Stătea speriat și zburlit în parcul spitalului unde soțul meu și cu mine lucram: un puișor de bufniță, care probabil căzuse dintr-un copac. În preajma lui se aflau câțiva oameni care își dădeau cu părerea într-un mod agresiv: ba că bufnița aduce numai necazuri, că prevestește moartea, că mai bine ar fi ucisă… Ne-am apropiat și-am văzut că ghemotocul de pene pestrițe avea doi ochi mari și rotunzi, care apăreau de sub două cornițe pufoase, ce abia se conturau pe capul bietei păsăruici. M-am apropiat și mai mult și, pentru că vedea ca prin ceață (era ziuă afară), încerca să mă atace, crezând că sunt un dușman. Cu greu am reușit s-o vâr într-o sacoșă și-apoi s-o ducem acasă, acolo unde fetița noastră, Ioana, a adoptat-o și-a botezat-o pe loc: Bufa. I-am găsit un loc pe placul ei, cât mai întunecat și mai liniștit, și am lăsat-o să-și tragă sufletul. Ne-am îndrăgostit toți de ea. Dar pentru că învățase să atace cam tot ce mișcă, mi-am pus la punct o tactică de hrănire a ei, deoarece avea o poftă de mâncare fantastică. Bineînțeles, carnea era pe locul întâi, în special carnea crudă. O țineam bine de picioare, iar ea ataca cu ciocul mâncarea din mâna mea. S-a mai întâmplat să greșească ținta, dar spectacolul era unic, iar bucuria noastră, că începuse să se adapteze, mare de tot. După ce-și umplea bine gușulița, urma “desertul” și pentru noi, și pentru ea: o mângâiam pe căpșor, iar după vreo săptămână, Bufa a început să ne răsplătească cu niște sunete chițcăite, de șoricel. Încet-încet, locatara noastră cu pene devenise atracția casei și-abia așteptam să ne întâlnim seara, după serviciu. Era mezina familiei. Când mai zăboveam la televizor, ea ieșea din locșorul ei și, mergând ca un pinguin, studia noul ei habitat, ba uneori țopăia și peste plapuma noastră, parcă spunându-ne: “Noapte bună!”. Ne era foarte dragă și nu ascultam de sfaturile înțelepte ale celor care ne certau că ținem în casă o bufniță, pasărea ghinionului. Și așa au trecut vreo patru săptămâni, vreme în care Bufa începuse să-și încerce aptitudinile de zburătoare, dându-ne vestea cea tristă, că despărțirea se apropia. O iubeam din tot sufletul, dar eram conștienți că Bufa trebuia să trăiască acolo unde îi rostuise viața Dumnezeu… Era o seară frumoasă de vară, cu lună plină, atunci când ne-am hotărât să-i redăm libertatea și să i-o dăm mamei ei înapoi, o mamă peste măsură de iubitoare, care înnebunise spitalul cu țipetele ei după puiul pierdut. Ne-am dus cu Bufa în brațe și ne-am așezat pe o bancă. Era liniște absolută, nu se auzeau țipete, dar când ochii ni s-au obișnuit cu întunericul, am văzut că bufnița-mamă stătea aproape de noi, pe un ram, studiindu-ne cu atenție. I-am dat drumul Bufei și atunci a început un spectacol ca la “Surprize-surprize”. Mama își striga puiul cu disperare (după patru săptămâni, reușise să-l recunoască), dar biata Bufa nu izbutea să zboare până la ramurile copacului. Atunci, soțul meu a luat-o și a pus-o pe o creangă mai înaltă. De necrezut, dar parcă urmând indicațiile primite prin strigăte de la mama ei, Bufa a izbutit să urce din ram în ram, până ce a ajuns în vârful copacului. Greu de descris bucuria mamei și a puiului. Cu capetele alăturate, se ciuguleau și pițcăiau gingaș, așa cum făcea Bufa noastră când o mângâiam între cornițele ei de pene. Nu ne săturam să privim spectacolul din copac. La miezul nopții, cu gâturile amorțite, ne-am decis să ne întoarcem acasă, în vreme ce mama-bufniță începuse să-i dea puiului adevărate lecții de zbor și poate și lecții de viață, pe care noi n-am fi reușit să i le oferim. S-au pierdut în cerul nopții de vară, spintecându-l cu zborul lor greoi. Bufa, mezina noastră, se transformase într-o poveste pentru “Formula AS”.
Elena C. – Negrești, Vaslui
