• De curând, la Teatrul de Nord din Satu Mare, la secția română, numită și „Trupa Mihai Raicu”, a avut loc o premieră de excepție: „Așteptându-l pe Godot”, de Samuel Beckett, în regia lui Ovidiu Caiță. Un spectacol tulburător, care nu ar trebui să lipsească din marile festivaluri de teatru ale țării •
„În vremurile astea tulburi, teatrul absurdului devine din nou extrem de relevant”
– Într-un interviu publicat în presă spuneai că te bântuie de multă vreme textul lui Beckett. De când mai exact?
– Da. Este unul dintre textele cu care am o relație veche, încă din vremea liceului, deci de vreo 20 de ani. Amuzant este că examenul de licență l-am făcut pe „Ultimul Godot”, al lui Matei Vișniec, și atunci profesorul meu coordonator, d-l Buricea, m-a întrebat de ce nu am făcut direct „Așteptându-l pe Godot”, și am zis că încă mă antrenez. Și iată că, la atâta vreme distanță, am încheiat antrenamentul. Dar tot răul spre bine, pentru că în lumea în care trăim, se potrivește foarte tare acest text. Am impresia că în vremurile astea tulburi, teatrul absurdului devine din nou extrem de relevant. Aproape că îți vine să crezi că e un text contemporan.
– Apar în spectacol și figurile unor politicieni-dictatori de azi: Trump, Putin, Kim Jong-un, apare chiar și Elon Musk… De ce ai simțit nevoia să le proiectezi chipurile într-un spectacol de teatru?
– Hai să le zicem imaginile liderilor autoritaari de azi. M-am raportat la ei pentru că lumea asta postapocaliptică pe care a imaginat-o Beckett are mare legătură cu totalitarismul și cu negaționismul de astăzi. Și, cumva, trebuie să realizăm că ne îndreptăm în direcția asta. Dacă ne gândim cât de grave sunt lucrurile cu planeta, cu încălzirea globală, cu tot ceea ce distrugem pentru că suntem concentrați pe obsesii de putere și pe jocuri geopolitice. Nu ne gândim la problemele reale care ne duc în direcția în care e textul lui Beckett.
– Să ni se fi urât cu binele?
– Da, asta e o constatare de bun-simț. În momentele în care lucrurile par să meargă într-o direcție bună, noi o căutăm cu lumânarea pe cea rea.
– „Așteptându-l pe Godot” e, de fapt, așteptarea lui God, a lui Dumnezeu?
– Beckett a zis că, dacă ar fi vrut să îi spună Dumnezeu, i-ar fi zis Dumnezeu. Oamenii așteaptă, ca întotdeauna, o salvare. Pentru unii e Dumnezeu, pentru alții e știința, pentru alții e empatia. Fiecare dintre noi așteaptă ceva. Nu am căutat ca prin spectaol să îl definim noi pe Godot, ci am vorbit cumva despre pericolele lumii în care trăim.
„Speranța era un lux pentru generațiile care s-au format în anii ’90”
– Ce te-a atras, încă din liceu, la textul lui Beckett, o piesă de teatru în esență tristă? Erai un tânăr cu speranțe.
– Nu prea eram un tânăr cu speranțe. Speranța era un lux pentru generațiile care au crescut și s-au format în anii ’90. Pe atunci, nu erau lucrurile foarte roz. Veneam din lumi care se destrămau și mergeam spre lumi pe care nu le înțelegeam și nu le cunoșteam. Sigur că fiecare am avut momentele noastre de speranțe, dar care erau foarte repede năruite de realitățile imediate. Am fost o generație care era atrasă de zona culturală care vine din izolare. Așa ne-am format și văd că, din păcate, lucrurile se îndreaptă cam în aceeași direcție. E prima dată, după mulți ani, când simt că lucrurile ne scapă de sub control și că lumea se încăpățânează să persiste în greșeală, îndreptându-ne spre vremuri prin care noi am mai trecut cândva și nu foarte de mult. Pentru că 100 de ani nu e foarte de mult. Perioadele astea se repetă în mod constant în istorie, probabil că avem nevoie, de câte ori începem să visăm frumos, de câte un ciocan care să ne dea în cap și să ne aducă cu picioarele pe pământ.
– E foarte tandru și foarte uman spectacolul tău. Ți-a fost milă de personaje?
– Este tandru și uman pentru că vorbim despre oameni, despre umanitate, și atunci – cum altfel am putea să vorbim despre aceste lucruri, dacă nu așa? Asta a fost una dintre discuțiile pe care le-am avut împreună cu colegii mei actori. Cu toții simțeam că e nevoie de empatie ca să ne apropiem de poveștile personajelor.
– Cu toții îl așteptăm pe Godot?
– Da. Cu toții, fără excepție, așteptăm ceva care să ne dea speranță. Nu așteptăm neapărat o soluție concretă, ci mai degrabă un sentiment de siguranță. Dar acum lucrurile sunt foarte grave și vorbim de pericole care pasc umanitatea în întregul ei.
– Așteaptă lumea, din nou, un Tătuc?
– Ăsta este și unul din sensurile pe care le dă Beckett în piesă, și anume – că așteptarea unui Tătuc nu e o soluție. Probabil că în mod constant avem mevoie de un Tătuc care să ne dea palme peste cap, numai că Tătucul ăsta, dacă doar îți dă palme fără să îl intereseze cum te simți tu, ce vrei de la viață, ce aspirații ai, este doar un bully, și în niciun caz un educator. Nu cred că în mod real avem nevoie de tipul ăsta de autoritate.
„Nu îmi imaginez că aș fi putut lucra cu alți actori”
– Ai simțit că ți-ai găsit actorii ideali?
– Da. Sunt actori cu care lucrez de ceva vreme Sunt colegii mei, cu care ne-am format un fel de a înțelege lucrurile, de a ne raporta unii la alții. Așa că, da, este echipa ideală cu care puteam face acest spectacol. Nu îmi imaginez că aș fi putut lucra cu alți actori. Sigur, poate că există unii mai buni decât ei, dar pentru felul în care lucrăm noi, sunt actorii ideali. E vorba despre Ciprian Vultur, Andrei Gîjulete, Roxana Fânață și Romul Moruțan.
– Faptul că ești director îți taie fiorul artistic?
– Cel puțin la spectacolul acesta, nicio secundă. Am lucrat excelent împreună. Nu a contat nimic altceva, decât munca noastră. S-au creat o serie întreagă de jocuri și de povești ale noastre. A fost o perioadă de grație pentru noi toți, cei implicați în proiect.
– Îți mai amintești ce te-a atras prima dată la teatru?
– Eram licean când am văzut primele spectacole de teatru. Nu am trăit vreun fel de magie specială. Nu am povești fabuloase despre asta. Știu că, întâmplător, am ajuns într-un grup care făcea teatru la casa de cultură din Satu Mare și m-am dus și eu acolo, mai mult dintr-o curiozitate de adolescent. Erau spectacole, turnee, gagici… Așa am ajuns să fac teatru. Asta mă scotea din rutina unei vieți normale de licean. Și am rămas atașat de lumea asta.
– Și așa ai dat le Regie.
– Așa am dat la Regie. Aveam o prietenă foarte bună, care dădea la Regie, la Cluj, și m-am dus și eu. Am dat, am intrat, am terminat, și iată-mă aici, după atâta vreme. Nu m-am mai gândit la lucrurile astea de foarte mulți ani. Au rămas în trecut. Dar, cumva, lucrurile au mers de la sine. Și da, te îndrăgostești de meseria asta și rămâne tipul ăla de dragoste cu năbădăi, de „love and hate”. Bine, acum trăim în cu totul altă lume. E cu totul și cu totul altceva față de anii ’90. Tot ce înseamnă societate, cultură în România s-a schimbat enorm în bine, cred eu, până la un punct.
– Aveți la teatru și secție română, și secție maghiară, dar spectacolele sunt pentru toți spectatorii, indiferent de etnie, aveți subtitrare, și în română, și în maghiară…
– Da, dar nouă ni se pare normal. Este un oraș cu două zone culturale clare, română și maghiară. Sigur că mai sunt și nemți, ucraineni și romi, dar majoritatea spectatorilor noștri sunt români și maghiari. Sunt foarte mulți sătmăreni de limbă maghiară, care vin la spectacolele trupei române, și invers. Dar pentru noi, asta este o stare de normalitate. Sunt și foarte multe familii mixte în Satu Mare. Oamenii se apropie de teatru, iar treaba noastră este să îi apropiem și mai mult, atât de teatru, cât și unii de alții. Facem și evenimente împreună cu secția maghiară, de la coproducții la showcase-uri. Nu cred că izolarea și „băgat fiecare în cutiuța lui” duc la ceva bun. Oricum, spectacolul de teatru are propria limbă, care este pe înțelesul spectatorilor, de orice etnie ar fi ei.
„M-am resătmărenizat și sunt bucuros”
– Ești sătmărean?
– Da. Sunt sătmărean, și când mi s-a propus să revin în orașul meu și ca director artistic al secției române a Teatrului de Nord, am decis să mă reîntorc.
– Simți că trebuie să dai ceva înapoi comunității care te-a format?
– E obligatoriu să facem asta. Când am primit propunerea nu am stat prea mult să mă gândesc. Mi s-a părut normal și iată că m-am resătmărenizat. Sunt bucuros de chestia asta. Sunt foarte mulți sătmăreni în trupă, am crezut mereu că e important să te bazezi pe resursele culturale locale. Sunt oameni care s-au format aici, au plecat pe la facultăți în orașe mari, dar apoi au decis să se întoarcă, lucru perfect normal. Ținem legătura și cu foarte tinerii noștri spectatori, avem o trupă de voluntari foarte numeroasă, dintre care nu puțini se decid să facă teatru. Sigur, nu e suficient doar să fii sătmărean ca să faci parte din trupa asta.
– Aveți o trupă tânără, dar foarte puternică.
– Sunt multe orașe din țară cu trupe tinere și puternice. Iar cei din trupa noastră nu sunt doar tineri, ci și foarte talentați. Avem actrițe care au câștigat „Gala Hop”, Roxana Fânață și Raluca Mara, avem actori care colaborează și cu alte teatre, actori care fac film, sunt doriți. Avem un echilibru bun în trupă, cu actori tineri, dar și nu foarte tineri, cu multă experiență. Ei lucrează împreună în multe spectacole, este un transfer de experiență.
