• Anul acesta, pe 4 Februarie, Patriarhia Română a proclamat oficial canonizarea a șaisprezece sfinți români care L-au mărturisit pe Hristos în perioada comunistă. Printre ei se află și Dumitru Stăniloae, teologul luminii și al iubirii dumnezeiești, considerat de mulți, drept cel mai de seamă teolog ortodox al secolului XX •
Numele părintelui Stăniloae nu e legat de minuni, ca acela al părintelui Arsenie Boca, nici de nevoințe supraomenești, ca la părintele Cleopa. Numele lui e legat de lumină: lumina iubirii dumnezeiești, care i-a încercuit viața cu aureolă de sfânt. Vorbesc despre ea mulți dintre ucenicii lui. Ca să ajungi în bătaia ei, trebuia să urci scările blocului de pe strada Cernica, din București, să-ți deschidă blânda preoteasă Maria, să intri în locuința cu două încăperi minuscule, una dintre ele fără ferestre, unde părintele stătea zidit între manuscrise, să-ți găsești un colțișor unde să poți să te așezi și apoi să stai și să te lași luminat. Să asculți. Toți cei care l-au cunoscut pe părintele Stăniloae vorbesc despre aura de lumină care îl înconjura permanent. Chiar și portretele părintelui Stăniloae, realizate de unul dintre cei mai mari pictori și ucenici ai lui, Horea Paștina, au doar câteva linii și ochii, din care izvorăște lumina. Lumina nu are nevoie de prea multe detalii. Ea este, pur și simplu. La fel ca și viața părintelui.
Veșnicia plină de stele – Mituț
E șezătoare, femeile din Vlădeni, un sat de la poalele Măgurii Codlei, la doar 30 de kilometri de Brașov, s-au strâns de cu seară să lucreze. Unele și-au adus fusul, altele roata de tors, și acum stau cuminți în timp ce mâinile le aleargă fără preget. Ca niciodată, la șezătoarea asta este liniște, pentru că a venit la ea și Mituț al lui Irimie ane Mon, de pe Ulița Mică. Băiatul le citește din Viețile Sfinților, iar femeile ascultă cu evlavie. Mituț nu e orice copil, așa cum nici părinții săi nu-s. Oameni ai rugăciunii, i-au sădit băiatului lor dragostea de Dumnezeu. Tatăl, Irimie, era iubit și respectat în sat, pentru că reușea să îi împace pe cei care voiau să se despartă. În fiece dimineață, înainte să se trezească, Mituț îl auzea spunând pe de rost Psalmul 50. “Cât am fost la părinții mei, pe tata nu l-am văzut să se certe cu cineva, să strige la cineva. Niciodată! Iar mama spunea totdeauna, când criticam pe cineva: «Lasă, dragul mamei! Fii om de treabă și zi bună ziua către oricine!»”. În casa părinților, pe masă, se afla întotdeauna o Biblie mare, ilustrată. După ce a învățat să citească, Mituț o lua și se ducea în odaia mare, cea gătită mereu pentru oaspeți. Părinții săi le spuneau atunci tututor: “Nu faceți gălăgie, băiatul citește Sfânta Scriptură!”. Foarte repede, familia a înțeles că băiatul cel mic e foc de deștept, de departe, unul dintre cei mai deștepți copii care se născuseră în Vlădeni. Domnișoara Lucreția, învățătoarea satului, a insistat ca Irimia și Rebeca să-l dea mai departe la școală la Brașov. Erau oameni gospodari, care aveau ce pune pe masă, dar școala era scumpă, iar ei nu aveau de unde să scoată bani, mai ales că, pe lângă el, mai aveau și alți patru copii. Dar într-o noapte, Rebeca, mama părintelui, nepoată de preot, și-a visat băiatul în odăjdii, slujind în fața altarului, și de atunci a fost convinsă că feciorașul său trebuie sprijinit să facă teologia. Pentru asta trebuia să plece din sat la liceu. “Și uite așa într-o noapte geroasă din Februarie 1917, am pornit cu tata şi cu mama pe lângă un car cu lemne dus spre vânzare, către Braşov. Mama a leşinat pe drum, de istovită ce era, şi de abia am purtat-o mai departe”. Plecat de acasă la 13 ani, pe care-i împlinise pe 29 Noiembrie 1916, Mituț a rămas cu sufletul în Vlădeni.
Va urma școli înalte, va călători în întreaga lume, dar se va întoarce tot timpul în locul pe care, indiferent unde a locuit, l-a numit “acasă”. Când revenea în ograda copilăriei, făcea câțiva pași, apoi privea la Muntele Măgura, și spunea: “Toate se schimbă pe lumea asta, Măgura rămâne.” De acolo, din anii copilăriei, și-a tras și respectul nemărginit pentru țăranii români. “Înțelegerea dintre oameni o văd cum era în satul natal. Natura o privesc prin prisma acelui loc binecuvântat. Există o luminozitate în poporul nostru, o cuviință, o delicatețe, o blândețe, o bunătate, o generozitate, o căldură, o curăție, sunt niște virtuți. Noi vorbim foarte mult de lumină, avem niște adâncimi foarte clare, niște adâncimi luminoase, lumina e adâncimea noastră, basmele, iarăși; e-atâta bunătate, atâta lumină în ele.” Chiar și după ce a fost hirotonit și a tradus Filocalia, mii de pagini din marii sfinți ai bisericii, părintele Dumitru a continuat să revină acasă, în sat, să muncească la fel ca în copilărie. Ani mai târziu, când deja era preot și profesor universitar, într-una din vacanțele petrecute la Vlădeni a mers la coasă, iar seara s-a întors cu carul cu fân, împreună cu familia. I-a spus atunci fiicei sale, Lidia: “Nicăieri nu-i cerul atât de înstelat ca la Vlădeni. Așa trebuie să fie veșnicia. Timpul nu mai este și stai în față cu cerul plin de stele.”
Școlile
E seară. În bucătăria lui Johann, de pe Ulița Lungă din Șcheii Brașovului, lumina se face fâșii, fâșii, îmbrăcând în umbre masa pe care a mai rămas un coltuc de pâine și patul în care doarme Dumitru. Sub pat are cărțile, hainele, pita de acasă și o bucată de slană. Altă mâncare nu are. “Am învăţat carte pe colţul mesei de gătit sau într-un ungheţ întunecos pe cufărul care cuprindea, printre firimituri de pâine mucegăită, câteva ouă, o oală de varză fiartă, o bucată de slănină, bogăţia mea alimentară, pe care mi-o căra biata mama, din două în două săptămâni, sau mi-o aduceam eu, povârnit şi tras încoace şi încolo de braţele desagilor, pe drumul care mi se părea infinit, de la gară până în fundul Șcheilor, unde ajungeam cu spatele şiroaie de laptele ce se vărsa dintr-o sticlă spartă în desagă.” Așa a făcut carte. În lipsuri și modestie. Le va birui cu firea sa luminoasă și liniștită. “Într-o vreme, am făcut serviciu de chelner la internatul liceului, asigurându-mi în felul acesta o mâncare caldă. Dar sentimentele de umilinţă ce le încercam la auzul poruncilor ce mi le adresau elevii, uneori din clase inferioare, m-au făcut să renunţ repede la avantajul ce-l aveam, în schimbul acestui serviciu.” La nouăsprezece ani, Dumitru Stăniloae termina ca șef de promoție liceul Andrei Șaguna din Brașov. Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, care a văzut în el excepționalul teolog de mai târziu, i-a dat o bursă de studii. Cu ea s-a înscris la Facultatea de Teologie de la Cernăuți, unde predau la vremea aceea mari profesori. Însă felul în care ei vorbeau de Dumnezeu și Hristos nu i-a plăcut lui Dumitru. Dumnezeul din manualele profesorilor nu era Domnul viu, cel de-acasă, din satul copilăriei, prezent în fiecare clipă a vieții țăranilor, nu era Domnul la care se închinau Irimie și Rebeca, părinții lui, în fiece clipă a vieții lor. “Cum mă puteam eu duce acasă, în fața poporului, cu aceste definiții despre Dumnezeu?”. Atât de tare l-au dezamăgit profesorii de teologie de la Cernăuți, încât a abandonat facultatea după primul an, plecând la București, unde s-a înscris la Facultatea de Litere. Nu s-a regăsit nici aici. În zbaterea aceasta, în Postul Mare al anului 1924, s-a întâlnit la București, cu totul întâmplător, cu binefăcătorul său, Mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan. Vlădica l-a întrebat scurt – “De ce nu te întorci la teologie?”.
Cuvintele acestea i-au schimbat viața. Se va întoarce la Cernăuți, unde-și va lua licența în teologie și, după un scurt stagiu la Atena, și doctoratul. Nu-și va schimba niciodată viziunea despre ce înseamnă adevărata teologie și, în scurtă vreme, va începe să scrie despre legătura omului cu Dumnezeu cu totul altfel decât o făceau profesorii săi de la Cernăuți. Din perioada studiilor sale în străinătate, la Atena, München, Berlin și Paris, a adus în țară fotocopii după manuscrisele Sfântului Grigorie Palama, unul dintre marii mistici ai ortodoxiei. Cu învățăturile sale, izvorâte din vederea luminii dumnezeiești, va începe părintele Dumitru Stăniloae primenirea teologiei ortodoxe.
Cu ucenicul Arsenie, pe aripile Filocaliei
E dis de dimineață, puțin trecut de ora cinci, și primele raze ale soarelui mângâie deja postavul verde al biroului mare, pe care sunt împrăștiate într-o dezordine ordonată, foi de manuscris, fotocopii, pagini albe, de abia așternute cu scrisul părintelui Dumitru. E treaz de la patru dimineața, rânduială moștenită, de la părinții săi din Vlădeni care se sculau să grijească de gospodărie înainte ca soarele să apuce drumul spre cer. Rânduiala asta, aproape călugărească, o va ține toată viața. Când și când, ridică o lupă imensă, cu care încearcă să descifreze încârligatele litere ale manuscrisului grecesc. În munca de traducere îl ajută un ieromonah tânăr, care i-a și fost student – Arsenie Boca. E slab, ascetic, cu fața trasă și ochii albaștri, pătrunzători. Înainte de a fi tuns în monahism la Mânăstirea Sâmbăta de Sus, a fost în Muntele Athos, de unde i-a adus părintelui Dumitru cele două volume ale Filocaliei grecești. Părintele a început imediat traducerea lor. Ca să avanseze mai repede, îi dictează părintelui Arsenie textul în limba română, iar acesta îl așterne pe hârtie, cu scrisul său elegant de absolvent la Belle Arte. Când va publica traducerea primelor volume, părintele Dumitru va spune în prefață despre fostul său student: “Un cald cuvânt de mulţumire trebuie să aduc P.C. Părinte Ieromonah Arsenie Boca, de la Mânăstirea Brâncoveanu, bunul meu student de odinioară, care mi-a rămas mereu aproape. P. Cuv. Sa a binevoit să scrie după dictatul meu cea mai mare parte din traducere la prima ei redactare. În afară de aceasta, prin prezenţa aproape necontenită şi prin stăruinţa ce-a pus-o pe lângă mine de-a face această traducere, mi-a alimentat curajul în mod considerabil ca să pot duce la capăt o muncă atât de ostenitoare, pe care altfel nu cred că aşi fi săvârşit-o. Părintele Arsenie Boca împreună cu mișcarea religioasă din jurul Mânăstirii Brâncoveanu sunt ctitorii Filocaliei Românești”. La orele opt, părintele Dumitru se ridica de la birou pentru a pleca la rectorat. Mitropolitul Nicolae Bălan i-a încredințat această sarcină la șapte ani după ce începuse să predea la Academia Teologică din Sibiu.
Avea doar 33 de ani și două fetițe, pe Mioara și Lidia, lumina ochilor lui. Un băiețel, Mituț, fratele geamăn al Mioarei, murise la doar patru luni. Din clipa când se întorcea acasă de la catedră, rectorat sau de la “Telegraful Român”, unde era redactor-șef, se dezbrăca de reverendă și rămânea un tată duios, plin de blândețe. Venea acasă cu brațele încărcate de cărți. Nu doar de teologie, ci și multe cărți pentru copii. Se așeza pe canapea, Mioara și Lidia pe două scăunele albe, și începea să le citească. Peste ani, Lidia avea să spună că nu a mai auzit pe nimeni să citească atât de frumos. Când cărțile se terminau, își lua fetițele de mână și plecau pe strada Regina Maria, la librăriile Kraft și Dotleff. Acolo, printre cărți, erau acasă și el, și ele. Familiei, studenților și scrisului le va jertfi, de altfel, întreaga viață. Va continua să traducă la Filocalie, chiar și în cele mai vitrege condiții. Refugiat din Sibiu, din pricina amenințării bombardamentelor, în casa unui prieten, la țară, va scrie în grădină, pe o masă improvizată, va continua să traducă și atunci când soția, iar apoi fiica sa, Mioara, se vor îmbolnăvi grav. “Scria toată ziua,” își amintea Lidia, “se scula dis-de-dimineață și, fie în tindă, fie afară, sub bolta viței-de-vie pe care o făcuse tușica, scria cu pasiune și înfrigurare. Era îndrăgostit de munca lui și vorbea necontenit de textele Sfinților Părinți. Vorbea într-una despre Sfântul Maxim Mărturisitorul, ne povestea despre el și, într-un fel, acesta începuse să facă parte din familia noastră”. Pentru părintele Dumitru, traducerea și scrisul au fost o formă de rugăciune profundă, vie, jertfelnică, prin care s-a împărtășit de dragostea lui Dumnezeu în orice împrejurare, oricât de vitregă. Pentru el, scrisul era viață, o viață curată, intensă, veșnică.
Pe cruce
Mioara zace pe canapea, făcută covrig, pe o pernă mare. Pieptul îi e ușor umflat de la miocardită, buzele, spuzite de setea care o chinuie neîncetat. Un virus care i-a dat la început o răceală i-a declanșat o boală, de pe urma căreia suferă acum nu doar inima, ci și rinichii. Calvarul fetiței s-a întins pe patru ani. “Să fii liniștită, mamă, că acum mi-e mai bine!”, au fost ultimele ei cuvinte, rostite în după-amiaza unei zile de Aprilie a anului 1943. “Tata și-a dus mâna la față și a început să plângă în hohote. Nu-l mai văzusem niciodată plângând. La înmormântare, mângâia tot timpul fruntea Mioarei, ca și cum ar fi vrut să o trezească din somn”, mărturisea Lidia Stăniloae. Ani după aceea, în anchetele de la Securitate, părintele avea să mărturisească în scris regretele acelor ani. Se simțea vinovat atât de boala soției, cât și de moartea gemenilor săi – Mituț și Mioara. “Am rămas sărac, m-am căsătorit cu o fată săracă, dintr-o familie cu nouă copii. Am dus-o destul de greu, trăind exclusiv din salariul de profesor, care în fiecare lună mă lăsa aproape nemâncat. Mi-au murit în acest timp doi copii și mi s-a îmbolnăvit grav soția și-am rămas cu impresia chinuitoare că, dacă aș fi avut mijloace mai apreciabile să caut doctori mai mari, aș fi putut evita aceste nenorociri”.
Pe prima pagină a primului volum al Filocaliei, apărut la Sibiu în 1946, părintele Dumitru avea să scrie – “Doamne, primește munca acestei traduceri ca pe o rugăciune pentru sufletul scumpei mele copile Mioara”. Nu avea de unde să știe că, pentru el, acesta era doar începutul calvarului.
(Va urma)
