• Munții Buzăului sunt locuiți până aproape de culme. Multe dintre sate stau pitite departe de șoselele principale, pe la poala pădurii sau pe poieni largi. Când crezi că, gata, începe sălbăticia, iată că îți mai răsar câteva gospodării în cale. Am revenit de curând în aceste locuri, ca să-l întâlnesc pe apicultorul Nicu Gheorghe, pe care l-am cunoscut mai de mult la un târg, la Ministerul Agriculturii. Una e să stai de vorbă cu omul așezat în spatele tarabei, alta e să-l descoperi în lumea lui, lângă stupi •
Supraveghere video
Munții Buzăului sunt, probabil, singurii munți labirintici din Carpați: un păienjeniș de culmi. Văile se desprind una din alta, ca niște coridoare, ai toate șansele să te rătăcești. Pe de altă parte, sunt munți accesibili, par niște dealuri mai înalte. Ca să ajung la Scorțoasa, a trebuit să mă abat ba în stânga, ba în dreapta, că am și pierdut șirul intrărilor pe văile care se tot ramifică. Noroc că sunt totuși indicatoare rutiere, unele cu vopseaua scorojită, te ajută să nu intri prin gura altei văi și să te trezești cine știe unde: în pântecul muntelui, ca Iona în pântecul balenei. Asfaltul s-a mai degradat pe alocuri, a ieșit la lumină drumul pietros de altădată. Drumul pe care coborau moșnenii din munți, cu carele cu bucate, inclusiv cu butoiașe umplute cu faimoasa țuică de Buzău, ca să le vândă la târguri. Înaintez printre livezi de pomi fructiferi, păduri de pini, fânețe și mărăcinișuri dese. Din loc în loc, se ivesc câteva gospodării, observ din viteza mașinii câte un sătean la umbra unui măr, apoi casele dispar: alte păduri de pini, fânețe, mărăcinișuri dese. În sfârșit, ajung la omul pe care îl caut: stupii, colorați în diverse culori, sunt aranjați pe platformele parcate într-o fâneață, pe partea stângă a șoselei. Apicultorul mi-a spus la telefon că de dimineață merge la o mică piață volantă în comuna Cislău, să vândă miere, și de acolo, vine aici, la stupina din Scorțoasa. Nu a ajuns, așa că trebuie să aștept. Lângă unul din pavilioane (o remorcă), descopăr o cameră de supraveghere video. Cu siguranță, stuparul, așezat acolo la Cislău, în spatele mesei pline cu borcane cu miere, mă vede pe ecranul telefonului mobil, deși ne despart vreo 20 de kilometri, în linie dreaptă!
Miere românească
În jur e o liniște verde, punctată de zumzetul câte unei albine, care îmi trece pe lângă urechi. Mă apropii de stupi să fac poze. Sunt la două palme de urdiniș, mult prea aproape, fiindcă una din micile doamne dotate cu ac mă reperează și o aud, certându-mă nervoasă, aproape de urechea dreaptă. O iau la fugă, albina după mine, aproape lipită de tâmplă, să mă înțepe. Dau din mâini, o ușuiesc, insecta nu se dă bătută. Abia când revin la șosea, mă lasă în pace. Apicultorul, aflat la târg, la vreo 20 de kilometri, peste deal, poate a văzut faza și s-a distrat un pic. După o oră, timp în care am stat departe de stupi, sosește și Nicu Gheorghe. Trage mașina pe poiană și coboară: un bărbat zvelt, de vreo 50 de ani, bonom, așa cum sunt mai toți apicultorii. „A mers vânzarea?”, îl întreb. „A mers, sunt mulțumit. Numai eu am fost cu miere, nu am avut concurenți. La noi, pe Valea Buzăului, sunt organizate săptămânal astfel de piețe, în mai multe comune, în zile diferite. Vin micii producători cu marfă de sezon. Azi au fost și cu răsaduri pentru grădină”. Nicu Gheorghe vinde, deocamdată, mierea de anul trecut. Miere de salcâm, de rapiță, de floarea soarelui, de tei, de mană, miere polifloră. Miere pusă în borcane etichetate, cu toate informațiile necesare: numele apicultorului, numărul de telefon, satul/comuna. Apicultorii români au învățat din mers cum să-și vândă mierea mai bine: în loc să o ofere în vrac, în butoaie, unor procesatori, ei o îmbuteliază în regie proprie, o etichetează personalizat și o vând direct clientului, prin piețe, pe la târguri și, mai nou, on line, transportul la destinație fiind asigurat de o firmă de curierat. Sunt organizate târguri de miere în marile orașe ale țării, calendarul este destul de bogat. Evoluția aceasta este una pozitivă, fiindcă astfel avem și noi șansa să cumpărăm o miere naturală, adevărată, direct de la apicultor, de la omul care îngrijește zeci, sute de familii de albine, umblând în pastoral prin diverse zone geografice, mereu cu speranța că va găsi o pădure de salcâm sau de tei în floare, și va avea parte de un cules bun. România este o forță apicolă în Uniunea Europeană, cantități mari mergând la export, mai ales în Germania. Dar trebuie să ne bucurăm și noi de calitatea mierii autohtone!
Fără miere de salcâm
Primăvara anului 2025 a fost cu cântec pentru mulți apicultori. Culesul la rapiță i-a entuziasmat, însă la floarea de salcâm au dat-o în bară. Înghețurile târzii, năpraznice, ca în timpul iernii, din lunile Aprilie-Mai, au împiedicat o înflorire bogată a salcâmului. Multe păduri de salcâm nu au avut flori! Bieții apicultori au umblat din deal în deal, te miri pe unde, ca să găsească vreo oază silvatică scăpată de efectul distructiv al înghețului puternic. Nicu Gheorghe îmi spune cu mare regret: „Producția de miere de salcâm, anul acesta, va fi zero. Și nu vorbesc numai despre situația mea. Mulți dintre colegii mei s-au plâns de același lucru. Vom vinde ce mai avem de anul trecut. Azi, de pildă, e o zi atipică, la jumătatea lunii Mai e frig, albinele nu ies că culeagă nectar. Floare de salcâm nu este, dar uitați-vă în jur, încă mai e floare de păducel, cu înaltă valoare meliferă, dar albinele nu ies, din cauza temperaturii scăzute. Stau în stup și se hrănesc cu mierea de acolo”. În 28 de ani de experiență, Nicu a învățat multe lucruri, mai ales că a fost atent și la vorbele apicultorilor mai în vârstă. De pildă, ca să facă față acestor schimbări climatice, buzoianul amplasează mai multe vetre, în locuri diferite, situate chiar la zeci de kilometri distanță: „Am patru vetre acum. Aceste două pavilioane aici, la Scorțoasa. Mai am o parte din stupină în câmp la Brăila, la rapiță, încă e în floare pe alocuri. Niște stupi îi țin acasă, la Viperești, și am și doi stupi la Brașov, pentru mierea de mană. Dacă albinele au cules bine acolo, mut mai mulți stupi, din celelalte vetre”. Totodată, Nicu Gheorghe se folosește și de noile tehnologii: cameră de supraveghere, ca să poată vedea în timp real ce se întâmplă în fiecare vatră apicolă, și, în plus, cântar inteligent, cu senzori, care îi transmite de la distanță, pe telefonul mobil, date despre temperatură, starea vremii, cantitatea de miere culeasă. Mai aflu că nu numai schimbările climatice pun la încercare viața unei prisăci. Mai sunt urșii (au venit, dar nu l-au păgubit) și… prigoriile! Da, aceste păsări superbe, care își sapă cuiburi în malurile înalte și în versanții dealurilor, fiind ocrotite de lege, atacă albinele și le mănâncă. „Vreo 80-100 pe zi”, îmi spune Nicu, arătând cu mâna spre dealul care se înalță pe partea cealaltă a pârâului, spre răsărit, deal găurit de cuiburile de prigorii. Pasărea se bucură de protecția legii. Recomandarea experților este ca stupii să fie amplasați la o distanță de 5-10 km de coloniile de prigorii. Îl las pe Nicu la pavilioanele lui. Sezonul apicol este în plină desfășurare. Eșecul înregistrat la floarea de salcâm poate fi compensat printr-un cules bun la alte plante melifere. Până va trage linie, apicultorul nostru mai are de mutat stupii din Brăila la Buzău, din Buzău la Brașov, ca un general soldații pe câmpul de luptă. O luptă pașnică, dulce, în urma căreia rezultă borcanele cu miere, frumos etichetate, oferite spre deliciul și sănătatea noastră.
