• În marginea de vest a județului Brăila, cernoziomul e amestecat, pe alocuri, cu sarea. Lângă holde crescute din pământul fertil se întind pășunile sărăturoase, cu iarbă măruntă. Din loc în loc, ochiurile de apă și lacurile adevărate sunt, de fapt, o saramură turbată în care broasca, dacă ar fi aruncată, ar înțepeni definitiv. Până și numele unor sate par a avea ceva grunji de sare printre litere: Chioibășești, Chichinețu, Ciocile… Locuri care mă îmbie să opresc mașina, să ies din interiorul confortabil cu aer condiționat și să le explorez, prin vipie și tăceri campestre •
Un proiect de un miliard de lei
Intrarea dinspre sud în satul Chioibășești e marcată de un indicator de plexiglas albastru decolorat. Numele satului abia e lizibil. Într-o bună zi, un vânt puternic, obișnuit în Câmpia Bărăganului, l-ar putea face țăndări. Lanurile de grâu aproape copt, întinse de o parte și de alta a șoselei asfaltate, îmi amintesc că sunt într-o împărăție a cerealelor, unde fermierii își măsoară averile în sute și mii de hectare de teren arabil. Îmi las privirea să se odihnească pe galbenul apelor vegetale care tălăzuiesc în soare, în bătaia vântului. E o priveliște simplă, autentică, naturală, o binefacere pentru ochii captivi cu orele în ecranul laptopului și telefonului. Fac o singură poză. Apoi, o iau la pas spre sat. În apropierea primei case, înfipt în marginea șoselei, un panou uriaș îmi aruncă în față un cocoloș de sume de bani care sar, cumulate, de un miliard de lei. Mă opresc și citesc atent. E vorba despre un proiect regional de dezvoltare a infrastructurii de apă și apă uzată din județul Brăila, parte a unui program mai vast, co-finanțat de Uniunea Europeană. Valoarea totală a proiectului, citesc pe panou, este de 1.385.022.604 lei, din care 932.088.758 lei sunt bani acordați din bugetul european. Obiectivul este „creșterea nivelului de colectare și epurare a apelor uzate urbane, precum și a gradului de asigurare a alimentării cu apă potabilă a populației”. Primul gând: uite cum este legată capitala Uniunii Europene, Bruxelles, de satul ăsta brăilean, pitit pe sub salcâmi zdrențuiți de vânt, aproape de frontiera estică a spațiului comunitar. Cine zice că satul românesc este uitat, abandonat de instituțiile europene, să facă bine să iasă din casă și să citească panourile cu informații despre proiecte. Eu am tot oferit exemple în paginile Formulei AS. Mai ofer, azi, unul din județul Brăila: satul Chioibășești va avea apă potabilă dintr-o rețea județeană, datorită fondurilor europene. Al doilea gând: dar apa pe care o beau sătenii nu este potabilă? Al treilea gând: pe cine să întreb ce apă beau sătenii din Chioibășești? Nu am întâlnit încă pe nimeni. În jur, numai vipie și tăcere. Mai mult, descopăr numeroase case părăsite. Chiar și clădirea școlii, ridicată în alte timpuri, se ruinează cu demnitate, singura ființă din preajma zidurilor decrepite și a ferestrelor oarbe fiind un cal priponit ca să pască iarba încă destul de verde, datorită umbrei unor corcoduși.
Conversație în fața porții
Un puști țâșnește pe lângă mine, călare pe un ATV. Pe carosabil, o betonieră se învârte lent, în timp ce din curte răzbat glasuri și șlagărul unui program de radio. L-aș fi pierdut pe bătrânul care s-a uitat într-o parte și alta a șoselei și a intrat apoi în ogradă, dacă nu aș fi alergat până acolo. L-am văzut peste poartă, îndreptându-se spre casă, l-am strigat, și acum e în fața mea, în poarta întredeschisă. Un bărbat de optzeci ani, aflu, mărunt la trup și pișicher la vorbă, care se numește Ghiță, Ghiță Teodorescu. Trăiește singur, îmi spune, soția și o fiică nu mai sunt, cei doi băieți muncesc, unul la Brăila, altul în Spania. „Mai schimbați câte o vorbă cu vecinii”, punctez. „Da’ de unde! Vecinii mei trag de pe droagă”, îmi răspunde și sugerează cu mâna stângă gestul ducerii paharului la gură. „Păi, înseamnă că au băutură acasă”, supralicitez. „Nu au acasă, iau de la doi furnizori, neoficial, unul e Bobiță, altul e Oaie, ca în filmul ăla, Las Fiebinți”, îmi explică. V-am prevenit, e pișicher moșul, are umor, știe să facă haz de necaz. Magazin nu mai au, fiindcă patronul l-a închis, din lipsă de câștig. Clienți puțini, strânși la pungă, venituri slabe. Faliment sigur, ceea ce s-a și întâmplat. Niciun autobuz nu vine din marile orașe ale câmpiei, Brăila, Slobozia, Buzău, până aici. Singura stație din sat e pentru microbuzul școlar, care transportă elevii la școala din Ciocile. Nu vă grăbiți, vă rog, să considerați că depopularea a început după revoluție, când s-au deschis granițele și românii au plecat la muncă în alte țări.
Tinerii din Chioibășești și-au părăsit casa părintească încă din timpul comunismului. Au fost ademeniți de instructori de partid să plece la oraș, să se angajeze pe platformele industriale. În același timp, îi îndemnau și părinții lor să plece la oraș, unde aveau apă curentă, aragaz, baie, magazin în apropiere. Munca la C.A.P. era lipsită de tentații. Tinerii au făcut un salt profesional și social, în același timp, au devenit din țărani orășeni. Moș Ghiță îmi spune că el nu a plecat la oraș. A rămas, împotriva curentului, să lucreze pe câmp, la C.A.P. Are acum o pensie de 1.500 de lei. Îl mai ajută cu bani și băieții lui. În jur, sunt destule case pustii, acoperite cu bălării. Sunt însă și case, ce-i drept, mult mai puține, de mai mare dragul, îngrijite, cu ogrăzi cu gard și porți moderne. Proprietarii ar putea fi fermieri care lucrează sute sau mii de hectare. Ar putea fi rezerviști ieșiți la pensie la 50 de ani. Ar putea fi funcționari publici pe la oraș, care își petrec în satul copilăriei zilele de vară, în ciuda vipiei și a tăcerii. O casă îngrijită, zece abandonate.
Poștărița satului
Compania de utilități publice „Dunărea” S.A. derulează în Chioibășești un proiect cu fonduri europene, pentru a aduce în gospodării apă potabilă. Sătenii folosesc acum apa din fântână, așa cum au făcut-o dintotdeauna. Apa nu e însă de cea mai bună calitate. Moș Ghiță spune că atunci când plouă tare, nivelul apei crește în fântână și apa are un gust sărat. Parcă e o saramură bună de făcut murături. Îl salut pe simpaticul moș Ghiță și îmi reiau plimbarea pe șoseaua care traversează satul. O poartă cu stâlpi din piatră de râu etalează un leu din gips. Alături, un panou informativ înecat în iarbă mă anunță că au fost cheltuiți niște bani, pentru modernizarea străzilor în satele comunei Ciocile, printre care și Chioibășești. Într-o intersecție, o fântână secată. Drumul secundar e pietros, plin de praf, duce spre câmpul cultivat cu cereale. La celălalt capăt al satului, o întâlnesc pe poștăriță, a cărei casă este și sediu al oficiului poștal din localitate. Aurelia Enache a rămas să trăiască în satul ei, la fel ca moș Ghiță, căruia îi duce pensia lună de lună: „Mai sunt vreo 60 de pensionari în sat. Locuite, mai sunt 120 de case. Înainte era mai multă viață. Așteptăm acum să ne bage apă pe conductă. Apa din fântâni e sărată, are și calcar, dar o folosim așa cum e”. Mai fac câțiva pași și ies în afara satului, în câmp. Hoiturile unor ciori atârnă în vârful unor pari înalți, ca să le taie pofta suratelor vii de a prăda culturile agricole. Spre apus, lucește în soare o baltă. Din cauza secetei, apele s-au retras dinspre maluri, mai spre mijloc. Malurile sunt albicioase, de la sarea formată în îndepărtate ere geologice, când tot șesul acesta era acoperit de ape marine. În Brăila descoperi câmpuri fertile, dar și terenuri sărăturoase. Cernoziomul e amestecat cu sarea. Culturile agricole sunt irigate cu apa adusă din Dunăre, pe un canal principal lung de câteva zeci de kilometri. Sătenii așteaptă să vină pe conductă apă potabilă, tot din Dunăre. Să aibă apă la robinet, în casă. Cine știe, o utilitate publică în plus ar putea atrage locuitori noi. Sunt sate în România care au toate serviciile, ca la oraș.
