Radu Baltasiu (Directorul Centrului European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române): „E o mare tragedie să ai o istorie ca a noastră și să nu-ți pese de ea”

„Denumirea de vlah vine din limba germană”

– În expedițiile revistei Formula AS pe urme vechi românești, întinse pe aproape două decenii, ne-am lovit sistematic, în investigațiile noastre, de confuzia pe care cercetătorii străini o fac între daci și vlahi. Anul trecut, în călătoria din Turcia, istoricii cu care am vorbit puneau semnul egali­tății între vlahi și aromâni. Care este adevărul is­toric? Când au devenit dacii – vlahi?    

– Întrebarea dumneavoastră pare simplă, dar răspunsul este foarte complicat. Și asta, din cauză că răspunsul are implicații politice și nu e vorba doar de istorie. Aici e o dezbatere care se poartă de pe vre­mea primilor cronicari, de la Miron Costin, Cantemir sau Grigore Ure­che, încoace. Dacă luăm în considerare și Școa­la ardeleană, e o dez­batere începută undeva în secolul al XVII-lea, când apare istoriografia româ­nă și toată lumea își pune întrebarea cum a apărut poporul român. Și e o dis­cuție care se poartă aprig, până în ziua de azi, pentru că bulgarii și sârbii zic că ei au fost primii în sudul Dunării, maghiarii spun că au fost primii în Tran­silvania și rușii au niște teorii delirante despre mi­grațiile poporului român… Denumirea de vlah vine din limba germană. Popoarele germanice ne-au bo­tezat cu acest nume. Deci, germanii au recunoscut în poporul român, când au intrat în contact cu el, în secolele XIV-XV, că era un popor vorbitor de limbă latină. Și atunci ne-au numit vlahi. Asta, dacă vorbim de cei de la nord de Dunăre. Pe cei de la sud de Dunăre, i-au numit vlahi încă din vremea primelor cruciade și chiar înainte de primele cruciade. Is­toricul George Murnu vorbește despre un prim hri­sov în care apar vlahii la anul 980, în sudul Dunării. De altfel, primele organizații po­litice românești au apărut, de fapt, la sudul Dunării. Și pentru că oa­­menii de acolo erau foarte bogați și nu apucaseră să fie „deranjați” de pecenegi, de avari, de cumani, de unguri, au putut să se dezvolte liniștiți. Erau atât de bogați, încât Imperiul Bizantin însuși trebuia să-și negocieze pacea și deciziile cu ei. Aromânii și macedo-românii, în general, erau foarte bogați și pentru că erau foarte harnici, erau oameni care munceau cu multă sârguință și erau și buni negus­tori, erau sclipitor de inteligenți.

„Macedo-românii sunt și ei tot vlahi, ca și noi”

– I-ați pomenit pe aromâni. Există o diferență între ei și cei pe care îi numim vlahi?

– Aromânii, machedonii, istro-românii, megle­no-românii, toți macedo-românii sunt și ei tot vlahi, ca și noi, adică români. Pentru că era Vlahia Mare, Vlahia Albă, Vlahia Mică, din Tesalia, unde sunt Meteorele. Dacă mergeți la Meteore și vă uitați la câmpia Tesalia, toată era aromânească. Acolo era una dintre vlahii. În afară de noi, singurii care nu sunt astăzi în pericol de dispariție sunt aromânii, în număr de, zic unii, între 500 de mii și 2 milioane și jumătate, care trăiesc în momentul de față în afară de România, în Grecia, Macedonia, Albania, Bul­garia, sudul Serbiei. Ca să lămurim… Poporul ro­mân are câteva ramuri. Sunt daco-românii de la nord de Dunăre, iar la sud, sunt aromânii, megle­no-românii și istro-românii. O parte dintre megle­no-români s-au islamizat și s-au mutat în Turcia. Eu consider că diferențele de limbă dintre românii de la nord și sud de Dunăre au apărut în a doua pe­rioadă de formare a limbii române, deci – începând cu secolul VI-VII, după ce s-a interpus o masă bul­gară masivă în munții Balcani. Și atunci, limba ro­mână din sud de Dunăre a continuat să evolueze, dar nu atât de rapid ca daco-româna noastră, pe lângă faptul că ei n-au suferit influențe, neolo­gisme franco-germane sau ungurești. La ei există doar influențele slave. De aceea, noi ne înțelegem cu ei într-un procent mare, peste 70-75%, dar în rest, este o limbă ro­mână oprită din evoluție, este o limbă arhaică, to­tuși, vorbim despre dia­lecte ale limbii române, suntem același popor.

„Până în 1948, legăturile dintre românii din nord și cei din sud au fost foarte bine întreținute”

– Am trăit o dramă, în călătoriile noastre, să vedem decăderea cumplită a zonelor locuite când­va de români. Ai zice că toți veneticii ulteriori, sla­vii, grecii și turcii, și-au pus în gând să îi lichideze. Și-au și reușit fără ca România să facă vreun gest de a-i salva…

– Poporul român ni­­ciodată n-a pierdut conștiința istorică a faptului că și dincolo de Dunăre trăiesc români. Administratorii statului român de astăzi au pierdut această conștiință, nu poporul. În trecut a fost altfel. Pe vremea lui Cuza, Apostol Mărgărit a fost trimisul statului român să reîntemeieze o rețea școlară la sud de Dunăre. Această poziționare a sta­tului român a existat până în 1948. Istoricii Teodor Capidan, Murnu au scrieri fundamentale despre ro­mânii aflați la sud de Dunăre. La vremea aceea, Ro­mânia și-a făcut datoria. Carol I a continuat spriji­nul, am avut o întreagă linie de cercetare și de fi­nanțare. Am avut filă de buget la Ministerul Edu­cației pentru școlile românești din sudul Dunării, începând cu vremea lui Cuza. Și aveam Liga Ro­mână, al cărei coordonator a fost la un moment dat Nicolae Iorga. Aveam Societatea Macedo-Română, care era foarte influentă, foarte bogată, avea foarte multe proprietăți și a avut o contribuție esențială în păstrarea legăturilor cu românii din sud. Dar până la Capidan și Murnu, l-am avut pe un neamț, pe Weigand, care a scris o lucrare colosală despre românii de la sudul Dunării. A fost foarte impresionat de ei cum a făcut Byron cu grecii, că i-a reabilitat în Europa, așa a făcut și Weigand cu aromânii, a călătorit în sudul Dunării și i-a studiat, i-a fotografiat, a scris despre ei. După aceea, îl avem pe Papanacea și alți mari etnografi, ca Emanuil Bucuța… Până în 1948, legăturile dintre românii din nord și cei din sud au fost puternice și foarte bine întreținute, uneori chiar de pe poziții de forță, atunci când România a amenințat cu ruperea relațiilor diplomatice cu Grecia și Imperiul Otoman, dacă nu le sunt recunoscute drepturile aromânilor…

„Statul român nu mai are conștiința coetnicilor săi, de care se folosește, mai mult sau mai puțin, la vot”

– Și atunci de ce, după 1948, s-a așternut această umbră peste istoria noastră comună cu românii din sudul Dunării?

– De 35 de ani statul român nu mai are conștiința coetnicilor săi, de care se folosește, mai mult sau mai puțin, la vot, cum e cazul basarabenilor, și mai învârte niște proiecte pe-aici, pe-acolo, prin diferite instituții, nu le dau numele, că le știți și dumneavoastră. Proiectele din Ungaria, Ucraina, Serbia, Bulgaria s-au stopat, în Grecia nu mai sunt deloc. În Albania mai trimitem câte o expoziție, deși avem cel mai mare număr de conaționali, după Grecia. Am avut peste 100 de școli în Balcani, până în 1948, acum mai sunt doar câteva! Unele state ne-au așteptat să facem ceva, Macedonia, de exemplu, ne-a așteptat să ne cumpărăm înapoi liceul din Bi­tola, n-am făcut-o. A mai rămas doar biserica de acolo, care mai e ținută de un preot…

– Istoricii din Turcia nu au știut să ne spună mare lucru despre vlahi și români, și aruncau piatra în curtea noastră. De ce nu ne ocupăm de cei pe care ce îi considerăm „frații noștri”?…

– Nu știu cum se comportă turcii cu urmașii megleniților, care s-au islamizat. Și ei ar trebui recuperați cumva, măcar din perspectiva faptului că au fost frații noștri. Dar dacă acolo discutăm de o re­­cuperare a istoriei, avem probleme actuale urgente, arzătoare, cu Grecia, o țară care nu îi recunoaște de­loc pe aromânii care trăiesc acolo în număr destul de mare. Ei sunt prezentul, nu trecutul. Și aici e o problemă care trebuie pusă. În Albania, aromânii sunt recunoscuți ca minoritate, cu drepturi politice, dar sunt ignorați total de statul român. În Macedo­nia, unde sunt recunoscuți pe jumătate și unde am avut inclusiv prim-ministru aromân, nu există nicio legătură. Ministerul de Externe a vorbit cu diplo­mați de acolo, dar se ferește ca de dracu să ridice cumva această problemă a românilor, și să se folo­sească de identitatea românească, ca o punte de le­gătură între cele două state. În Ungaria, ce să mai vorbim? Ăia își fac de cap, fac ce vor ei. Singura zonă unde românii n-au probleme es­te Voivodina, din Serbia, dar în Timoc, situația es­te inversă. Sârbii, nu știu din ce motive, au impresia că românii de acolo le sunt dușmani, deși, săracii, sunt vai de capul lor. Le-au trecut alfabetul pe chirilică, n-au ore în limba română decât așa, opționale. Copiii simt că ei ar fi români, dar… În condițiile în care noi am avut proiecte de cultură și civilizație românească până acum trei ani, în care dădeam 400-500 de euro pe proiect, ce poți să faci? Adică, atât primea pe câteva luni de muncă un profesor, ca să țină ore în limba română acolo. Și am oprit și aceste proiecte. Înțelegeți despre ce vorbim? De ce toți oamenii ăștia nu mai vor să audă de proiecte cu statul român? Pentru că în momentul în care le dai bani celor ce vor să facă ceva, dar îi sufoci printr-o formularistică aberantă a deconturilor, în care ești considerat mai degrabă infractor decât un om care trebuie să fie ajutat, nimeni nu mai vrea să facă ceva. Ambasadoarea României la Belgrad nici n-a călcat în Timoc, unde ai 300.000 de români! N-a călcat deloc! Acolo unde s-a dat bătălia de la Zemun, ai inscripție în maghiară, în sârbă, în franceză, în engleză, dar nu ai în limba română. Ce costa autoritatea românească să le atragă atenția sârbilor că Iancu de Hunedoara era român și a murit acolo, apărând Bel­gradul? Apoi e Ucra­ina, care este în plină defilare a desfințării școlilor românești, după cum știți foarte bine, că ați fost acolo, în care România, ca stat, n-are niciun punct de ve­­dere, unde mai sunt câteva școli, unele pe punctul de a fi închise. Iar în Turcia, din care spuneți că tocmai v-ați întors, nici poveste. Mai sunt istro-românii, iar aceștia, nemaifiind considerați un pericol, au in­trat sub această cupolă fru­moasă de sticlă a UNESCO, sunt considerați „comunitate pe cale de dispariție”, și istro-româna a devenit par­te a patrimoniului mondial, care trebuie protejată, dar nu vă ima­ginați că România are vreo politică sistematică pentru ei. Cam acesta este tabloul sumbru al relațiilor statului român cu românii-frați din Europa.

„După 1990, Ministerul de Externe, și nu doar el, a sacrificat identitatea comunităților istorice românești pe un fals altar al integrării europene”

– Dar cum se explică ruptura asta? Budapesta se ocupă de ungurii din Ardeal mai ceva decât de cei din propria țară, celebrează fiecare piatră din istoria lor, iar nouă nu ne pasă de o istorie fabu­loasă…

– În primul rând, blocul românesc este și a fost principala stavilă a expansiunii rusești în Balcani. Sovieticii niciodată nu au agreat o comunitate ro­mânească puternică, cu atât mai mult pe ambele maluri ale Prutului. Păi, și cum s-o agreeze, dacă în inima țării au făcut-o regiune autonomă maghia­ră, dacă inima României au deromânizat-o? Și să nu uităm că în acea perioadă, majo­ritatea elitelor din Securitate, Partidul Comunist, erau alogene, „viituri”. Cu ce să se ocupe veneti­cii? Să aibă grijă de români? Îngrijorător este faptul că din 1990 în­coace, cu excepția unei scurte perioade (perioada lui Văcăroiu, dacă nu mă înșel), când s-au inițiat o acțiune relativ energică de re­construcție a școlilor în nordul Bucovinei și ideea de reconstrucție în Balcani, nu s-au refăcut decât o școală sau două, în Ucraina, și restul s-a oprit. După aceea s-a întâm­plat ceva. Ministerul de Externe și-a întors fața de la români. Am înființat un minister al românilor de pretutindeni, dar ulterior l-am desființat și, odată cu el, s-a desființat și direcția specializată din ICR, „Hurmuzachi”. În Hurmuzachi, noi pregăteam stu­denții care veneau din comunitățile istorice, îi fa­mi­lia­rizam cu limba română, cu nivelul limbii ro­mâne de aici, că ei, săracii, vorbeau greu, vă dați sea­ma, cu excepția Republicii Moldova, în nicio țară din jurul României nu se face limba română cum trebuie. Ucraina, de exemplu, are școli moștenite din Uniunea Sovietică, pe care le închide astăzi într-o fericire. Și atunci, era nevoie de Institutul Hurmuzachi, și cu atât mai mult de conștiința legă­turii cu statul român și că statul român ar avea vreo îndreptățire, nu vorbesc de misiune, să se ocupe de aceste comunități care au fost definite de Iorga ca și comunități-punte pentru legătura cu statele res­­pective. Au preluat discursul bolșevic – să nu de­­ranjăm, să nu-i supărăm pe ăia… După 1990, Mi­­nisterul de Externe, și nu doar el, a sacrificat iden­­titatea comunităților istorice românești pe un fals altar al integrării europene. Nu au înțeles că inte­­grarea europeană este unitate în diversitate, nu spă­lare pe creier și ignorarea identității. În numele „unității în diversitate”, România are printre cele mai extinse drepturi pentru minoritățile de pe teri­­toriul său, dar în numele aceluiași principiu, n-am făcut nimic pentru românii noștri, dovadă că în Al­­bania, singurele două școli refăcute sunt private și este inadmisibil: acolo avem circa 100-150 de mii de oameni care vorbesc tot mai puțin dialectul aro­mân. Nici astăzi nu am fost ca­pabili să recuperăm insti­tu­tul cultural de la Saranda. Ce să zic? În Bulgaria este Liceul „Mihai Eminescu”, unde se în­vață mai mult bul­gă­rește, la Ghiula se învață mai mult un­­gurește și istoria lui Roller și a lui Rossler. În Ucraina… se închid șco­lile. În Grecia, nici nu des­chidem subiectul. Asta, în condițiile în care, ca să faceți o comparație, în perioada interbelică ministerul nostru de externe era preocupat ca românii din Grecia să aibă lemne de foc!

„Patriotismul nu este «corect politic»”

– Tot ce spuneți bate a tragedie națională. Există vreo explicație?

– Dacă vrei să faci ce vrei cu o țară, îi siluiești conștiința istorică. Deci, neavând conștiință istorică, îți interzici tu și interzici și altora să se ocupe de co­munitățile istorice. Salariile fiind mici și contând foarte mult în ce măsură te integrezi în normativitatea corect politică, nu te poți ocupa de lucrurile astea ținând de patriotism, astea nu-s „corect poli­tice”. Și atunci, se taie proiectul sau ești descurajat, sau dacă chiar te ocupi, se desființează structura din interiorul căreia te ocupi. Noi nu avem buget de cercetare, nu vreți să știți cum facem cercetările. Și atunci, de unde să trimit eu pe cineva care să-mi do­­cumenteze urmașii meglenilor din Turcia? Dumneavoastră, la revista Formula As, sunteți binecuvântați dacă aveți câte două-trei săptămâni pe teren la dis­poziție, ca în vremurile bune, ca în perioada inter­belică. Ar trebui să fim și noi acolo, istoricii, să stăm trei luni, ca pe vremea lui Carol. Dar noi ne zbatem pentru salarii. Sunt salarii de ­mizerie.

– În prezent există finanțări pentru cercetare… De ce nu sunt accesate de istorici sau etnologi?

– Se mai prinde câte un proiect, dar nu este o politică de stat, constantă, în sensul înțelegerii fraților români de pretutindeni, așa cum au ungurii față de ungu­rii din Ardeal sau din Slovacia. Darămite să facă și politică de stat, cum face Orban, pentru a-și sus­ține interesele maghiarimii înăuntrul unei vi­ziuni geopolitice. Viziune geopolitică la cei care ne conduc, să-mi fie cu iertare… Ei iau bacul la 50 de ani, des­­pre ce vorbim? Scopul lor este ăsta pe care-l vedeți, e lovitura de stat, putere, bani. Când să se se mai ocupe statul și de neamul românesc cel ri­sipit? Îți tre­buie resurse, îți trebuie un concept, îți trebuie o viziune și o educa­ție pentru așa ceva… Eu n-am văzut par­tid parlamentar să vină să ne spună nouă, ăstora din Academie, „Domnilor, ce se întâmplă cu românii noștri din Timoc? Hai să facem și noi măcar niște donații”. Iar pentru finanțările de care vorbiți… e infernul lui Dante Alighieri, e preintrarea în iad să faci un decont, te pregătește pentru lumea de apoi.

– Revenind la daci și vlahi, în călătoriile noastre, le-am descoperit urmele în toată Europa, din sud și până în nord, Sue­dia și Danemarca, și până în vest, în Spania, Anglia și Bretania. Am fost ui­miți de aceste descoperiri, dum­nea­­voastră cum le explicați?

– Globalizarea nu e de acum. Lumea a fost glo­­balizată deodată cu comerțul. Sigur, nu în ritmul acesta, în care comunici instantaneu cu cineva din China. Atunci dura luni sau ani, ca să mergi dintr-o parte în alta a Europei, dar nu înseam­nă că nu existau comunicații. Iar actualul te­ritoriu al Româ­niei era străbătut de rute majore, est-vest și nord-sud. Pe nord-sud, noi am ajuns până la Marea Nordului și dincolo de ea, în relație cu vikingii. Vi­kingii nu erau niște oameni cu capul în sac, după cum nici dacii nu erau. Făceau comerț, aveau schim­buri culturale. Iar noi, de aici, le dădeam ce aveau ei nevoie. Știți foarte bine, în sud, în peninsula Iliria, principalii producători de brânzeturi eram noi, până când a dispărut populația romanică din zona Dubrovnikului, în Evul Mediu, așa-numita Biharie. Apropo de Bihor, care e la Oradea, dar este Bihor și în zona Muntenegrului și în Bosnia-Herțegovina, și locuitorii lor, vlahii negri, caravlahii, ajunseseră să locuiască inclusiv pe malul Adriaticii, să facă comerț acolo. Gândiți-vă că dacii și tracii erau cel mai mare popor, după inzi. Ne întindeam din Moravia, sudul Poloniei, prin traci, până la porțile Atenei. Iar această unitate a fost spartă la venirea slavilor. Dacă n-ar fi venit slavii, am fi fost același popor. Noi cu grecii am fi împărțit această parte a Europei, de la Marea Egee până la terminarea Carpaților și mai sus de ei. E într-adevăr o mare tragedie să ai o asemenea istorie și să nu îți pese de ea.