Ce mai face… MEDEEA MARINESCU: “Cum aștept primăvara? Plină de senin și de bucurie…”

Cu brio în noul an

– Cum ai început anul 2025, Medeea? Cu temeri sau cu speranțe? Mai e loc de visare în viața ta?

– L-am început foarte bine, pentru că m-a prins în repetiţii cu un nou spectacol, care a avut premiera pe 3 Februarie, și toată luna Ianuarie am repetat. Ce-ți poți dori mai mult ca actor, decât un an început pe scenă? Iar spectacolul e și el foarte bun. Se numeşte “Dragi părinţi”, un text franţuzesc, nominalizat la Premiile Molière în 2022, o comedie care ridică probleme legate de relaţiile părinţi-copii-societate-bani. Piesa e excepţional scrisă, are un substrat foarte serios, doar ambalajul e comic, iar distribuţia (după cum spune lumea, nu eu) e foarte omogenă: părinţii sunt Carmen Tănase şi Marius Bodochi, copiii sunt Şerban Pavlu, Marius Manole şi cu mine. Piesa a născut un val foarte mare de apreciere faţă de teatrul independent, inclusiv din partea unor persoane care anterior nu aveau o propensiune deosebită faţă de el sau poate chiar îl dispreţuiau. Citind comentarii scrise pe Facebook, am văzut destul de multe în care se spunea ceva de genul “Nu sunt adeptul/adepta teatrului independent, dar recunosc că acest spectacol m-a tuşat profund şi m-a apropiat de teatrul neinstituţionalizat”. Eu am activat foarte mult în teatrul independent, într-o perioadă în care teatrul instituţionalizat nu-mi oferea foarte mari satisfacţii. Să ne amintim doar de “Străini în noapte”, piesa cu Florin Piersic, care, deşi a fost un spectacol de teatru independent, a fost apreciată la justa ei valoare şi, ca dovadă, a făcut istorie: am jucat-o vreme de paisprezece ani, iar înainte se mai jucase încă doi ani! Dar să revin: dincolo de satisfacţia succesului pe care îl are “Dragi părinţi”, orice premieră îţi dă și un boost de energie, de încredere, de chef de a face mai multe lucruri… În plus, am avut şi multe alte spectacole şi turnee, inclusiv în străinătate.    pentru publicul din afara României, pentru oamenii care sunt plecaţi de mai multă vreme, chiar de dinainte de 1989, dar și pentru cei plecaţi după anii ’90 şi care simt nevoia de o legătură cu ţara, dar şi pentru copiii şi tinerii care trăiesc în străinătate şi care nu vor să se dezrădăcineze… Și ca să rămân în zona profesiei,    pentru viitorul apropiat, am în minte mai multe proiecte, dintre care unul, la care lucrez activ, este o colaborare cu Axia Marinescu, o tânără pianistă stabilită în Paris. Vrem să facem împreună (ne şi cheamă Marinescu pe amândouă, de-o să zică lumea că suntem surori) – un spectacol cu muzică şi poezie, ceva foarte special, foarte sensibil. Acum îl “dospim”. Fiindcă e nevoie de un timp de “dospire”, să ştii! Trăim într-o lume în care pare că viteza de reacţie la provocări e totul, dar în anii din urmă eu, una, mi-am dat seama că, de fapt, nu e totul. Viteza de reacţie e importantă, dar nu împinsă la extrema aceea, în care intri pe pilotul automat al dorinţei de a face cât mai multe şi cât mai repede. Mai ales în sfera artistică, ai nevoie de inspiraţie, iar inspiraţia nu vine pocnind din degete, în sfera artistică ai nevoie să cauţi, să scormoneşti în tine, dar şi în exterior, or, scormonitul ăsta nu poţi să-l faci dacă nu ai starea interioară potrivită. Când naşti un proiect artistic, trebuie să-ţi dai timpul de a căuta… Ăsta e crezul meu, de la care nu abdic: prefer să fac proiecte mai puţine, dar să aleg texte care îmi spun ceva şi care sper că vor spune ceva şi publicului. Calitate, nu neapărat cantitate! Şi nu doar calitate, ci o calitate care să mă mulţumească, în primul rând, pe mine. Fiindcă, să fim cinstiţi, toţi actorii, şi nu numai, toţi oamenii vor să facă lucruri care, în primul rând, să-i mulţumească pe ei înşişi. Nu e o dovadă de egoism, ci e logic: dacă nu lucrezi la ceva cu plăcere, ci contre-coeur, rezultatul nu va fi acelaşi, va fi inferior.

Primăvară pe Strada Parfumului

– Suntem în ultima săptămână din Februarie, și deși afară s-a pus pe iarnă (bine că a venit!), primăvara se simte deja, nu se lasă alungată de omăt. Aștepți primăvara? Știu că și tu ești născută în luna Mai.

– O, da, întotdeauna am iubit primăvara, mai mult decât orice alt anotimp, chiar şi decât vara, care înseamnă mare, soare, vacanţe cu copiii. Primăvara, de fiecare dată, am sentimentul ăla de îndrăgostire: e ceva în aer, care mă face să iubesc tot! (râde) Şi-ntotdeauna, primăvara mă simt mai fericită: aşa, fără nici un motiv aparent! Şi mă simt şi mai vioaie, şi cu mintea mai limpede… Plus că primăvara mă leagă, subtil, şi de copilărie, de casa din strada Parfumului: îmi amintesc imaginea şi mireasma tufei de iasomie, când începea să înflorească în toată puritatea ei albă, apoi imaginea globurilor splendide din tufa de boule de neige şi-apoi aceea a boltei de trandafiri din faţa bucătăriei… Bolta asta mi-a recreat-o George (n. red. George Dăscălescu, director de imagine, soţul Medeei) şi în faţa bucătăriei de la casa în care locuim acum: a sădit trandafirii ăştia căţărători acum şaisprezece ani, când eram însărcinată cu Luca, iar acum, fix la sfârşitul lui Mai, când e ziua mea, bolta e toată roşie, înflorită şi superbă, exact aşa cum era şi aceea din copilărie. E cel mai frumos cadou de ziua mea!     

– Înflorești și tu, când vorbești. Ce înseamnă pentru tine iubirea, Medeea?

– Mi-ai dat temă grea la extemporalul ăsta! (râde) Cred că… pur şi simplu, iubirea e marele cadou al vieţii: nu poţi să trăieşti fără să iubeşti. Cu riscul de a suna a clişeu, eu chiar cred că ăsta e motorul vieţii. Că iubeşti o idee, un ideal, iubirea asta, orice formă ar avea, te agaţă de existenţă şi te ajută să mergi mai departe zi după zi. Pe mine, una, după ce am trecut de faza de îndrăgostire, când mi-am dat seama ce înseamnă realmente să iubeşti un om, să-l iubesc pe George, am simţit şi simt că asta este ceea ce mă împlineşte cu adevărat. Bântuie tot felul de teorii în profesia mea: că dacă ești actor și vrei să faci carieră, nu trebuie să fii legat foarte tare de cineva, că un actor nu trebuie să aibă familie, fiindcă nu poate să se împartă între scenă și casă… M-am lovit și eu de percepţia asta greşită: când am rămas însărcinată cu Luca, am auzit de câteva ori întrebarea “A, păi, faci copiii? Şi cariera?”. Or, s-a dovedit că teoriile astea sunt profund greşite. Am cunoscut actori mari care, la sfârşitul vieţii, mi-au spus că dacă regretă ceva în viaţă, regretă că n-au “investit” într-o familie, că au greșit crezând că nu poţi să-ţi faci o familie şi să-ţi “creşti” şi cariera. Ştii, cu toţii avem frustrări în viaţă, dar cred că lipsa familiei e una dintre cele mai mari din ele. Vine o vreme când îți dai seama că nu mai ai atât de mult timp la dispoziţie, ca la 20 sau 30 de ani, şi nu mai ai nici acelaşi tip de energie, şi-atunci frustrările se adâncesc. Iar frustrările sunt cele care ne fac să îmbătrânim urât. Da’ dacă iubeşti profund ceva sau pe cineva, dacă în interiorul tău există această iubire reală, ea te înfrumuseţează, căci te ajută să vezi toate aceste neîmpliniri ca pe un dat neesenţial în existenţa ta: ai ceva mai important decât să te gândeşti la regrete. E ca în poezia “Lumea îmi părea o cifră”, a lui Eminescu: “Îmi părea că împăraţii sunt pe lume un nimic / Căci ei nu ţineau în mână degetul tău dulce, mic, / Începusem s-am în lume ceva ce plătea mai mult / Decât lumea, decât totul ce putusem să ascult; / Mă miram, cum de pierdusem ochii pentru tot ce fu? / Toate existau sub soare, pentru că exişti şi tu.” Cred că asta e definiţia cea mai adevărată şi mai frumoasă a iubirii, aşa cum o înţeleg eu: toate şi totul se subordonează iubirii, care e singura certitudine a existenţei.

Două rămurele: Luca și Filip

– Fiindcă vorbești așa de frumos de iubire, mai deschide o ușă spre ea și spune-ne ce-ți fac copiii…

– Ce bine ai legat lucrurile… Tocmai voiam să adaug că, la mine, iubirea are şi două “rămurele”, ce poartă numele Luca şi Filip. Uite, serile trecute, eram în casă, cu toţii, găteam împreună – Luca gateşte, e un mare maestru bucătar: îi place, dar are şi talent, de unde trag concluzia că-l moşteneşte pe Geor­ge, care găteşte fenomenal. Și eu am vrut să spun ceva şi-am început cu apelativul: “Iubitule”, la care Luca a intervenit şi-a zis: “Care dintre ei?” (râde) Pentru că eu îi spun “Iubitule” şi lui George, şi lui Luca, şi lui Filip (lui Filip îi mai spun şi “Bucurie”, pentru că e râzător tot timpul…). Am primit enorm de la viață, pentru că am iubire: îi am pe bărbaţii mei – pe George, pe Luca şi pe Filip – şi asta e comoara vieţii mele! Spun “bărbaţii mei” fiind­că şi copiii au crescut: băiatul cel mare, Luca, se apropie cu paşi repezi de majorat şi de facultate, va trebui să-şi aleagă drumul; cel mic, Filip, începe şi el să dea cu ochii de lume şi s-o înţeleagă… Au crescut, cum se spune în basme, “ca din apă”, iar conştientizarea acestei realităţi m-a repoziţionat şi pe mine. Nu doar faţă de ei doi, ci şi faţă de lume, în general. Privindu-i pe ei cum se dezvoltă, cum evoluează, cum “pipăie” calea spre înainte, cântărind argumentele pro şi contra, mi-am dat seama şi eu de ceva, şi asta e partea frumoasă a îmbătrânirii: că nu mai simt nevoia să fiu pe placul tuturor. Nu mă mai atinge atât de mult faptul că unii oameni nu mă plac sau nu mă apreciază. Din contră, asta mă ajută să-i cern mai uşor, fără resentimente şi fără păreri de rău, pe oamenii cu care aleg să vorbesc la telefon ori să mă văd la o cafea. Ceea ce, în plus, îmi scuteşte un timp preţios, un timp pe care pot să-l adaug la acela petrecut cu familia mea. Când eşti foarte tânăr, eşti frenetic, vrei să cunoşti cât mai multă lume, eşti dispus la un soi de compromis social mult mai mare, ca să placi, să obții aplauze. Ei, acum, eu, una, nu mai sunt dispusă să fac asta, nu mai am atât de multă toleranţă: am făcut curat în cercul meu social, nu mai fac compromisuri, inclusiv cu oameni apropiaţi, din breaslă, oameni pe care nu mai simt atât de mult nevoia să-i văd.

– Codexurile moderne de sănătate recomandă prietenii drept medicament. Cine îi are se poate considera fericit. Funcționează și la tine rețeta?

– Da, dar am foarte puţini prieteni, și ei atent selectați. Am avut suişuri şi coborâşuri cu ei: de în­ţe­legere, de percepţie şi, la un moment dat, şi de încredere. Dar am ales să rămânem prieteni, să rămânem împreună, pentru că lucrurile care contează cu-adevărat în prietenie există și în relaţia noastră. Nu am putut să şterg cu buretele din memorie momentele în care ei au fost foarte importanţi pentru mine: am stat, m-am gândit şi am realizat că dacă prezenţa lor în viaţa mea mi-a făcut bine, înseamnă că e ceva, acolo, profund, care contează mai mult decât episoadele când între noi lucrurile au scârţâit. Deci, am continuat prietenia. Pe de altă parte, au existat în viaţa mea şi prietenii care s-au diluat, ceea ce înseamnă că acel ceva profund n-a prins rădăcini, că fundaţia nu era într-adevăr solidă. Dar, ştii, eu cred că, oricum, prieteni adevăraţi nu poţi să ai o armată şi nici nu-ţi trebuie mulţi. Sigur, de asta mi-am dat seama în timp, la maturitate, că atunci când eram mai tânără credeam că pot să fiu prietenă cu toată lumea: credeam că dacă împărtăşim aceleaşi bucurii, în privinţa teatrului, şi aceleaşi credinţe suntem prieteni. Şi nu e aşa. Prietenia e dincolo de profesie, de fapt, n-are nicio legătură cu ea.

Inflație de spectacole

– La începutul discuţiei noastre, ai spus că “Dragi părinţi” e un spectacol făcut serios, nu din dorinţa de a face divertisment şi de-a câştiga bani. Ţi se pare că în anii din urmă lucrurile s-au schimbat în breasla ta? Că e mai multă industrie şi mai puţină artă şi pasiune?

– Nu, nu simt asta şi-o să-ţi explic de ce. Teatrul independent a creat un anumit nivel de concurenţă. Datorită lui, azi există o plajă mult mai largă de opţiuni, de spectacole: acum există chiar o inflaţie de spectacole faţă de câte săli sunt disponibile în Bucureşti. Ce să mai zic de situaţia din ţară, unde sunt cu mult mai puţine săli, în care poţi să mergi să joci. Or, concurenţa asta a determinat şi creşterea numărului de producţii din teatrele instituţionalizate. Faţă de acum 4-5 ani, azi se scot mult mai multe premiere. Pe de altă parte, pasiunea autentică a început să facă şi ea o diferenţă: facem teatru pentru că suntem la serviciu sau facem teatru pentru că “ne arde” cu adevărat, ca să mă exprim colocvial? Fiindcă, din păcate, există şi actori care doar bifează rolurile, dar pasiunea lor a murit de mult. Spre deosebire de ceilalţi, care joacă la fel de pasionaţi şi într-o sală mică, unde nu-i aplaudă Sala Palatului, dar care se bucură de o imen­să admiraţie şi afecţiune din partea publicului, care le simte autenticitatea. Uite, eu, pe lângă spectacolele din sălile mari, fac, de exemplu, şi “Perplex”, un spectacol pe care-l joc într-o sală mică, cu public puțin, dar pe care, de fiecare dată, abia aştept să-l joc. La fel, fac rolul Lucy, un rol mic în economia spectacolului “Opera de trei parale”, pe care aş fi putut să-l refuz, însă mie mi-a spus ceva şi, mai mult, am considerat că e o provocare ca, din acel sfert de oră pe care îl petrec pe scenă, să fac ceva să conteze: asta ţine de pasiune, nu de obligaţia de serviciu. Aşadar, în opinia mea, teatrul independent a ridicat atât ştacheta calităţii, cât şi pe aceea a pasiunii. Şi mai e ceva ce eu, una, am învăţat făcând teatru independent: cum să mă mobilizez în repetiţii, să fiu prezentă cu totul acolo, să fiu inventivă şi creativă într-un timp limitat. Ştii, în teatrul independent te lupţi să surmontezi lipsa mijloacelor pe care le ai la dispoziție în teatrul instituţionalizat. Pentru un spectacol trebuie să închiriezi o sală, nu-ţi permiţi să ai două luni de repetiţii, deci, repeţi pe unde apuci şi doar la final ajungi pe scenă. Apoi nu ai nici mijloacele tehnice din teatrele de stat: turnante, fumigene, proiecţii de nu ştiu care şi aşa mai departe. Dar situaţia asta te obligă să gândeşti repede, să-ţi pui la bătaie inventivitatea, să fii foarte prompt şi foarte exact în cum repeţi: e un antrenament excepţional! Gândeşte-te că, în 1998, când am intrat în Teatrul Naţional, se stătea la o piesă şi câte doi ani: or, asta îţi dădea aşa, o lentoare, inclusiv în a te aduna actoriceşte. Sigur, cum spuneam şi mai devreme, o piesă are nevoie de o perioadă de “dospire”, nu poţi s-o faci chiar de pe o zi pe alta, însă concurenţa a schimbat lucrurile şi în teatrele instituţionalizate: azi, o piesă se pregăteşte maximum în trei luni. Aşadar, acest tip de rigoare, pe care l-am învăţat făcând teatru independent, mi-a prins extrem de bine, inclusiv în proiectele de la Naţional, deci din teatrul instituţionalizat. Nu-i vreme de leneveală, de gânduri care să-ţi zboare în altă parte…

– Complimentul pe care se cuvenea să ți-l fac la începutul dialogului nostru ți-l fac acum, la sfârșit: arăți senzațional. Timpul pare să treacă pe lângă tine. Cum faci?

– Nu se vede, dar fizic am avut de suferit. În primul rând, de ani de zile mă lupt cu nişte probleme cu spatele. Aşa că, deşi până acum toată viaţa am fost doar privitoare de sport, m-am apucat de pilates: fac de două ori pe săptămână, şi antrenamentul ăsta îmi dă un mare boost de energie. Aşa mi-am dat seama că şi corpul e o maşinărie, care are nevoie să fie întreţinută, la fel cum, din când în când, duci şi maşina în service. Prin urmare, la sfatul medicului, am început un regim alimentar, nu din motive de siluetă, căci nefiind vreodată omul exagerărilor, nu aveam probleme de această natură. Regimul ăsta e menit să amelioreze funcţionarea organismului. Îl completez, tot aşa, nu după capul meu, ci la recomandarea unor medici şi în urma unor analize, cu anumite vitamine… E clar: mă voi prezenta la întâlnirea cu primăvara plină de senin şi de energie bună! (râde)