„Când spun Hunedoara, spun Acasă”

• Lucian Marian este un tânăr hunedorean care a creat pe o rețea de socializare, o pagină pe care a numit-o „Când spun Hunedoara, spun Acasă.”, unde postează zilnic imagini inedite din istoricul ținut transilvănean. Pagina sa are peste 9100 de urmăritori, mulți dintre ei recunoscând că datorită lui Lucian și-au redescoperit orașul și au învățat să-l iubească necondiționat •

„Mi-am găsit rostul”

Lucian are 36 de ani. Era student când, vizitând, nici el nu mai știe a câta oară Castelul Corvinilor, i-a venit ideea de a promova acest obiectiv turistic și istoric, dar și municipiul Hunedoara. Și-a numit pagina „Când spun Hunedoara, spun Acasă.”, pentru că, spune, „asta simt. Pentru mine, acasă este și va fi mereu orașul meu, Hunedoara”. Născut, crescut și școlit în Hunedoara, Lucian lucrează acum într-o multinațională din oraș. Nu s-a gândit nicio clipă să plece din țară, cum au făcut-o mulți tineri de vârsta lui. „Am rămas, deoarece mi-am găsit rostul aici. Iubesc orașul, îmi place ceea ce fac la locul de muncă, la fel și ceea ce fac în timpul liber, pe care mi-l dedic, în cea mai mare parte, acestui proiect fotografic. Nu m-aș vedea plecat! Sunt un om optimist”.

Sunt mulți hunedoreni plecați din oraș sau din țară, care au suferit după desființarea Combinatului Siderurgic Hunedoara, unde au muncit generație după generație. „Poate că și-au găsit liniștea în altă parte, însă dorul de casă încă îi macină, amintirile păstrându-se vii în memoria lor. Unii dintre ei îmi scriu zilnic despre orașul în care s-au născut și au crescut, în care și-au făcut familii și în care mai vin din când în când să-și viziteze rudele. Inițial, acest proiect, de a le arăta hunedorenilor o altă față a orașului, a venit cu gândul la cei plecați, cărora am hotărât să le arăt Hunedoara frumoasă. Până la urmă, despre asta este vorba, atunci când iubești un oraș, o zonă geografică, o țară, arăți tot ce are mai valoros și îi oferi protecție necondiționat. Asta înțeleg eu să fac, pentru că iubesc Hunedoara”, spune Lucian.

Lucian poartă un imens respect orașului. Când nu caută unghiuri pentru câte o fotografie, ascultă poveștile oamenilor. „De Hunedoara m-am îndrăgostit citind despre istoria sa, răsfoind pagini întregi cu fotografii vechi, din vremea când acest oraș creștea, dar și discutând cu câțiva dintre hunedorenii care au muncit efectiv, din greu, la construcția orașului. Am aflat povești despre Hunedoara furnalelor, a oțelului, a spectacolelor, dar și a sportului”.

„Fotograful îi învață pe oameni să zâmbească”

Un monument istoric mai puțin cunoscut din oraș, o clădire interesantă sau un om care zâmbește, un iepuraș rătăcit prin iarbă sau luna plină, rotundă și mare, veghind orașul adormit – sunt mii, poate zeci de mii de imagini ce te iau de mână și te poartă prin locuri pe care le știi sau nu, dar pe care, cu siguranță, n-ai știut până acum să le și privești cu adevărat. Poate-ți trec zilnic pașii pe o stradă anume din oraș, în drumul tău dinspre casă spre serviciu, dar n-ai avut nici­odată răgazul de a-ți arunca ochii spre copacii înfloriți sau spre păpădiile risipite prin iarbă, primăvara. Nici culorile toamnei nu le-ai prea văzut. „Până la urmă, e și tehnologia asta bună la ceva!”, îți spui, când descoperi pe internet strada, orașul, în fotografii cărora uneori chiar se poate întâmpla să le fii personaj.

„Proiectul meu are continuitate, pentru că eu îl duc mai departe, înțelegându-l și simțindu-l, dar nu sunt singur în demersul meu de a arăta lumii partea luminoasă a Hunedoarei. Orașul este într-o continuă dezvoltare, Castelul Corvinilor este în plină restaurare, străzile și trotuarele sunt tot mai curate, spațiile verzi sunt numeroase și bine întreținute, parcurile la fel, și toate acestea mă ajută să pun în evidență Hunedoara frumoasă, pe care, e drept, o și caut cu încăpățânare. Sigur că sunt și probleme, așa cum există în fiecare oraș, dar sunt soluții, e nevoie doar de oamenii potriviți și de răbdare. În același timp, pentru mine este o provocare, pentru că trebuie să arăt partea frumoasă a orașului, prin ceea ce aleg să fotografiez. E o pasiune destul de scumpă, dar care aduce satisfacție, mai ales că fotograful îi învață pe oameni să zâmbească. Zâmbetul nu este un lucru de neglijat, nu-i aşa?”.

„Când spun Hunedoara, spun Acasă.”, proiectul pe care Lucian Marian l-a creat în urmă cu 13 ani, nu e doar o simplă colecție de fotografii, expuse pe o pagină de facebook. Aici sunt adunate și poveștile din spatele fotografiilor, cele care le dau viață, le dinamizează, le recompun, cadru cu cadru, într-o memorie colectivă încă vie.

Dragul lui Lucian pentru Hunedoara natală a făcut ca în timp să intre în posesia multor fotografii vechi, majoritatea alb-negru. Une­ori, chiar s-a încăpățânat să surprindă imaginea actuală a locurilor imortalizate odinioară. „Am mers și merg pe urmele fotografiilor vechi din Hunedoara, fac asta mereu. Mă hrănesc acele imagini, căci dacă nu aș cunoaște istoria câte unui loc, poate aș trece pe lângă el fără să îl bag în seamă. Câteodată merg în acele locuri care au însemnat mai mult în trecut decât acum și, fără să închid ochii, imprim imaginea cea veche în cadrul real din fața mea, iar persoanele și clădirile care apar în fotografie prind viață. Este un exercițiu de imaginație incredibil, care mă înfioară oarecum”.

Fotbal și oțel

– Vizitându-l pe fugă, Hunedoara pare un oraș cenușiu și trist. În fotografiile tale se vede însă multă lumină, culoare și liniște. Dincolo de castelul Corvinilor, Hunedoara are foarte multe cartiere de blocuri, dar și acolo e plin de zone verzi, stadionul răsună din nou de entuziasmul meciurilor de fot­bal – cât mai știu oamenii azi despre toate ­astea?

– Cei care vizitează Hunedoara nu ar trebui să o facă în fugă. Hunedoara chiar este un oraș liniștit și tot mai curat, în care hunedorenii se reîntorc cu drag și uimire. Mulți îmi spun că n-ar fi crezut că din Hunedoara se pot vedea Munții Retezat, amintindu-și de vremurile când poluarea cauzată de funcționarea combinatului siderurgic obtura vizibilitatea. Poate atunci Hunedoara era un oraș cenușiu, acum e un oraș verde, care respiră aer curat.

Sunt încă hunedoreni care, ieșind cu nepoții în parc, își aduc aminte de vremurile când victoriile echipei de fotbal Corvinul Hunedoara aduceau sărbătoare în oraș, iar înfrângerile se reflectau negativ asupra producției de oțel a combinatului siderurgic. Despre echipa de fotbal Corvinul Hunedoara și vremurile sale de glorie se pot scrie pagini întregi. Iar Michael Klein a fost, incontestabil, liderul celei mai bune echipe din istoria Corvinului. Toată România își aduce aminte de el, mai ales cei care l-au cunoscut. Domnul Mircea Lucescu, un model de disciplină şi profesionalism, a făcut treabă bună la Hunedoara în acea vreme, la fel cum face și-acum, pe oriunde merge. El a dus Corvinul Hunedoara la un nivel nemaipomenit la vremea aceea, când spuneai Corvinul Hunedoara, te gândeai la o mare familie unită. Mă bucur enorm și de faptul că echipa de fotbal Corvinul Hunedoara este în continuare activă şi că, de curând, a câştigat Cupa României, demonstrând încă o dată, valoarea şi tra­diţia sa în fotbalul românesc.

Cu siguranță că Lucian are și tristeți legate de Hunedoara, pe care nu le neagă, dar preferă să nu vorbească despre ele. Doar bucuriile le împarte cu oamenii, sperând ca frumosul să devină molipsitor, cândva. „Dacă aș avea putere, aş transforma Hunedoara în cel mai frumos oraș al României. Gara din Hunedoara, de exemplu, are o arhitectură impresionantă, iar în interiorul acesteia, pe pereții laterali, sunt două fresce, realizate de pictorul Paul Miracovici. Pe drumul ce duce spre Castelul Corvinilor, aproape de centrul vechi, se află strada Revoluţiei, un loc deosebit de frumos acum, primăvara, când natura renaşte. Pe marginea străzii, piersicii sălbatici formează aproape un tunel de flori, care-și revarsă delicateţea pe fiecare trecător, culori și parfum.

Mai există şi un loc încărcat de melancolie: zona Răcăştiei, acolo unde cândva se afla Mănăstirea Fran­ciscană Zarda. Din păcate, aceasta a fost dărâmată, pentru a face loc extinderii Uzinelor de Fier. Astăzi, acea zonă păstrează doar o fărâmă din istoria Hunedoarei, iar locul exact unde se afla mănăstirea este greu de identificat. De pe dealul Răcăştiei, însă, se poate surprinde într-un singur cadru, atât locul aproximativ al fostei mănăstiri, cât şi măreţia Castelului Corvinilor, cu munţii Retezat în spate. Tot ce v-am spus există imortalizat în fotografiile pe care le-am făcut de ani de zile și le-am postat pe pagina «Când spun Hunedoara, spun Acasă»”.

„Tinerii pun România pe drumul cel bun”

– Lucian, cum îi simți pe hunedoreni, optimiști sau nostalgici, preferând să trăiască din amintiri?

– Când îi fotografiez, îmi place să le surprind oamenilor ochii și zâmbetul. Îmi plac oamenii cu care simt că timpul acela pe care nu ți-l înapoiază nimeni nu e pierdut. Îmi plac oamenii blânzi, care iubesc și nu poartă ură, care creează povești și care le duc mai departe. Hunedorenii sunt op­timiști,    cunosc mulți cu capul pe umeri, care cred în viitorul orașului și al lor.

– Dar tinerii?

– Tinerii? Deși e multă tehnologie în jurul lor, unii o folosesc în scopuri educaționale, au idealuri și obiective clare. Asta îmi dă speranța că România este pe un drum bun.

– Dar o viață culturală are orașul pe care îl iubești?

– La Hunedoara a existat mereu viață culturală. Casa de Cultură a fost reabilitată, iar acum găzduiește spectacole, piese de teatru, concerte. La Castelul Corvinilor sunt permanent expoziții și evenimente diverse, la fel, Galeria de Artă. De curând a fost realizat „Drumul Corvinilor”, pe Bulevardul Traian, un traseu turistic, unde vizitatorii pot învăţa despre istoria oraşului şi despre Castelul Corvinilor. În Hunedoara activează artişti din diferite domenii: artiști plastici, muzicieni, actori, regizori, fotografi, videografi, meşte­şu­gari, care pun pe oraș o amprentă inconfundabilă. Sper să am și eu o parte din contribuție.

Cum la pictură nu mă pricep, altă variantă nu aveam decât aceea de a face fotografii, pe care hunedorenii, și nu doar ei, le apreciază, le comentează, apoi le distribuie în mediul online. De aceea, n-aș vrea să încheiem dialogul nostru fără a le mulțumi tuturor celor care, astfel, duc mai departe imaginea frumoasă a Hunedoarei. Mulțumesc din suflet și familiei mele, pentru susţinerea constantă în tot ceea ce fac. Chiar dacă, până la urmă, toate-s trecătoare, inclusiv noi, important e să nu pierdem timpul și să lăsăm ceva după noi.