• Autostrada București – Pitești taie în două o imensă câmpie, care crește ușor, spre dealurile Argeșului. Nu ai altă șansă să te abați la dreapta sau la stânga, decât urcând pe cele câteva poduri care o traversează. Pe unul dintre aceste poduri, poți ajunge spre apus, spre un șes unde se află un sat cu un nume enigmatic: Hanu lui Pală! •

Labirintul verde

Am descoperit acest sat în mijlocul verii, datorită aplicației Google Earth, cu ajutorul căreia obișnuiesc să „zbor” aproape în fiecare seară. E fascinant să călătorești, deasupra pământului, mișcând cursorul, în orice țară dorești. Vezi relieful ca în palmă. Acum, sunt în mașină, tocmai am trecut podul peste autostradă și mă îndrept spre vest, pe o șosea asfaltată, croită printre culturi de porumb și floarea soarelui. După ce imaginea ultimei case din satul Croitori dispare din oglinda retrovizoare, intru într-o pădure care pare să nu se mai termine: stejari zvelți își ridică trunchiurile subțiri din tufișurile dese prin care își caută mistreții ascunzișul. Prezența pădurii mă asigură că sunt pe drumul cel bun, fiindcă pe harta pe care am consultat-o înainte să plec de acasă, figurează o pădure poziționată chiar între Croitori și Hanu lui Pală. Mai totul a fost explorat pe planeta noastră. Au fost concepute hărți, colecții de hărți foarte precise; au fost scrise și editate enciclopedii foarte detaliate, dar asta nu mă descurajează: când merg pentru prima oară într-un loc, mă simt eu însumi un explorator. Șofez încet, printre zidurile vegetale care se ridică din marginea panglicii de asfalt. Mă tem să nu-mi sară vreo căprioară în față și să nu am timp să frânez, dar, în același timp, sunt și încântat de forța silvatică manifestată aici, în câmpie. Îmi vine să opresc mașina și să rătăcesc prin labirintul verde, rămuros și ademenitor care copleșește șoseaua ca selva braziliană. Să trag în nări aerul plin cu mirosuri de pământ brun și ierburi sălbatice. Mi-aș pierde ziua prin pădure, fără să fac nimic. „Reportajul e despre oameni, ei sunt în centrul reportajului, nimic altceva”, îmi răsună, brusc, în minte un postulat al profesorilor din Facultatea de Jurnalistică. Să accelerez, așadar, să ajung la oameni, la oamenii din satul Hanu lui Pală!

Cursa de Găești

Așezarea asta pierdută în câmpia unde își dau întâlnire trei județe, Dâmbovița, Teleorman și Argeș, s-a format la o răscruce de drumuri. Pe aici trecea, odinioară, un drum important care venea dinspre Olt, de la Slatina, prin păduri care, pe atunci, erau mult mai întinse. Am sub ochi o hartă din 1790, făcută cu minuție de austrieci și care poate fi consultată on line: drumul este destul de vizibil, o linie maro care taie zona de dealuri și văi, de la răsărit de Olt, spre Argeș. Unde ar trebui să fie Hanu lui Pală este desenată o fântână cu cumpănă, iar numele locului este Brun. Acum două sute de ani, aici era o poiană, un luminiș mai mare al unei imense păduri. Pe o hartă, tot austriacă, realizată în prima jumătate a sec. XIX, satul este pomenit cu numele: Hanu a lu Palu. Drumul Slatinei este marcat vizibil, cu linie groasă, în timp ce, dinspre nord, coboară un alt drum, spre Teleorman. Satul era, cândva, la răscruce de drumuri importante. Acum, e o fundătură, un capăt de drum. Hanul a dispărut, hangiul Pală e oale și ulcele, îngropat cine știe pe unde. A rămas numai toponimul, ca o mărturie stranie a unor timpuri măcinate, făcute pulbere sub roata inexorabilă a istoriei. Un han la răscruce de drumuri… Poposeau aici negustorași cu butoaie pline cu vin și rachiu, țărani porniți pe drumul Bucureștiului, haiduci care își făceau veacul prin pădurile din împrejurimi. Și, poate, din când în când, câte o fiică de boier, pentru care Pală scotea din ladă așternuturi curate, ca să primească o plată bună sau ca să nu-și piardă afacerea. În numele omului pare să fi fost încifrat și destinul hanului: Pală… pală de vânt care a șters totul, de parcă ar fi fost o construcție din paie, mai puțin numele. În intersecția drumurilor (trei dintre acestea duc în câmp, se topesc printre tarlale, inclusiv cel care venea de la Slatina), a oprit un microbuz. Șoferul deschide geamul, ca să intre un pic de aer proaspăt. E volubil, deschis la vorbă. E prima mea cunoștință din sat: „Fac trei curse pe zi: dimineața la 6:10, apoi la 8:45 și la 12. Capătul de linie e la Găești. Am călători, dar unii preferă să meargă cu taxiurile pirat, dacă au bani, că „pirații” ăia îi rup la bani. Le iau de zece ori mai mult decât cerem noi pentru un bilet”. Șoferul nu e de acord că Hanu lui Pală ar fi un sat din ăla, scăpătat, aruncat de soartă în câmp, la capăt de drum, ci un sat de oameni gospodari: „Toți muncesc aici, satul e mai pricopsit ca multe alte sate”.

Ruta boabelor de grâu

Peste drum, în stația de autobuz, s-au așezat pe bancă trei femei. Așteaptă un alt microbuz decât cel care urmează să plece în câteva minute la Găești. Femeile sunt angajate la un mare depozit de mărfuri la Ștefănești, în Ilfov. Firma le pune un microbuz la dispoziție, traseu de o oră și jumătate, cel puțin. Deci, femeile petrec cel puțin trei ore, zilnic, pe scaunul microbuzului. Plus cele opt ore, la serviciu. O jumătate din zi nu sunt acasă. Când revin, se apucă de treburile casnice. În zonă, nu au nicio șansă să se angajeze. Nu sunt locuri de muncă. La țară, de obicei, cel mai mare angajator este Primăria, dar trebuie să cunoști pe cineva, ca să ajungi să lucrezi în instituția publică locală. Ar mai fi orășelul Găești, dar nici acolo oferta de locuri de muncă nu e grozavă. Așadar, Ștefănești – Hanu lui Pală, cu microbuzul firmei, alb, curat, care iată-l deja sosit în stație, femeile urcă și microbuzul se îndepărtează spre autostradă. A plecat și microbuzul de Găești, în care s-au urcat doi adolescenți. Intersecția rămâne pustie. Cu cine să mai stau de vorbă? În apropiere e clădirea grădiniței, renovată cu fonduri europene. Mai încolo, o biserică veche, destul de mare, cu zidurile crăpate. În jur, case bine întreținute, cu gazon în curte, cu mușcate la balcon, dar sunt și gospodării părăginite, copleșite de bălării. Hanul a dispărut în vârtejul timpului, drumul Slatinei s-a șters, e o cărare printre miriști, dar satul ține cu dinții să se mențină viu: banii câștigați pe la oraș sau prin țări străine sunt transformați în garduri noi, în țiglă nouă, în vopsea proaspătă, în ziduri ridicate de la zero de către cei care au unde să se întoarcă. O doamnă de la București vine aici să-și petreacă vara, în liniștea câmpului, cu aerul plin de izuri de grâne coapte și ierburi sălbatice. O altă doamnă vine din Italia, unde este badantă, ca să își petreacă concediul, deși soțul ei s-a dus la cele veșnice, iar copiii ei muncesc la oraș. Le întâlnesc în timp ce pășesc pe o șosea care sfârșește în câmp. Prin grădini, văd șiruri de stupi. Ajung la poarta unei ferme. Proprietarul se pregătește să meargă la câmp. E grăbit, nu prea are chef de vorbă. E îngrijorat că prețul grâului va fi mic și nu va reuși să își scoată cheltuiala. Îl las în treaba lui și, după câteva sute de metri, ies din sat, în câmpul ars de soare. Dincolo de el, pădurea aia prin care am trecut cu mașina când am venit aici. Acum îmi las ochii să se umple de galbenul matur al spicelor. Boabele, după treierat, vor fi încărcate în camioane și transportate în Portul Constanța. De acolo, cu vaporul, vor ajunge în Egipt, în Maroc sau chiar în Africa de Sud. Niciun sat, în zilele noastre, nu este atât de izolat, încât să nu fie legat prin ceva de restul lumii: Hanu lui Pală, iată, prin boabele de grâu recoltate din câmpul care îl înconjoară.

­Foto: Victor Mercea