• Mi-am propus să aflu răspunsul la întrebare pe stradă, în cartierul meu, Drumul Taberei, într-o zi de duminică, când oamenii au chef de vorbit •
Lavinia Nițoi, 43 de ani, tehnician dentar
“Mi-am mutat gândul la altceva”
Nu știu dacă știți, există o glumă care tot circulă zilele astea pe internet: aceste alegeri v-au fost prezentate de Aspacardin. Pentru cei care nu știu, Aspacardinul e un medicament pe bază de magneziu și potasiu, care te protejează de palpitații și te liniștește. Eu l-am încercat; funcționează, hahaha! Revenind la întrebare, eu una mi-am cam dat seama că sănătatea mea mintală e în pericol, dacă mai rămân mult cu nasul în tabletă. Ajunsesem să mă uit doar la dezbateri politice, doar asta vorbeam în casă, doar despre asta vorbeam la lucru. Până când am realizat că mai sunt cinci zile până la Crăciun și eu, în loc să mă conectez la bucuria sărbătorilor, mă perpeleam toată și-mi rodeam unghiile, de parcă îmi amenința cineva familia cu pistolul. Stai, Lavi, mi-am zis, că nu e chiar așa. Gata, până aici, ai copii, ai o viață frumoasă, împlinită, nu e sfârșitul lumii, o să fie bine! Așa mă îmbăt eu cu apă rece și-mi spun mereu că o să fie bine. E supapa mea de salvare și să știți că funcționează. Mi-am dat seama că vina e numai și numai a mea, că m-am expus prea mult la tot ce a circulat în media, mi-am dat seama că expunerea asta în exces doar îmi sporește nesiguranța și frica. Și am ales să nu mă mai expun, simplu! Să-mi mut gândul la altceva, cum zicea bunica mea. Și mi-am mutat gândul. Doar se apropia Crăciunul! Mi-am luat copiii de mână, am mers la cumpărături, ne-am decorat bradul. Le-am propus copiilor ca anul ăsta să-l decorăm cu ornamente făcute de noi: felii uscate de portocală, de măr, am confecționat noi beteala noastră, din floricele de porumb și fructe uscate de merișoare, am pictat câteva globulețe, a fost frumos de tot! Și asta m-a echilibrat. M-am reconectat la bucurie, la copii, la familie! Pentru că astea sunt lucrurile cu adevărat importante! Acum, seara, în loc să pornim televizorul, alegem să jucăm vreun joc, sau pur și simplu, să fim împreună. Nu stăm pe telefoane sau la televizor, ci povestim nimicuri de peste zi. Nu înseamnă că nu mai știu ce se întâmplă în țară sau că nu mă mai interesează, dar nu mă mai uită Dumnezeu în fața știrilor. Am realizat că, cel mai mult și mai mult, contează realitatea apropiată, viața ta. O să fie bine, că doar asta e deviza mea în viață!
Mircea Dragomirescu, 57 de ani, gestionar depozit
“Mai o tablă, mai o bere”
Bucurie? Poate glumiți, domnișoară, s-a dus demult din ograda noastră. De unde să-mi iau bucuria?! Ce bucurie să mai existe, când te chinui să-ți plătești facturile, când ai rate la bancă? Ce bucurie, când nu știu cum să-mi drămuiesc banii, ca să am ce mânca și mâine? Și ca mine, mulți! Nu mai e bucurie pentru omul simplu, vă zic eu. Ce am sunt, așa, niște momente de relaxare… Cum mă relaxez? Păi, la sfârșit de săptămână mai joc o tablă cu un prieten din copilărie. Stăm aproape unul de altul, la o stație de autobuz și, când merg eu la el, când vine el la mine. Iar când e vremea mai bună, ne întâlnim în Cișmigiu, la șahiști, acolo. Mai povestim, mai uităm de probleme, mai râdem, mai bem o bere, asta. Și acum, că mă gândesc mai bine, e ceva ce mă ține sănătos la minte: muzica, domnișoară. Dar nu muzica asta de acum. Muzica aia veche, din anii ’80. Seara ascult mereu. Ascult și românești, alea bune, de altădată, dar ascult și străine, în special Modern Talking. Nu știu dacă știți, aveau ei o melodie, Cheri cheri lady, balsam pe suflet e melodia asta! Uit și câți ani am, uit și cum a trecut viața pe lângă mine. Stau așa, ascult și mă relaxez. Îmi prinde bine. În viață, trebuie să ai o metodă prin care să te rupi de probleme, că altfel, Bălăceanca scrie pe noi. Na, cam asta, sănătate multă! Și să ascultați melodia aia, vă rog eu! Balsam e! Balsam pe suflet, vă spun!
Gabriela Covaci, 76 de ani, pensionară
“Eu îmi iau liniștea la biserică”
E tevatură multă în lumea de azi, cu nebunia asta politică, cu prezidențialele, cu voturile, cu ce se întâmplă în țară și în lume, îngrijorarea războiului, toate. Ca toată lumea, sunt și eu afectată, dar pe mine viața m-a încercat de copil, am avut necazuri cu duiumul, nici nu v-ar ajunge paginile revistei dacă m-aș apuca să le înșirui. Așa că, nu știu cum să vă spun, dar, pentru mine, toată treaba asta politică e așa, mai mult un zgomot de fond. Când știi cu adevărat ce înseamnă greutățile și necazul, să te superi pe situația politică a țării e aproape un moft. Asta să fie problema mea, că vine unul sau altul președinte… Apa trece, pietrele rămân! Ce pot să vă spun, așa, în linii mari, e că am învățat de foarte tânără să mă protejez, să-mi găsesc o cale care să-mi aline sufletul. Pentru că, v-am zis, am fost rău încercată, fără părinți de mică, cu probleme de sănătate, trecută printr-un divorț urât… Nu contează câte și mai câte! Dar viața m-a forțat să-mi găsesc undeva un sprijin. Și sprijinul ăsta l-am găsit la biserica mea din cartier. Îmi place să merg la slujbă, de acolo îmi iau liniștea, o las să curgă prin mine și așa de bine îmi face, pur si simplu simt cum mă mai curăț, cum sunt mai ușoară! Iar în afară de biserică, nu există zi să nu mă plimb. Plimbatul mă face să deschid mai bine ochii la ce contează cu adevărat: un copil care râde, o pasăre care așteaptă să-i dai o fărâmitură de pâine, o pisică care apare de nicăieri și vrea s-o mângâi, tinerii care se țin de mână sau câte un bătrân de ăsta, ca mine, care stă și se tot uită la nori. Lucrurile mici mi-aduc pace și bucurie. Nu îmi permit să dau sfaturi, dar aici trebuie căutată liniștea, în lucruri simple. Și cred că din liniște izvorăște și bucuria. Și mai e ceva: când ești liniștit și crezi și în Dumnezeu, nu te mai tulburi așa ușor de la toate prostiile lumii trecătoare…
Ștefan Florea, 27 de ani, șofer/livrator
“Paisprezece oameni într-o garsonieră”
Bucurie? Ei, e mult când zici “bucurie”. Sau, nu știu, așa mi se pare mie. Clar există o diferență: una e să te bucuri că ți se naște un copil și alta e să primești un cadou pe care ți-l doreai. Nu cred că e tot una. Bucurie, bucurie…, de unde îmi iau bucuria? Uite, a fost ziua mea de curând și am chemat toată familia acasă la mine. Deci, 14 oameni, ca să-ți dai seama, într-o garsonieră. Verișori, nepoți, unchi, mătuși, mama… Nu s-a mai întâmplat asta, să ne strângem toți împreună, de când eram mic, când ne strângeam toți, la bunica, de Crăciun, la brad. Și am avut sentimentul ăsta, efectiv, că uite, ne-am strâns iar toți împreună, că eu am reușit să-i strâng pe toți la un loc. Și, gen, m-am tras așa, într-un colț, să mă uit la ei cum râd, cum vorbesc… Adică, eram toți împreună, deși, în rest, na, fiecare e cu viața lui. Asta cred că e bucuria: să fii cu ai răi. Efectiv mi s-a umplut sufletul când i-am văzut pe toți la mine acasă! Mă uitam la ei și mă gândeam ce familie frumoasă am! Și mi-am amintit și ce simțeam când eram mic, acolo, la bunica, de Crăciun. Liniștea aia, știi, că suntem toți împreună și o să vină și Moșu în curând. Eh, la mine acum, n-a mai venit Moșu, dar bucuria 100% a venit!
Anchetă de ANDRA OCNARU
