• În munții Neamțului, sub vârful Chiriacului, se află un schit singuratec și vechi. Întemeiat de Sfântul Pahomie, un călugăr mare iubitor de liniște și de carte, el este și astăzi o călăuză nesmintită spre dulceața rugăciunii făcută în pacea muntelui •
În liniștea unei dimineți de iarnă, am început să urc de la Mânăstirea Neamțului, din Moldova, la Schitul Pocrov, loc în care se întretaie destinele și drumurile unora dintre marii slujitori ai bisericii. Ninsese de curând, pădurea de brad era albă și învelită în tăcere. Îmi era teamă să o tulbur, părea și ea o mare catedrală vegheată de prezența lui Dumnezeu. În urmă cu o sută de ani, de la Neamț pleca spre Pocrov doar o potecă străjuită de brazi, călcată de pelerini sau călugări. Oamenii au cerut să se facă un drum de mașină până sus, dar li s-a opus Mihail Sadoveanu, care urca cu piciorul până la schit, cale de un ceas, pentru a participa la slujbele săvârșite doar la lumina lumânărilor. „De când țin minte, închinătorii către asemenea loc al inimii noastre cele bune s-au nevoit a ajunge acolo cu piciorul. Fac întâi un popas la Șipotul Maicii Domnului, se răcoresc cu apă vie și apoi se tot duc pe poteca lui Ștefan Vodă. Când ajungi sus, găsești o poiană, căreia noi i-am spus Poiana Raiului. Schit, căsuțe, arhondaric, livezi – trebuie să le cercetezi ca să ți se umple sufletul de dulceață”, spunea marele scriitor. Eu nu am urcat ca Sadoveanu, la pas, dar odată ajuns sus, m-a izbit și pe mine în suflet „dulceața” locului. Aflată pe acoperișul muntelui, Poiana Raiului e largă și te simți mai aproape de Dumnezeu. Privirea îmbrățișează culmile, apoi poate să zboare liberă spre cer. E aici un ceva de nepus în cuvinte, o pace însămânțată în pădure și în pământ de sihaștrii cei mult rugători. Nu au vrut să fie știuți de lume, au vrut să-L afle pe Dumnezeu. Și când L-au găsit, nu s-au mai despărțit de el. Calc, așadar, pe pământ sfințit de veacuri.
Vis de sihastru
Cred că Petru și-a dorit toată viața să fie lăsat să plece în pustie, deși a avut, ca puțini alții în vremea lui, parte de cinste și de la domnii Moldovei, și de la vlădici ori monahi. Dar poate că slava cu care l-au învelit oamenii, l-a și împovărat. Pentru unii sarica mândriei e ușoară ca o catifea de Viena, pentru alții, e ca o cămașă de fier. Lui Petru i-a fost străină, poate că și din pruncia petrecută la Gledin, un sat din Ținutul Bistriței, unde a venit pe lume în casa lui Iftimie Pencu, un preot vrednic, care muncea cot la cot cu țăranii, nefiind mai înstărit decât ei, așa cum au fost mai dintotdeauna slujitorii altarelor din Ardeal. Când Petru a venit pe lume, vremurile erau din ce în ce mai vitrege pentru cei care țineau credința ortodoxă. Transilvania ajunsese sub suzeranitatea Imperiului Habsburgic, iar Curtea de la Viena nu privea cu ochi buni religia răsăritului. Așa se face că atunci când a ajuns la vârsta tinereții, dorind viață pustnicească, a apucat spre Moldova, acolo unde credința lui nu era îngrădită, iar vetrele de sihăstrie erau străvechi. În 1694 s-a așezat în lavra Neamțului, în care mai viețuiau și alți ardeleni. A fost atât de râvnitor încât părinții s-au hotărât să-l facă monah după doar trei ani. Avea doar 23 când a fost călugărit, primind numele de Pahomie.
Drumul spre sfințenie îi era deschis, iar proaspătul monah va păși spre ea cu pași repezi. La doar 30 de ani, „fără de voie, au fost silit de sobor a primi ocârmuirea a toatei monastiri, căci igumen l-au pus”. Era în plină putere, învățat, înduhovnicit, iubit și prețuit de călugări, mult mai bătrâni decât el. Ar fi putut să țintească mai sus decât stăreția Mânăstirii Neamț, dar Pahomie avea cu totul alte doruri. A primit igumenia, cum spun biografii săi, „silit de sobor”. Dorul inimii sale era să fie slobozit spre rugăciunea în singurătate, iar pentru asta avea nevoie de un povățuitor iscusit. A auzit, în anii în care era stareț, de Sfântul Dimitrie al Rostovului, un mitropolit poate că mai învățat decât el și cu siguranță mai vestit în povățuirea sufletelor, socotit drept mare făcător de minuni încă din timpul vieții. Așa că Pahomie, igumenul marei Mânăstiri a Neamțului, una dintre cele mai vestite din toată Moldova, și-a cerut iertare de la obște și „înfocat cu dragostea dumnezeiască”, a plecat să-l vadă pe acest „învăţător de schivnicie”. La Rostov a petrecut multe zile, iar la sfârșit mitropolitul Dimitrie i-a pus întrebarea de căpătâi: „Ce dorește inima ta, Pahomie?”. „Viața în tăcere, în pustie!”. „Domnul să fie cu tine și să umple dorul tău”, i-a răspuns. Așa că Pahomie s-a întors la Mânăstirea Neamț. Pelerinajul său durase doi ani. Le-a spus părinților că nu-i mai poate povățui. Să-l lase la liniște. L-au lăsat, iar Pahomie a plecat cu câțiva ucenici, cale de un ceas de mers, în sus de Mânăstirea Neamțului, pe muntele Chiriacului, acolo unde se nevoiau sihaștri plecați din lavră încă din veacul al XV-lea. Acolo și-a durat o colibă, s-a închis cu totul în ea, iar mintea și-a întors-o doar spre rugăciune. Își aflase raiul! Într-o însemnare târzie, avea să scrie că aici s-a născut din nou.
Așa a început drumul prin vremuri al Schitului Pocrov de astăzi. Dar Pahomie nu a putut gusta multă vreme din roadele pustniciei. Când a murit episcopul Romanului, era deja vestit în toată Moldova pentru sfințenia vieții sale, așa că boierii i-au spus lui vodă Racoviță că în scaunul episcopiei trebuie ales „Pahomie, liniştitoriul de supt muntele Chiriacul”. Și vodă i-a ascultat – l-au ales episcop fără să fie prezent și a fost silit să-și părăsească pustia. Se va întoarce la ea în 1714, dar va trebui să o părăsească definitiv, doi ani mai târziu, când, din pricina tulburărilor legate de scaunul domniei, avea să fie prigonit. Se va exila în lavra Pecerskaia din Kiev, unde a și trecut la Domnul, în anul 1724, cu dorul pustniciei în suflet. În testamentul pe care și l-a încropit înainte de a trece la Domnul, le spune ierarhilor moldoveni: „Mă rog, mă rog cu lacrimi şi cu toată smerenia, pentru mila Marelui Dumnezeu, fiţi milostivi şi voitori de bine şi făcători de bine acestui schit”.
Lumina din întunericul comunist
„Să-mi fie îngăduit să aștern pe hârtie că în taina cea mare a singurătății exilului nostru de la Pocrov, am primit o viziune a unei lumini, care se revărsa din paraclis în chilia noastră. Și aceasta, de trei ori, în trei timpuri. Mai înainte de a suna ceasul, la ora patru dimineața, pe când eram culcat, am fost trezit de o inundație puternică de lumină. Acea lumină nu avea nimic material, nimic din ce poate da pământul ca lumină. Avea o transparență suprafirească. Avea ceva divin în gloria ei. Nu avea o strălucire orbitoare, ci o lumină lină, pe care nu o pot avea, nici soarele, nici stelele. Ea nu venea în scânteieri, ci ca o grabnică revărsare care-mi umplea chilia. Era în ea puritate și sfințenie. Aș putea spune că era o lumină a gloriei. Această lumină îmi umplea sufletul de o cu totul neobișnuită desfătare, ca de rai. Când a sunat ceasul și am deschis ochii, în chilie era întuneric…”.
Părintele Vasile Vasilachi, starețul Antimului din vremea Rugului Aprins, mare predicator și rugător, a fost stareț la Pocrov, din 1949, exilat din pricina prigoanei comuniste. În fiecare noapte, nesmintit, la ora patru dimineața, călugării bat clopotul în singurătatea muntelui și apoi se strâng în bisericuța ridicată de Sfântul Pahomie de la Gledin. Nu sunt mulți, obștea nu a numărat mai mult de zece părinți, dar sunt cu pace în inimi și cu foc în rugăciune. În biserică nu e curent electric, toată slujba curge la lumina lumânărilor, unii dintre călugări, precum părintele Varahiil, știu toate slujbele pe dinafară, așa că nu trebuie să citească în nicio carte. Dimineața, când umbrele albastre alunecau pe zăpada neatinsă, ieșeau afară, cum avea să scrie părintele Vasile Vasilachi, „cu o bucurie duhovnicească pe care nimenea nu putea să ne-o ieie de pe fețele noastre”. Iernile, schitul Pocrov e cu desăvârșire rupt de lume – „Auzi doar urletele lupilor, tropăitul căprioarelor, tăvălirile vulpilor și lătratul celor doi câini ai micii noastre gospodării”. Dar primăvara, schitul se desface din strâmtoarea nămeților, încep să ia calea muntelui o mulțime de pelerini. Ei știu din bătrâni că aici, la Pocrov, își pot găsi alinarea sufletelor.
Înainte de părintele Vasile Vasilachi, în secolul al XIX-lea, un alt mare duhovnic, părintele Vasian, care a stărețit cincizeci de ani la Pocrov, aduna în vârf de munte toată floarea creștinilor din împrejurimi. Urcau la pas o mulțime de moldoveni, dar curând, țara toată va afla de predicile de foc ale fraților Vasile și Haralambie Vasilachi, iar intelectualii vor ști că aici, în creierii munților, își pot afla povață și o eliberare din strâmtoarea comunistă. Așa că pelerinii încep să curgă și din locuri mai îndepărtate, de la Brașov sau Iași sau chiar de la București. Mihail Sadoveanu urcă de câte ori vine la casa lui de la Vovidenia. Vine și adastă alături de părintele Vasile Vasilachi, pe care-l prețuiește și ocrotește, pe cât poate, prin relațiile sale de la București. Într-un astfel de popas, Sadoveanu ceruse să i se cânte Prohodul Domnului, deși nu era Vinerea Mare. Și, spune părintele Vasilachi, „pe când se cântau stihurile, Mihail Sadoveanu lăcrăma. Era mărturia unei simțiri calde pentru suferințele Celui care pătimise atâta de la oameni”. Ani mai târziu de la aceste pelerinaje, în 1959, puterea roșie de la București a decis să elimine din istorie monahismul românesc. Călugării și călugărițele au fost alungați în satele natale, lavrele s-au pustiit. Frații Vasilachi au fost siliți să plece de la Pocrov în satul în care locuia tatăl lor, iar de aici au fost arestați. Haralambie nu a mai văzut niciodată lumina zilei, murind ca martir în temniță. Istoria Schitului Pocrov nu s-a oprit însă aici. Nu era prima dată când locul de rugăciune al pustnicilor de sub muntele Chiriacului avea de înfruntat vitregii.
Copiii sfinților
Trec pe sub clopotnița Schitului Pocrov, și în față, singură și smerită, stă biserica ridicată de Sfântul Pahomie de la Gledin. E clădită din lemn și învelită în șiță. Înăuntru, în fața tâmplei, numai vrejuri și flori adunate din poienile muntelui Chiriac. Mă simt ca în rai, în fața lui Hristos. Ori de câte ori intru într-o biserică bătrână, mă bucur de unirea cu rugăciunile celor dinaintea mea. Nu e doar harul, ci și lucrurile pe care le-au lăsat părinții în urmă – odoarele sfinte, icoanele la care s-au făcut mii de închinăciuni, strănile cu coarnele lor vechi, roase de brațele pe care le-au sprijinit.
Părintele egumen Ambrozie Ghinescu e tânăr. Mă așteaptă răbdător să mă închin, apoi, cu vorbe puține, mă poftește într-un mic paraclis unde sunt adăpostite multe sfinte moaște, printre care și cele ale întemeietorului Pocrovului, descoperite în chip minunat. „În anul 2013, am lucrat la biserica schitului. Atunci am aflat, îngropate în pronaos, moaștele Sfântului Pahomie. Osemintele erau adunate, semn că fuseseră reîngropate. Apoi, după multă rugăciune, am descoperit o însemnare, făcută de un ucenic al său, ieromonahul Lazăr, pe o Cazanie a lui Varlaam – «Această carte am luat-o din cămările Pecerskăi, când am fost să aduc acasă osemintele episcopului Pahomie». S-au împlinit astfel cuvântul starețului, ca aici, la Pocrov, să fie locul său de odihnă”. Mă închin și eu moaștelor întemeietorului schitului, iar rugăciunea mă poartă într-o mare de liniște, în care plutesc singur, doar eu și Dumnezeu. Înțeleg acum toate luminările line ale Duhului Sfânt, lucrate aici, la Pocrov, semne tainice, nevăzute, ale unui loc binecuvântat. El l-a atras și pe părintele Ambrozie Ghinescu.
Desfășurăm împreună firul timpului. Îmi povestește molcom, cu harul pe care-l au doar moldovenii, despre marii oameni ai lui Dumnezeu care au viețuit aici. Despre cei așezați printre sfinți, dar și de marile personalități ale bisericii, precum patriarhii Nicodim și Teoctist, ambii frați la Pocrov, la începuturile vieții lor monahale. Sau de acel părinte, Gheorghe David, care nu a vrut să fie monah niciodată, dar care i-a întrecut pe mulți călugări în sfințenie. Toată viața a dormit în fân, cu vitele pe care le îngrijea, chiar și atunci când era ger cumplit, chiar și atunci când părintele stareț Vasile Vasilachi i-a poruncit să-și facă foc în chilie. Era într-o legătură negrăită cu natura și cu dobitoacele pe care le iubea. Când au năvălit, odată, tâlharii în schit și l-au luat la bătaie, vitele au rupt legăturile cu care erau ținute și i-au luat pe hoți în coarne. Altă dată, când alți tâlhari au prădat schitul, au cercetat locul în care dormea fratele Gheorghe și-ar fi zis, văzând sărăcia lucie – „De la ăsta nu avem ce lua, ar trebui să îi dăm noi câte ceva!”. Peste oamenii aceștia s-a năpustit vifornița comunistă. Ca Pocrovul să nu fie închis cu totul, în 1959, părinții de la Neamț mai trimiteau câte un călugăr să slujească Sfânta Liturghie. „Asta, până în 1978, când părintele Ghervasie, ierodiacon de la Mânăstirea Neamț, un călugăr foarte dârz, este trimis aici. A găsit doi călugări și schitul aproape ruinat, în urma prigoanei comuniste. La cincizeci de ani, cu dârzenia aceasta a dânsului, care venea de la Dumnezeu, a început înnoirea schitului. A reușit cu foarte puțin să facă foarte mult în vremuri de restriște. Puterea comunistă dorea să închidă toate schiturile Moldovei, dar Maica Domnului a împlinit rugăciunea făcută de Sfântul Pahomie, la întemeierea Pocrovului – «Trimite, Doamne, oameni care plac milei Tale, iar această biserică păstreaz-o nearsă, nepustiită, iar pe cei care au grijă de ea să le răsplătești!». Așa au ajuns aici și iubitori de carte și rugăciune, dar și călugări gospodari, care au refăcut schitul. Toți au avut aceeași credință – că orice ar face omul, Dumnezeu este cel care lucrează prin ei! Așa s-a păstrat frumusețea locului și a schitului, care transmite credința până astăzi. Când am ajuns întâia dată aici, eram frate la Mânăstirea Neamț, în anul 2001. Și-am văzut poiana aceasta și-am simțit nevoia să mă așez pentru totdeauna aici. Mi-a dat un alt sens existenței mele. Părintele Ghervasie m-a primit și mi-a spus – «O să rămâi egumen în locul meu!». Nu știu de ce a spus asta, eram doar un frate, dar am rămas și, iată, de atunci au trecut douăzeci și patru de ani…”
