţi artiştii reprezentativi pentru istoria acestui festival, oameni care „au făcut istorie” pe scena de la Mamaia, eu – nu doar că n-am fost invitată, dar nimeni nici măcar nu mi-a pomenit numele. Toţi au fost pomeniţi, inclusiv artişti despre care eu nu ţin minte să fi participat cu mare succes la Mamaia, numai eu am fost lăsată pe-afară: numele meu n-a fost rostit de nimeni! Nici măcar de Horia Moculescu… Asta m-a durut mult… Eu, care în mod normal nu plâng, acum chiar am plâns! Am o carieră frumoasă în muzică, la Mamaia, am avut o participare intensă şi un succes de nici nu mai puteam să ies pe stradă, iar acum, cu toți anii, cine mai este ca mine, în sensul că am ajuns la vârsta asta şi pot încă să mai cânt live?! Nimeni! Şi-atunci, întreb retoric, de ce nici măcar nu mi s-a pomenit numele?… În fine, să mă întorc la întrebarea ta… O altă bucurie o reprezintă recunoaşterea publicului: înregistrările cu mine de pe Facebook, YouTube ori Tiktok au cu zecile sau cu sutele de mii de urmăritori, fanii mei îmi scriu pe reţelele sociale, cu cei foarte apropiaţi vorbesc şi la telefon… Oamenii încă mă iubesc şi mă apreciază, iar pe mine cum ar putea să nu mă bucure această revărsare de afecţiune?! Am nişte fani formidabili!
„De unde, naiba, să mai am răbdărică?”
– Dar prieteni, printre colegii artişti, mai aveţi? Cineva cu care să împărtășiți amintiri și speranțe?
– Nu, prieteni nu am. Artistul trebuie să fie detaşat de găşti, cel puţin, eu aşa gândesc. Prietenii îi am din alte domenii…
– Aţi spus că nu mai aveţi putere, energie… e o stare legată de sănătate ?
– Da, sănătatea, asta e principala mea problemă. Durerile: de ceva vreme mă doare foarte tare spatele. Şi nici n-o să-mi mai treacă, la vârsta asta. Dar, asta e! Merg înainte cum pot. Mi-am făcut analizele şi nu mi-a ieşit nimic grav. Îmi iau tratamentul… Şi râd, gândindu-mă cum mi se spune la doctor: „Trebuie să aveţi răbdărică!”. De unde naiba să mai am eu „răbdărică”? Mai daţi-mi încă vreo zece ani şi-atunci aş mai avea şi „răbdărică”, dar aşa… (râde) Tare-aş vrea să pot să-mi mai conduc maşinuţa: mi-e dor să mai şofez, dar nu mai pot… Din fericire, am o prietenă extraordinară, Daniela, care e educatoare şi care, fiind mult mai tânără decât mine şi locuind aproape, în Câmpina, nu doar că mă vizitează des, dar mă şi scoate la plimbări cu maşina. E o şoferiţă formidabilă! Uite, recent, stăteam de vorbă cu ea şi, discutând despre dragostea mea pentru animale, mi-a spus că nu departe de Târgovişte, în comuna Bucşani, există o rezervaţie de zimbri, care poate fi vizitată. Când am aflat, am rugat-o să mă ducă şi pe mine. Ne-am suit în maşină şi-am pornit-o spre Bucşani. Ce zi minunată am petrecut acolo, cu tot spatele meu rupt! Ce frumoşi sunt zimbrii! Şi cât de curioşi erau, cum veneau pe-aproape de mine: o fericire! Iubesc atât de mult animalele! Visul meu acum ar fi să pot să merg în Thailanda, să văd elefanţi pe viu, să pot să mângâi măcar unul: sunt nişte fiinţe atât de inteligente, atât de sensibile, atât de speciale… Îmi dai voie aici să fac o paranteză, apropo de fani? Prietena mea Daniela m-a invitat într-o zi să merg la grădiniţa unde lucrează ea, Grădiniţa nr. 1 din comuna Măgureni, să le cânt puţin copilaşilor de acolo. Am mers cu bucurie! Şi – Doamne! – de ce primire am avut parte şi cât de drăgălaşi au fost cei mici! Le-am cântat, iar princhindeii m-au adoptat numaidecât. Deci, acum pot să spun că am şi fani în vârstă de trei anişori!
– În interviurile noastre trecute vorbeați cu mare drag și de grădina dvs. din Breaza. O mai aveți? E la fel de frumoasă și iarna? Natura e mare dătătoare de energie, chiar și la ani târzii…
– Ce iarnă, Ines? Uite, şi acum sunt 18 grade afară. Aşa că grădinuţa mea n-a avut mantie albă, dar tot frumoasă şi îngrijită e. (Asta, în primul rând, datorită grădinarului meu). Şi tot generoasă în flori şi în miresme: anul trecut a fost anul trandafirilor! Doamne, ce splendoare am avut în grădină: tot felul de trandafiri, cu atâtea culori şi nuanţe, cu o simfonie de miresme… Natura asta e cu-adevărat un secret şi o minune! Noi oamenii, nici pe sfert nu ne dăm seama cât este ea de inteligentă! Sunt curioasă dacă minunea cu trandafirii o să se repete şi anul ăsta. M-aş bucura, dar, oricum în grădina mea sunt o sumedenie de alte flori pentru toate anotimpurile, e iarbă, ce văd n-are vârstă, este eternă…
