Buletin de Apuseni
Orașul se-ntinde de-a lungul râului Ampoi, pe o vale nu tocmai îngustă, lăsându-se îmbrățișat de munții împăduriți ce-o mărginesc. Zlatna. Unul din străvechii poli auriferi ai Apusenilor, dar și, timp de câteva decenii, unul dintre cele mai poluate orașe din Europa. Acum, e lumină multă la Zlatna. Din fostul combinat metalurgic n-a mai rămas decât turnul de evacuare a gazelor, „hornul”, cum îi spun localnicii. Înalt de peste 200 de metri, e de folos acum doar tinerilor pasionați de sporturi extreme. Și, poate, să mai proptească uneori cerul, ca să nu se prăvale peste oraș. Puțin probabil, pentru că în Munții Apuseni, el are câteva locuri în care poate sta tolănit în iarbă, ochi în ochi cu Dumnezeu. Dornică să găsesc și eu verdele de sub cer, m-am lăsat în voia inimii și-am pornit spre munte, spre un crâng cu căsuțe albastre. Le-am găsit deasupra orașului și a lumii. Acolo am aflat că până și liniștea are o adresă exactă. Și, desigur, buletin de Apuseni.
Maria Corpode și Ioan, fiul ei
Drumul urcă, fără scară, spre nu știu unde. N-a plouat de mult și asta face să fie mai ușor a-l străbate. Când scapă din chingile unor serpentine largi, o ia pieptiș, pe șleauri, tăind fânețe unduitoare și umbră de păduri. Undeva, fixate pe doi copaci zdraveni, un fel de indicatoare mari, din foastăne de lemn geluit, îți spun c-ai ajuns unde trebuie: La Mărișcuța-Citeră, acasa liniștii, cum vă spuneam.
Ceva mai încolo, potop de flori colorează o poiană generoasă, ca și când gazdele ar fi întins, pentru oaspeți, un covor de bun venit. Margarete, coada-mielului, scaunul-cucului. Și sânziene abia înflorite, că-i vremea cea plină de taine a lor. Doi pași mai încolo: cea mai bătrână dintre căsuțele albastre. Gravitația dispare, nici respirația nu mai există, rămâi doar suflet întors în timp, pășind atent, pe podelele bătrâne, atingând lemnul și lutul ce-mbracă pereții, ca să primești ceva, cât de puțin, din lecția lor despre timp și despre veșnicie.
„E anul Domnului 1849 și revoluția asta sau ce-o fi fost, deși s-o gătat de-o vreme, numa’ prăpăd o lăsat în urmă. Am gândit că s-or muia o țâră ungurii, c-or pricepe batăr amu, că munții ăștia ai noștri îs, da-i loc păntru tăți, în pace și-n bună înțălegere. De-om sta locului, te-or lua la oaste, că ești tânăr și-n putere, da io asta n-oi sta să văd, să ridici arma cătă fratele tău, român ca noi! Ne-om lua, Ioane, și ne-om duce-n munte, să nu ne afle cătanele ungurești. Ne-om face-o căsuță, noi doi și tată-to, și las c-o avea grijă Dumnezeu să putem trăi ș-acolo!”. Așa, poate, îi va fi vorbit Maria Corpade fiului ei, Ioan, pe la 1849. Avea doar 17 ani Ioan și, rămas în satul din vale, n-ar fi scăpat de recrutare. S-au luat și s-au dus din sus, pe dealul Citerii/Ticerii și și-au făcut acolo o căsuță.
Mesaj pentru veșnicie
1849. Acesta e anul în care s-a născut căsuța albastră. Naștere grea, în vremuri grele. „Ace(astă) ca(să) s-au ră(dicat) în lu(na) lui iunie 7 zil(e) Anul 1849 de Tăn(islav) Ion(?) lui Sim(ion) în vremea bătă(liei) cu ungurii, cu mare paz(ă) au lucrat” – așa a fost tradusă de specialiști, din chirilică, inscripția din grinda casei. O vreme, în casa asta a fost viață. Au fost oameni vrednici, gospodari. Apoi, vremea-aceea s-a sfârșit, și-n casă n-a mai fost decât pustiu. Au lăsat-o puterile, i s-au șubrezit pereții, țiglele s-au spart una câte una, n-a mai fost nimeni s-o atingă, s-o repare, s-o iubească. Dar iubirea, când e să fie, o-ntoarce Dumnezeu de unde-au alungat-o oamenii, îi dă chip și-i taie drum spre locul unde e mai mare nevoie de ea.
Căsuței albastre i-a fost rânduit s-o găsească, s-o-ndrăgească și s-o vrea a lui pe vecie Adrian Puiuleț, un zlătnean împătimit de munte. N-au fost nici puțini, nici simpli pașii până când dorința a devenit realitate. Dar povestea începuse ceva mai înainte.
Căsuțele albastre
„Tot bătând cu prietenii, în lung și-n lat munții ăștia, s-a-ntâmplat să ne rătăcim, într-o zi, în ceață. Așa am ajuns aici, în locul ăsta care, aveam să aflăm ulterior, se numește «La Mărișcuță-Citeră». Pe-atunci, încă locuiau aici, într-una din case – căci sunt trei, de toatele – Ana Sularea și fiul ei, Florea. Eu i-am spus de la-nceput Buna Ana, că nu mi-am cunoscut bunicii și ea arăta exact ca o bunică. Am tot venit în zonă, cu colegii din Asociația Trascău Corp, căutând un teren unde să ne construim un refugiu, un loc al nostru, al montaniarzilor. Până la urmă, am cumpărat teren chiar de la Buna Ana, undeva, mai sus, în munte. Devenisem prieteni, treceam mereu pe la ei, să mai schimbăm o vorbă, să le mai crăpăm lemne sau să-i ajutăm la fân. I-am ajutat să-și monteze panouri solare, că nu-i curent aici, ne făceam zilele de naștere sau petrecerile de Revelion doar din dragul de a fi cu ei, de a le asculta poveștile ce veneau de departe. Ei ne dădeau ce aveau, prune, mere, ouă, brânză. Aveau animale, porci, oi, găini și măcar o vacă. Și-o iapă aveau, Doina, cu care Buna Ana cobora la oraș. Când noi i-am cunoscut, Buna Ana și Florea erau niște oameni fericiți, chiar dacă-și asumaseră greul traiului de la munte.
Am un respect deosebit pentru oamenii ăștia, de aceea am și ridicat o troiță în memoria tuturor celor al căror nume am reușit să-l aflu, cercetând arhivele. Încă mai am de căutat.
Căsuța albastră, căsuța-monument, cum îi spunem noi, se pare că a fost prima din pâlcul acesta de case, și avea un alt proprietar. Tot treceam pe lângă ea, dar nu o privisem niciodată prea atent. Abia cu vreo doi ani înainte să moară Buna Ana, în 2016, am văzut textul în chirilică și anul 1849, inscripționate în grindă. Ceva s-a schimbat atunci în mine, pentru că iubesc lucrurile vechi și poveștile lor. Iar aici era, deja, mult mai mult decât atât”, povestește Adrian Puiuleț.
Casa era în stare deosebită de degradare. La început, Adrian a vrut doar să înlocuiască țiglele, să nu mai plouă în ea, să nu se distrugă de tot, dar proprietarul era un om mai ciudat și nu a vrut să-l lase. Așa că s-a decis s-o cumpere, ca s-o salveze. Șase ani a durat până a rezolvat cu toate actele și s-a putut apuca de lucru. Fiind deja voluntar în proiectele „Ambulanței pentru Monumente”, Adrian Puiuleț i-a cerut sfatul lui Eugen Vaida, specialist în astfel de restaurări. Împreună au decis s-o restaureze mai întâi, exclusiv cu metode tradiționale, și abia apoi să facă demersurile pentru a o declara monument istoric, pentru că, dacă-ar fi făcut invers, tot așteptând avize și autorizații, n-ar mai fi rămas nimic din biata căsuță. Între timp, Adrian a făcut și-un master pe specialitate, „Cercetarea, conservarea şi valorificarea patrimoniului istoric”, ca să știe și să înțeleagă mai bine ce are de făcut.
În pandemie, Florea, fiul Bunei Ana, s-a îmbolnăvit de cancer. N-a vrut să meargă la spital și, când a ajuns, totuși, a fost deja prea târziu. S-a stins în 2022, nu înainte de a lăsa, prin testament, toată averea lui Adrian și prietenilor săi montaniarzi. „Văzând ce facem și cum suntem, s-a gândit că n-o să lăsăm locul să moară și a avut încredere să ni-l lase nouă. Florea era tare mândru de locul ăsta, când lucra la uzină, la Zlatna, povestea tuturor de dealul ăsta, de Citeră. Buna Ana îi spunea Ticeră, ambele toponime obișnuite în Apuseni. Așa am moștenit celelalte două case albastre, pe lângă căsuța-monument, pe care am cumpărat-o”, spune Adrian.
Dealul Măriilor
În Zlatna, toți îi știau pe cei din munte ca fiind „Ai Mărișcuții”. Și în arhivele cadastrale de la începutul secolului 20, locul figura exact cu această denumire, lămurește Adrian. „Mărișcuța e, în zona asta, diminutiv de la Maria. Maria Corpade a fost mama lui Ioan, cel care a construit căsuța. Soția lui tot Maria a fost, la fel și soția fiului lor, Gheorghe. Maria au mai fost și alte femei ce-au locuit, în timp, în celelalte două căsuțe albastre din crâng, nu neapărat neamuri între ele. Oamenii s-au mutat aici, au trăit și-au murit rând pe rând, după ce, tot așa, apucaseră să cumpere, bucată cu bucată, întreg dealul și să-l facă al lor. Nu de hapsâni au cumpărat teren, ci pentru că creșteau multe animale, care trebuiau hrănite, fie vară, fie iarnă. Chiar am găsit o fotografie cu Buna Ana în tinerețe, între doi porci de dimensiuni impresionante. E lesne de înțeles de ce”.
Și dacă-au luat în stăpânire dealul, i-au arat culmile mai însorite, până hăt, la peste 1100 metri, și-au pus grâu și orz, cucuruz și cartofi. Urmele carelor trase de boi și locurile pe unde plugul a tăiat brazdă adâncă se mai văd și-acum. Când în cancelariile imperiale ale lumii se caligrafiau istorii strâmbe, cu pene de gâscă muiate în cerneală, moții retrași în dunga muntelui și-a pădurii își scriau propria istorie, cu linia vieții însângerată de trudă. Imperiile s-au stins. Moții-și poartă și acum pașii prin locuri ce le-au aparținut încă de la facerea lumii. Fără de acte, dar pe veșnicie.
Pâlcul acesta de case, „La Mărișcuța-Citeră”, e singuratic, cale de câțiva kilometri de jur împrejur. Că-i deal, că-i vale și iar deal, cel mai aproape e Zlatna, la vreo doi kilometri, dacă-o tai pieziș, pe Valea lui Lal.
Privesc câteva fotografii cu Buna Ana și fiul ei, Florea. „Buna Ana – Dumnezeu s-o odihnească! – a fost un om deosebit, cum rar întâlnești. Toți anii aceia petrecuți împreună cu ea au rămas acum un dor permanent și o binecuvântare. Iar Florea, «sufletul» Citerii, a fost și el un om bun, un om plin de viață, conectat mereu la natură. Sunt convins că, acolo unde sunt, se bucură că moștenirea lor e pe mâini bune”, mărturisește Adrian.
Moștenitorii veșniciei
Ca să aibă un loc al lor, Adrian Puiuleț și prietenii săi montaniarzi au început să amenajeze casa, încă de când și Buna Ana, și Florea al ei erau în viață. La început, o cameră, să aibă unde sta la căldura, iarna. Apoi, pe de-a-ntregul, ca să se poată locui în ea. „Ideea a fost să rămână casa exact cum a fost, de aceea am restaurat-o cu materiale tradiționale. I-am adus, desigur, mici adăugiri, am tras apă de la un izvor din munte, de la vreo 800 de metri, am amenajat o baie și avem semnal wi-fi. Curent electric avem doar de la panouri fotovoltaice. Ne-am dori să facem și un pic de turism, cu respect pentru toți cei care-au fost și care ne-au lăsat locul, având încredere în noi. Eu am promis că voi duce povestea mai departe și am s-o fac, chiar dacă nu e ușor!”.
Nici până-mi povestește toate astea, Adrian nu stă locului. Curăță cu șmirghel vopseaua de pe o ușă veche, lipește o așchie de lemn ce stă să se rupă, pregătește uleiul de in. Tot ce face, face cu răbdare, de parcă ar fi moștenitorul timpului. Dar Adrian nu are în grijă doar locul ăsta. Are servici la Alba Iulia și e și consilier local acasă, la Zlatna.
„Ce te mână în luptă?”, îl întreb. „Sunt multe de spus! E multă liniște, e împăcare. Mereu am visat să fie un loc viu, nu doar pentru mine, ci să vină oameni care știu să se bucure de natură, în mod cuvincios, fără băutură în exces, fără manele, doar să respecte locul și să simtă că au ajuns în rai. Cuvântul ăsta circulă mult în ultima vreme, dar aici are o localizare geografică”.
*
Am căutat o poveste simplă, atunci când am pornit spre crângul cu căsuțe albastre. Am găsit neprețuit mai mult. Pe lângă liniște și împăcare, ceva în plus: sentimentul de acasă. Aflat pentru prima dată acolo, erai dintotdeauna. Cu cei trei câini mari și prietenoși, cu cele cinci pisici răsfățate, plus Piciu, pisoiașul negru ca smoala, abia mijindu-și mustățile, cu șura netencuită, cu mărul culcat în iarbă, de vânturi, dar continuând să rodească, cu apa de izvor, rece și bună, și cuptorul cel alb, așteptând focul de lemne.
Cu siguranță, s-o-mburdat raiul în Apuseni, la Mărișcuța-Citeră. Cine vrea să se-întâlnească cu Dumnezeu, să urce dealul.
Foto: Arhiva personală Adrian Puiuleț
