Medicină magică

Noii cei Mari sunt un leac popular vindecător de boli grele. În lumea satului Maramureșean nu se vorbea despre el decât în șoaptă, și nu existau decât rari bărbați care se încumetau să-l prepare, expunându-se unui pericol cu bună ști­ință, în schim­bul vindecării celui bolnav. În­tr-un sat, era cel mult un singur asemenea vraci, dar uneori, abia de aflai unul la șapte sate.

Vraciul

Ce făcea vrăjitorul? Pleca de acasă când „se zăré de ziuă”, pri­me­nit, ne­mâncat și ne­vor­bind cu nimeni, înarmat cu nouă lin­guri mari de lemn, un cuțit de aramă și o oală mare de lut cu cerc ori o cofă de lemn. Ținea postul ne­gru, postul tăcerii și se ruga tot timpul drumului. Un om pur intră în­tr-o lume nouă, care în­seamnă lu­mea începutu­ri­lor, conținând toate da­ru­rile și puterile în­noi­toare ale vieții. Pentru că lumea se naște în fie­care zi.

Rețeta

În 1985, am auzit prima relatare despre Noii cei Mari de la mama mea, Luchiana Făt.

„Noii cei Mari să ieu cu nouă linguri mari de lemn din nouă vaduri – pă unde trec carăle – din no­uă fur­ni­care cu furnici, din nouă mo­șâ­roa­ie de cârtiță și din no­uă feliuri de lemn câ­te-o crenguță. Trebe o oală ma­re de lut cu cerc. Cu aceie pleca la adunat să încapă tă­te. Și umbla până cătă asfințit. Lua câte nouă lin­guri de apă din nouă vaduri și dacă pier­­dea o sin­gură lin­gură, murea omu’. Cât umbla și lua și bă­ga în­lă­­on­tru, în oală, nu grăie cu nime. Și era tare scump vrăjitoriu’. Cât o zî de coa­să (cea mai plă­tită muncă) îi plă­teau oamenii. Zâceau că da­că nu-i plă­tit, nu-i primit.”

„În apa ceie din oală punea din mu­șuroi lut cu fur­nici, bețâșoare mici, de-acele cum duc fur­nicile-n gură; apoi lua lut din nouă moșâroaie fără furnici (argilă), apoi crenguțele. Și tăte le puné laolaltă. Ș-apoi da la om să beie în nouă zile câ­te-o lingură de apă de-ace­ie și-i des­cânta. Da vezi, io des­cântecu’ nu-l știu. În el era tătă forța.”

Descântecul

După câțiva ani, am auzit și des­cân­tecul. Cea ca­re-l știa era nora ulti­mu­lui bărbat care mai adu­nase Noii în De­sești. Socrul ei murise de mult. Înainte să moa­­ră, știind că nu are voie să ducă această mare vrajă în mor­mânt, a tot în­cer­cat s-o lase unui bărbat, nu­mai că niciunul nu se ară­ta dispus s-o învețe. Cel care nu se dez­lea­gă de o taină pe care o deține nu poate să moară sau nu-l „pri­meș­te” pământul. Așa s-a făcut că atunci când și-a simțit sfâr­șitul, bătrânul i-a încre­din­țat des­cântecul nu­rorii sale, Ioana, peste vâlceaua de la poar­tă, stând el în curte și ea în uliță. Iată relatarea:

„Cât um­bli după ele, nu gră­iești nimic și nu mă­nânci. Nu grăiești ni­mic pâ­nă nu des­cânți omul pen­tru care ai umblat și ai adunat Noii. Zâci: «Să lu­ară, să dusără/ De la casă, de la masă/ Mândră și fru­moasă/ Grasă, să­nă­toa­să/ S-o dus până la miez de miez de cale/ S-o-ntâl­nit cu no­uă muroi, nouă mu­roa­ie/ Nouă deo­chitori, nouă deo­chi­toare/ În față o să­getat/ În strai de moarte o lă­sat/ Nu te cânta, nu te văieta/ Că io cu un cuțât de aramă ț’oi descânta/ Îna­poi Beteșâgu’ ț’oi îndărăpta/ În mare duce-l-oi/ Ș-acolo țâpa-l-oi/ Acolo să pieie/ Acolo să răs­pieie/ Ca roua de Sfântu Soare/ Ca ștoptitu în că­rare/ Ptúu!». Apoi se stro­pește omu’ și-i dai să beie o gură de apă din oală! Leacu îi bun pentru Baiu-cel-Rău și la de­di­ochi.”

Magia

Adunând Noii, vindecătorul întoarce tot răul provocat de boală până la momentul zero, când ea nu exista. În vasul său, vrăjitorul a în­cropit în mic o lume no­uă, curată, per­fec­tă, în care nu există boală, dis­pe­rare și moar­te, integrân­du-se și pe sine în ea, fiind­că el este cre­atorul, capabil să trea­­că prin sufletul și trupul său su­ferința și boala celui pen­tru care a plecat în Că­lăto­rie.

Noii cei Mari sunt o culme a gândirii arhaice popu­lare și a iubirii de se­meni. Dacă medicina moder­nă ar privi spre me­di­cina ma­gică și fiecare medic ar trece prin sine su­fe­rința bolnavului, n-ar mai exista pe lume nicio boală incurabilă, ci nu­mai Spe­ranță fără de moar­te, Spe­ranța fără de care viața nu poa­te fi.