Ion Iliescu a murit: s-a pus capăt astfel glumelor răsuflate privind longevitatea sa, dar au început, imediat, analizele ritoase legate de rolul său în istoria recentă și de moștenirea pe care, ca ultim „tătuc” veritabil, ne-o lasă. Moartea sa a pus autoritățile statului – și așa prinse în comunicarea zilnică de măsuri nepopulare – în postura, deloc comodă, de a-i organiza funeralii de stat unui fost demnitar inculpat, cu vini grele, în marile dosare postcomuniste. De-abia instalat, Nicușor Dan s-a văzut nevoit să-i facă loc la Cotroceni mai vechiului locatar, la căpătâiul căruia aveau să se perinde tot felul de personaje din anii tulburi ai „tranziției”.
Ion Iliescu a apărat cu cerbicie și, până la urmă, a luat cu el, secretele grele ale evenimentelor din ’89. Majoritatea acoliților lui nu i-au supraviețuit, iar șansele să mai aflăm mărturii la prima mână despre ce s-a întâmplat cu adevărat sunt, practic, nule. Dacă sub camuflajul instituțional din acești ani, cei implicați au reușit să șteargă urmele, se vor găsi destui care să relativizeze păcatele originare pe care s-a fondat România postcomunistă. Gazarea, la un 10 August, acum câțiva ani, a manifestanților din Piața Victoriei, de către unități de forță, la comanda PSD, e doar una dintre consecințele faptului că am trecut prea ușor, ca societate, peste înfiorătoarea nedreptate care li s-a făcut celor morți și bătuți în ’89 și ’90. Indiferent de ce va zice vreodată legea sau istoriografia, Iliescu a fost numărul 1 în ambele situații. Nu doar că nu și-a cerut niciodată iertare, dar s-a încăpățânat să nege evidența, cu o aroganță pe care toți cei ce s-au perindat la conducerea partidului-stat pe care l-a fondat s-au simțit îndreptățiți să o copieze: felul în care ne mint în față conducătorii noștri e una dintre moștenirile cele mai palpabile ale lui Ion Iliescu. Și felul în care își acoperă „crimele”.
Iliescu a murit: România e, azi, cea mai bună variantă posibilă, având semnătura lui pe certificatul de naștere. Nu putea fi nici mai fermă pe drumul capitalismului, cu un comunist la conducere, nici mai sigură pe ea, cu un lider ancorat în structurile de putere ale Estului, nu putea fi nici mai virtuoasă, câtă vreme i s-au ascuns atâtea adevăruri, nici mai competitivă, câtă vreme fostele rețele securiste au acaparat economia.
Putea fi mai rău România? Cu siguranță, da, iar aici intervin meritele – nu doar punctuale – ale lui Iliescu. Cât a fost încă în putere, a pus la punct accesele de vedetism ale urmașilor săi din PSD, după care, într-un moment când alții au luat-o pe drumul aventurilor politice extremiste, Ion Iliescu a tăcut. La cât de mare e apetența publică după vremuri trecute, ar fi putut face mult rău. N-a făcut-o: a ales să se retragă din viața publică și să salute printre primii, înainte de moarte, alegerea noului președinte. O ruptură simbolică de trecut? Nu vom afla niciodată. Dar sunt lucruri pe care le putem afla, iar asta depinde doar de noi, acum, că Ion Iliescu a murit.
