E deja ora 13, dar ministrul Daniel David îi mai cere secretarei o cafea – „lungă, că urmează un interviu pe măsură”, spune, recitind pe laptop lista temelor propuse pentru discuție. Își pune sacoul pe spătarul scaunului și își suflecă mânecile cămășii albe, iar asta îi dă un aer „cool”, de seriale americane, o „moștenire” rămasă din anii de studii petrecuți în America. Și când un absolvent de la Mount Sinai School of Medicine din New York, azi director de cercetare al Institutului „Albert Ellis”, este ministru al Educației și Cercetării în România, e semn că lucrurile se află pe drumul cel bun.    În paralel cu munca și cu îndatoririle curente de ministru, Daniel David a scris în câteva luni și un consistent raport despre starea Educației și Cercetării din România. Cu cafeaua în față, d-l ministru așteaptă întrebările interviului.

„Înainte să vii cu soluții, e bine să ai un diagnostic corect”

–    Erați rectorul Universității „Babeș-Bolyai” (UBB) din Cluj, o demnitate la care ați renunțat, pentru un post de ministru, într-un guvern nesigur, a cărui durată de viață depindea de rezultatul alegerilor prezidențiale. Ce v-a determinat să faceți această alegere?

– Vorbind foarte cinstit, am venit la București într-un context politic complicat, ca să întăresc ima­ginea și acțiunile euroatlantice ale guvernului. Scopul era să ne asigurăm că sistemul de Educație și Cercetare, unul foarte complicat, cu milioane de oameni implicați – elevi, profesori, personal administrativ – nu se blochează, că nu apar sincope majore în condițiile bugetare proaste, cu care ne confruntăm. Până la așezarea politică, ideea a fost să încep niște reforme importante pe termen scurt și, la sfârșit, să vin cu un diagnostic și cu propuneri de reforme pe termen mediu și lung. Venirea la minister am simțit-o ca pe o datorie, ca om angajat pe direcția euroatlantică a țării. Iar dacă tot am venit, era logic să fac tot ce pot pentru sistemul de educație.

– Ați prezentat recent un raport privind starea educației și cercetării din România. Ca­re sunt principalele probleme pe care le supuneți atenției ­publice?

– Mie nu-mi place să cârpesc, nu-mi place să administrez lucruri care nu funcționează bine. Dacă ne uităm în jur, la învățământul preuniversitar, vedem analfabetism funcțional, vedem abandon școlar; dacă ne uităm la învățământul superior și la Cercetare, nu avem performanța pe care ar trebui să o avem ca a șasea țară ca populație din Uniunea Europeană. E clar că sistemul nu funcționează bine, și atunci, înainte să vii cu soluții punctuale, e bine să ai un diagnostic corect. Asta am făcut în acest raport: un diagnostic, pentru a reliefa problemele reale cu care ne confruntăm. Nu am pretenția că soluțiile propuse de mine sunt singurele posibile, am ajuns la ele ca specialist în zona științelor cognitive și ca ministru.

Să le luăm pe rând: în învățământul preuniversitar, avem un analfabetism funcțional inacceptabil și un abandon școlar prea mare, iar acestea sunt riscuri de securitate națională, pentru că promovăm în societate oameni vulnerabili la pseudo-cunoaștere, la teorii conspiraționiste, la manipulare. La nivel de liceu, e nevoie de manuale mai atractive și de noi metode de predare, cele folosite în prezent sunt de dinainte de a adera la Uniunea Europeană! Când spun că suntem nu în Evul Mediu, ci în epoca de piatră, știu bine ce spun… Apoi, trebuie schimbat statutul profesorului. Salariile sunt foarte mici, tinerii buni nu sunt motivați să intre în sistem, în condițiile în care se află într-un moment din viață, când ar trebui să-și construiască o familie. Aici trebuie modificat sistemul, prin prisma promisiunilor făcute sindicatelor în 2023, când a fost greva, și prin corelare cu ce există în Sănătate. Când Sănătatea s-a plâns că spitalele se golesc de medici și de asistente dacă nu facem ceva, s-au mărit salariile în Sănătate. Educația n-a protestat, dar acum vin eu și spun că, dacă nu facem ceva în același sens, nu o să mai avem profesori în școli. Sigur, măririle salariale trebuie să vină cu indicatori de performanță, iar, dincolo de salariul din grilă, cei dedicați să poată să câștige mai mult.

În fine, trebuie regândit – dar regândit total! – învățământul în mediul rural. În acest moment, acolo nu poți face educație de calitate. Sunt școli în care sunt prea puțini copii, unde se face predare simultană. Acolo trebuie concentrate resurse, pentru că aproape jumătate din copiii României pornesc de la țară, și toate studiile arată că șansa lor de reușită în școală și viață e mult mai scăzută decât a celorlalți. Astea sunt lucruri care trebuie făcute nu acum, trebuiau făcute ieri!

În zona cercetării și a învățământului superior, o problemă majoră, observată și de evaluatorii internaționali, e că avem prea multe universități și institute de cercetare, de multe ori prea mici, ca să conteze în lupta mare, internațională. Sistemul e subfinanțat, subfinanțarea e cronică și, adesea, impredictibilă: pe lângă că ai bani puțini, nu știi când îi primești, și atunci, nici nu au forța pe care ar putea să o aibă. Avem o lege de evaluare a unităților de cercetare-dezvoltare. Am grăbit acest proces: după evaluare, vom ști câte unități de cercetare la nivel de excelență avem, care sunt foarte slabe – acolo va trebui să le facem un plan de redresare sau să le trecem într-o zonă de auto-finanțare – iar pe cele din zona intermediară să le încurajăm să intre în consorții, să le creștem impactul.

– E dispus statul român să suporte costurile acestor reforme?

– Până în 2030, în condițiile în care avem un președinte care vorbește despre Educație și înțelege ce înseamnă Educația, aș vrea să văd o creștere graduală a bugetului. Înțeleg că anul ăsta nu se poate, trebuie să echilibrăm bugetul țării. Dar aștept ca în 5 ani, printr-o creștere graduală, în paralel cu eficientizarea pe care o facem, să atingem ceea ce noi înșine am pus în lege, fără să ne oblige cineva: 1% din PIB pentru Cercetare și 15% din bugetul general consolidat pe cheltuieli pentru Educație. Nu știu dacă politicul are aceeași viziune pe care o am eu: asta e întrebarea mea în aceste zile…

„Am ajuns la un abandon școlar uriaș”

– Sunteți de acord cu ideea, destul de răspândită, că în comunism se făcea școală mai bună? Există lucruri pe care le putem împrumuta din vechiul sistem?

– Personal, cred că e un mit faptul că se făcea școală mai bună în vremea comunismului. Sigur că s-a făcut școală bună în anumite zone. Eu am făcut jumătate din liceu în vremea comunismului și simt că în mediul rural și în orașele mici, lucrurile stăteau la fel ca azi. Altfel, de ce se înghesuia toată lumea să meargă la cele câteva școli bune din centrele de județ, fix ca acum? Pe atunci, nu se prea măsurau rezultatele sau, dacă se măsurau, nu se făceau publice rezultatele. Acum, n-ai cum să ascunzi realitatea: dacă o ascunzi tu, vine testul PISA, vin alții și măsoară rezultatele. Ce cred că a fost mai bine în perioada comunistă – și o prezint ca ipoteză – e că abandonul școlar n-a fost atât de mare. Existau mecanisme prin care statul forța familiile să-și ducă copiii la școală. În democrație, mai greu. Am ajuns la un abandon școlar uriaș: 18% dintre copiii între între 3 și 18 ani sunt în afara școlii. Acesta este nivelul abandonului școlar în România!

– Există modele în Occident, din care ne-am putea inspira, în reformarea Educației?

– Când am propus reformele din „Raportul QX”, m-am uitat la exemple occidentale, am comparat stiluri de predare, forme de curriculum. E o diversitate foarte mare de modele, nu găsești același sistem în Franța, în Germania sau Finlanda. Dar, uitându-mă la bunele practici, am încercat să văd principiile din spate. Iar principiile sunt comune în anumite țări. Unul ar fi acela că nu e bine ca la trecerea de la clasa a VIII-a la clasa a IX-a, să restrângi evaluarea elevilor la doar două discipline. Aproape toate țările au – ori mai multe competențe, ori portofolii, care evaluează mai multe competențe. De asemenea, nu-i prea în regulă să ai o singură evaluare care să greveze viața copilului: într-o zi dai examenul de Matematică, în cealaltă la Limba și literatura română, și ce iese, iese! De obicei, se iau în calcul indicatori pe parcursul mai multor ani. Din aceste modele înveți nu neapărat practica, cât principiile, ca apoi să le folosești în acord cu fondul tău cultural. Și mie mi-ar plăcea să renunțăm la Evaluarea Națională și să luăm în calcul un portofoliu de pe parcursul gimnaziului. Problema care este? Un 7 dat la Satu Mare nu-i totuna cu un 7 din Cluj-Napoca. Nu pot să fac un portofoliu din notele pe parcursul liceului, pentru că profesorii n-au standarde comune. Trebuie să facem acest lucru? Da, și sper că o să-l facem.    Sper ca și noi, ca în Finlanda, să mergem pe portofolii educaționale, nu neapărat pe o evaluare. Nici în țări în care se dă un examen standardizat în clasa a VIII-a, Franța și Italia, nu se folosește evaluarea punctuală. În baza evaluării la examen, se face o consiliere pentru specializarea la care merge copilul la liceu, unde sunt implicați profesorul, consilierul din gimnaziu, părinții. Nu e doar o notă care spune – mergi sau nu mergi undeva. Lucrurile sunt mai nuanțate și cred că așa și trebuie, fiindcă e anormal să ai un examen atât de greu, restrictiv, la doar două discipline, în cadrul unui proces obligatoriu de învățământ. Noi ne dorim să îi ducem pe toți copiii până în clasa a XII-a…

„Mi-a plăcut să învăț și să fac sport”

– D-le ministru, de anii dvs. de școală vă mai amintiți? Ce fel de elev ați fost? V-ați fi acomodat cu învățământul de azi?

– Ca elev, cea mai mare parte a școlii am făcut-o în comunism, iar parte din clasele a XI-a și a XII-a au fost după Revoluție. Nu înțelegeam bine ce se întâmplă. Mie mi-a plăcut să învăț – nu m-a forțat nimeni să o fac – și îmi plăcea să fac sport. Adevărul e că în comunism nici nu aveai multe variante. Dar cred că și azi aș face la fel. Unii ar putea spune că m-am focalizat pe astea două pentru că n-am avut opțiunile care există azi. Totuși, cunosc bine sistemul educațional, sunt profesor la universitate, fetița mea e în clasa a III-a, ca ministru am vizitat zeci de școli, am discutat cu sute de profesori și directori: da, azi sunt mai multe oportunități ca înainte, dar dacă ai ca valoare educația, o urmezi cu seriozitate, iar ca hobby poți să îți alegi orice alt­ceva în afară de sport – chiar și distracția în club.

– Ca fost elev de top și ca profesor și cercetător, credeți că există un mecanism prin care un elev devine premiant?

– În sistemul de învățământ din România, contează foarte mult familia. Sunt studii care arată că implicarea părinților poate să bată un dezavantaj social sau economic! Implicarea nu înseamnă că stă neapărat cineva să facă problemele complicate de clasa a III-a sau a IV-a, la Matematică. Că unele sunt complicate, vă spun sigur! (râde) Stau cu fetița mea, și la unele probleme trebuie să mă gândesc serios, le rezolv cu o ecuație, și ea îmi spune: „Tati, n-am învățat ecuațiile, trebuie să rezolvăm prin metoda figurativă”, iar eu nu știu prea bine ce înseamnă aia. Nu asta trebuie să facă părinții, deși, repet, eu încerc să o fac. Dar orice părinte poate să-și întrebe copilul cum a fost la școală, să-l întrebe ce notă a luat, să-i spună că pentru familie educația e importantă. Studiile arată că o întrebare de genul ăsta poate să bată un dezavantaj social sau economic! E foarte important: așa devine școala, treptat, o valoare personală. Dacă valoarea ta personală e distracția, atunci mersul la școală devine un chin. Or, cine începe să construiască valorile? Familia! Dacă vezi, copil fiind, că pentru părinți e importantă școala, simplul fapt că-ți vezi părintele bucuros că ai fost la școală sau că ai luat o notă bună poate să devină motivație pentru tine.

„Dacă ești patriot, du-te și studiază în-Occident, dar nu uita să ții legătura cu țara”

– Deși se vorbește despre calitatea tot mai slabă a învățământului, România continuă să producă olimpici internaționali, iar universitățile din Vest se bat să atragă studenți români. E acesta un paradox?

– Nu e un paradox, e simptomul unui sistem educațional inechitabil. Când ești la țară, într-un oraș mic, într-o familie mai săracă, într-un grup dezavantajat, într-o zonă defavorizată, din start e o bucurie dacă îți poți ține copilul la școală și îl poți duce până la sfârșitul ciclului educațional. Când părinții au resurse și sunt preocupați de educație, noi putem să obținem olimpici. Mă uit la liceu și văd olimpicii noștri, mă bucur pentru toate medaliile, la Fizică, la Chimie, la Matematică, la Info. Dar când un ochi râde, celălalt ochi al meu, ca ministru, vede că la liceu avem 40% analfabetism funcțional. Tot ce pot să spun că e că avem o polarizare inacceptabilă. Mă bucur că avem olimpici, ne lăudăm cu ei, îi întărim, îi încurajăm, dar rolul unui ministru este să tragă întregul sistem mai sus.

Apropo de olimpici, se face prea mare caz că unii pleacă să învețe afară. Anul trecut, pentru prima oară, am avut mai mulți studenți străini care au venit la noi în țară decât tineri români care au mers să studieze în străinătate: un indicator care arată că nu traversăm o criză chiar atât de mare. Sigur, și mie mi-ar plăcea ca toți tinerii români să rămână în țară. Pe de altă parte, nu îi poți opri: sunt cetățeni europeni, vârfurile olimpice primesc oferte de la Cambridge, de la Oxford. Cum să-i oprești?! Dacă ești patriot, du-te și studiază în Occident, dar nu uita să ții legătura cu țara, ajut-o cât poți de unde ești.

– Cum evaluați perioada ministeriatului? E o satisfacție în munca la minister?

– O mulțumire este, dacă mă gândesc la obiectivele cu care am venit: să păstrăm drumul euro-atlantic – și avem un președinte cu un astfel de profil – și să nu blocăm sistemul, în condiții de criză economică. Greu, dar nu s-a blocat. Am reușit să facem niște reforme pe termen scurt și să propunem altele, pe termen mediu și lung. În același timp, a fost o perioadă foarte stresantă, în care am simțit mereu că trădez, ca să spun așa, UBB, Psihologia și familia de la Cluj. Atingându-mi obiectivele, e o stare de mulțumire. Dar a fost o perioadă foarte complicată: intențiile bune, ba chiar și acțiunile bune, ceea ce e și mai trist, sunt distorsionate în manipularea socială și în lupta politică, într-un fel pe care nu mi l-am putut imagina. Ca psiholog, știam teoretic lucrurile astea. Totuși, dacă ministrul spune că se întâmplă un lucru, într-un comunicat de presă, poți să înțelegi că informația poate să ajungă pe rețelele sociale ușor distorsionată, dar nu complet pe dos! Și atunci, în loc să te ocupi, ca ministru, de construcție și dezvoltare, duci o luptă continuă ca să aperi niște adevăruri care sunt evidente. Acesta e elementul cel mai stresant. Sigur, a fost o perioadă în care fiecare încerca să capitalizeze politic, poate că nu am prins tocmai viața obișnuită a unui ministru…

– Sunteți mai încrezător acum în viitorul învățământului românesc decât atunci când ați preluat mandatul? Sunteți dispus să continuați dacă vi se propune asta?

– Cum se spune: o problemă, odată identificată, e pe jumătate rezolvată. Odată ce am făcut diagnosticul, mi-am dat seama că sunt și soluții. Dacă le implementăm în 4-5 ani, putem corecta major problemele pe care le avem, inclusiv abandonul școlar și analfabetismul funcțional. Nu mă ascund și nu vreau să pară că pun condiții: o poziție de ministru se asumă sau nu. Am spus cinstit cum văd eu lucrurile, am avut o misiune cu obiective foarte clare până la așezarea politică a țării. Avem această așezare, misiunea mea a fost îndeplinită. Sunt pregătit să mă întorc la Cluj. E drept că am făcut un diagnostic și am propus niște reforme, iar dacă politicul vine și spune: „Ne asumăm cea mai mare parte a reformelor și venim și cu susținerea financiară, treptat, în 5 ani”, a spune „Mulțumesc, nu!” ar fi penibil. Ai spus ce e de făcut, iar oamenii îți spun: „Te ajutăm!”. În aceste condiții, aș putea continua. Altfel, cred că sunt și alți oameni care pot să facă o administrare foarte bună a sistemului, și eu pot să fac alte lucruri bune, în altă parte.