ADA LUPU, actriță
Numărătoarea bucuriei
Întotdeauna am fost un om optimist. Optimist până la naivitate, până în punctul în care ar fi putut părea că refuz să accept realitatea, atunci când aceasta nu era luminoasă. Aș spune că speranța nu am pierdut-o niciodată până la capăt și nici credința în bine. Uneori, revărsându-se în cascade, alteori cât un bob mic, bine ascuns în pământ, speranța mea a supraviețuit fiecărei zile, fiecărei încercări. Bucuria, în schimb, atât de fragilă, aproape casantă, deseori mi-a alunecat printre degete. Când bucuria dispare, mă simt ca un copil care a scăpat un obiect drag în apa mării și încearcă, disperat și, mai ales, inutil, să-l recupereze. Și știu că în jurul meu, mai aproape sau mai departe, un număr infinit de mâini imprecise, precipitate, caută ca mine, prin nisipul ud, ceva sau pe cineva…
Încă e bine, îmi spun, cât corpul mă mai ascultă, mă duce unde am nevoie, cât mă trezesc sănătoasă. Atât de banal, de simplu! Și până la urmă, s-ar putea ca despre asta să fie. Sau chiar despre asta să fim. Lucruri simple! Mă bucură zilele care trec fără boală, fără durere, fără vești proaste. Mă bucură iubirea, sub toate formele ei. Acum îmi dau seama că iubirea întreagă, fără îndoieli, fără drame, e ancora mea cea mai de preț. Omul cu care împart totul, inclusiv fricile, îngrijorările ce vin din haosul în care lumea băltește, este sursa mea principală de bucurie, de calm, de speranță. La fel cum e și mama. Și acum sunt momente în care am impresia că mama o s-o rezolve și pe asta, indiferent că e vorba de o problemă minoră sau de o catastrofă globală. Știu că nu e așa, știu că mama n-o să poată face nimic pentru a opri războaie, dar gândul că ea e aici, fie doar și pentru mine, mă liniștește. Prietenii mă umplu, și ei, de bucurie și de speranță, chiar și prin simplul motiv că există. Știu că ei sunt o binecuvântare. Iar dincolo de reperul pe care îl am în oameni, un aspect foarte important al vieții mele îl constituie pasiunile mele. Gândul că am ceva ce-mi place să fac, ceva care mă motivează, pentru a mă trezi dimineața atunci când sună alarma ceasului, mă ajută enorm. E un privilegiu ca pasiunea să-ți devină o meserie, iar eu mă bucur de asta.
Munca îmi aduce satisfacție, mă responsabilizează și, în definitiv, mă bucură. Câtă vreme avem săli pline la teatru, îmi dau seama că încă mai au o șansă, și cultura, și educația, că nu suntem pierduți. Mă bucură fiecare spectator, cum mă bucură și ipostaza în care eu sunt în public, la un spectacol care-mi place. Cred că arta, în general, e una din sursele mele de speranță. Mă bucur și să privesc un film sau să citesc o carte, mă bucur foarte mult când văd creații ale artiștilor plastici sau când ascult muzică. Cred cu tărie că emoția poate constitui un mijloc minunat de a ajuta specia umană să nu se degradeze ireversibil.
Îmi dau seama că nu am reprezentări originale ale surselor de bucurie, poate pentru că ea e, prin definiție, universală. La fel cum e și durerea. Las, în final, câteva din banalele, clișeicele chiar, imagini care pentru mine înseamnă bucurie și speranță: un bătrân care nu moare singur într-un azil, pentru că s-a găsit cineva din familie care să-l ajute să treacă dincolo cu demnitate, o intervenție a pompierilor doar pentru a da jos o pisică din copac, un atlet de pe locul doi care-și împinge adversarul de pe locul 1 peste linia de finish doar pentru că acesta a căzut exact înaintea ei, un bărbat care-i oferă locul în autobuz unei doamne… Toate acestea și multe altele încă sunt semne că atâta vreme cât nu vei întoarce capul de la cel aflat în suferință sau necaz, vei înțelege mesajul suprem al Celui care și-a dat viața pentru ca noi să putem găsi calea spre Bucuria cea mare care rămâne nestinsă.
LILIANA URSU, scriitoare
“Mulțumim pentru bucurie”
Bucuria credinței e vindecătoare. Ea îți deschide sufletul pentru aproapele și mai ales pentru “departele” tău. E nevoie de această deschidere, pe care o cucerești cu fiece rugăciune, cu fiece faptă bună, cu puterea de a ierta, de a nu ține minte răul, de a dărui fără să aștepți nimic în schimb. Înseamnă să ieși din imediatul și greul lumii, înarmat cu armele nădejdii și ale bucuriei, trăind în taina întâlnirii cu Hristos.
Bucuria credinței e transfiguratoare, unică. Degrabă ajutătoare. Ea cuprinde atâtea alte bucurii: cea a Sfintei Împărtășanii, a rugăciunilor mântuitoare, a citirii psalmilor, a Evangheliilor, a trăirii Sfintelor Liturghii, a Nașterii Domnului, a pelerinajelor, a nașterii de prunci, culminând cu praznicul praznicelor: Învierea Domnului nostru Iisus Hristos! A învierii noastre sufletești, a Bucuriei!
Este atâta taină, atâta zvon de fericire și promisiune de ajutor, în mai toate Acatistele închinate Sfinților și Sfintelor, dar mai ales în cel al Maicii Domnului, și toate cuprind îndemnul divin Bucură-Te! Este salutul îngerului Gavriil, identificat drept un poem în sine, cel mai scurt și mai intens poem, poemul bucuriei supreme, întrucât cu el începe Marea Veste. Promisiunea dumnezeiască a mântuirii noastre. Așa începe bucuria creștinului, cu Buna Vestire: “Bucură-Te, ceea ce ești plină de Har, Marie, Domnul este cu Tine. Binecuvântată ești între femei și binecuvântat este rodul pântecelui Tău, că l-ai născut pe Iisus, mântuitorul sufletelor noastre, amin”.
Mai mult ca oricând, aceste vremuri pe care le trăim acum au luat-o razna. Și atunci, poate ar trebui să ne odihnim aproapele nostru cu un cuvânt bun, să ne rugăm pentru el, să-i descrețim sufletul. Și de ce nu ne-am saluta noi, oamenii, cu salutul de tot anul al Sfântului Serafim: “Bucuria mea, Hristos a înviat!”. Poate ar trebui să ne oprim mai des din fugile noastre zilnice, să intrăm în dialog cu noi și să ne întrebăm: “Cine sunt eu? Mai sunt oare în inima mea? Dar în inima lui Dumnezeu?”.
Cei mai buni dascăli de bucurie sunt copiii. Și cine, dacă nu ei, ne descuie bucuria după atâtea griji și restriști. Copiii și inocența lor angelică sunt dăruitorii de senin și speranță. Ei ne învață să iertăm și să iubim. Cele mai frumoase lecții eu le-am primit de la nepoțeii mei, Andrei și Alexandru, care încheie orice întâlnire a noastră: cu “Mulțumim pentru bucurie!”.
CĂTĂLIN MANOLE, ziarist
Concert cu îngeri
E un pick-up vechi, din anii 70. Apăs pe buton. Brațul se ridică singur și se așează pe marginea discului. Pentru câteva secunde, în boxe se aude acel fâșâit inconfundabil al vechilor discuri de vinil. Este un sunet alb, prelung, în care poți distinge micile imperfecțiuni ale plăcii ce se învârte sub ac. Acel sunet este granița de netrecut. Acel foșnet misterios separă lumile. Dincolo de el, timpul își recapătă curgerea pe care o știam. Secundele nu trec nici mai repede, nici mai încet, se mișcă în ritmul discului care se învârte. Trebuie să mă așez și să ascult, nu pot face nimic altceva. Știu, în lumea din care vin se întâmplă atât de multe lucruri în acele secunde – amenințările se înmulțesc și cresc, războaiele se suprapun, inflația crește, economia e gata să explodeze, toate par în pragul apocalipsei și toate par că vor exploda într-o mare catastrofă sau sunt deja o mare catastrofă. Dar în lumea sunetului de pick-up, toate astea sunt departe, dincolo de o graniță pe care nu o pot trece. Eu sunt pe insula unei mici bucurii, înconjurat de ape liniștite, nesfârșite. E locul pe care l-am descoperit încă de copil, când ascultam la pick-up-ul Pacific, acel pick-up cu lampă verde și capac masiv de lemn. E locul în care muzica mi-a însoțit mirările primei îndrăgostiri adolescentine și mai târziu mi-a luminat primele întrebări filosofice descoperind lumea reală, dincolo de ceea ce știam din cărți. De cele mai multe ori ascult muzică clasică. Requiem-ul lui Mozart nu îmi pare despre moarte, ci despre insuportabila frumusețe a vieții; Concertul numărul doi al lui Rachmaninov e despre năvalnicele valuri ale îndrăgostirii; Valsurile lui Strauss mă duc în lumea frivolității strălucitoare. Câteodată, ascult jazz, și trompeta solară a lui Miles Davis mă poartă pe străzile Parisului, rătăcind la braț cu Jean Moreau. Sau devin melancolic și nostalgic, ascultându-l pe Keith Jarrett, în fabulosul său concert de la Köln. Printre clapele pianului său se aude foșnetul discului de vinil. Fug de realitate? Nu, e doar o altă realitate, în care prefer să rămân un timp, pe această mică insulă a bucuriei pure, fără rest. Sau poate că prefer să văd tot ceea ce este mai frumos în umanitate, toată această muzică sublimă, creată de oameni. Aceiași oameni care nasc amenințările și războiul și catastrofele. Discul cu Bach se învârte. Sunetele se transformă în lumină, bucuria în speranță. De ce mi se pare că orga descrie icoana Maicii Domnului cu Pruncul, zugrăvită de Luca din Iclod? O iubire ne sfâr şită este această îmbrăţişare, care cu prinde în ea şi viaţa, şi suferinţa, şi mân tuirea. Maica ținând la piept Pruncul. O iubire nepă mân teană, fiindcă Maica Domnului şi Prun cul Iisus fac par te şi din viaţa aceas ta, dar şi din cea de apoi. Sunt mult mai pre sus de moarte. Tră iesc în iubire, îmbrățișați întru eternitate. Iubirea cea veşnică. Simt că inima mi se încălzește. Nimic din urâțenia lumii nu mă poate atinge. Sunt doar eu, un pick-up vechi și îngerii care ascultă cu mine.
