• Pe fermierul Costin Curteanu l-am cunoscut acum un an datorită unei rețele de socializare. Publicase acolo un anunț de vânzare a roșiilor din solariile sale. L-am sunat și mi-a înșirat câteva neajunsuri ale lui și ale celorlalți cultivatori din comuna Voicești, situată pe malul drept al Oltului, în extremitatea sudică a județului Vâlcea. Am aflat, din discuție, un lucru uluitor: fermierii se confruntă în fiecare sezon cu atacuri copleșitoare ale unor păsări sălbatice, care le distrug culturile din câmp. Un adevărat front deschis între agricultori și ciori! O realitate a vieții agricole mai puțin cunoscută publicului larg •
Tunuri pentru ciori
În vara asta, am reușit să ajung la fermierii din Voicești. Aceasta este denumirea comunei, atribuită după satul de reședință. Satul lui Curteanu se numește Tighina, întocmai ca orașul și cetatea din sudul Republicii Moldova. Indicatorul de la intrarea în sat, dinspre apus, e ruginit, neschimbat de zeci de ani, probabil. Dar măcar mă asigură că am ajuns unde trebuie, după ce am urcat de la Slatina, pe șoseaua paralelă cu Oltul. Pe internet, găsisem un articol din presa locală, potrivit căruia numele Tighina ar fi datorat stabilirii aici a unor locuitori de pe malul Nistrului, din vestita așezare moldavă, invitați fiind de un boier vâlcean. Alte surse arată însă că toponimul ar fi fost dat chiar de olteni: „tighină” ar fi însemnând „poiană neatinsă de plug”. Oricum, în primele decenii ale secolului al XIX-lea (1835), satul exista deja cu această denumire în documentele oficiale. Las enigma asta în seama istoricilor de profesie, dacă s-ar mai găsi vreunul care să își bată capul pentru a o dezlega, și mă avânt pe șoseaua care traversează satul. Casele noi sau renovate alternează cu case prăpădite, aproape ruinate, semn că nu puțini locuitori au plecat la oraș sau în străinătate și nu s-au mai întors. Pe Costin Curtean și pe soția lui, Elena, îi întâlnesc acasă, mă așteptau. Până la câmp, unde au solariile cu roșii și ogoarele sub cerul liber, distanța e scurtă, abia apucăm să schimbăm câteva vorbe, așezați în mașina plină de praf. De jur împrejur, e un veritabil mozaic de culturi agricole, cum nu prea mai vezi în sudul țării, unde agricultura s-a uniformizat, pe mari latifundii, cât vezi cu ochii, e aceeași cultură agricolă. La Tighina și, de fapt, în toată comuna Voicești, altfel stau lucrurile, e diversitate de culturi. Floarea soarelui dă binețe vecinului porumb, ardeiul gogoșar se șicanează, peste miriști, cu pepenele verde. În trecut, aici era „patria gogoșarului”. Ardeiul era cultivat pe sute de hectare. Localnicii umpleau camioanele și plecau prin țară, pentru câștig. Din cauza schimbărilor climatice și a colapsării sistemului de irigații alimentat din Olt, sătenii au renunțat, în mare parte, să mai cultive acest soi de ardei. Suprafețele au fost reduse la minimum. În schimb, de câțivi ani, ei au început să înființeze culturi de pepeni. Gogoșarul a fost înlocuit de lubenițe. Mingile verzi, lucioase, se coc sub vrejii răsfirați în voie pe întinsul pogoanelor. Deodată, o bubuitură scurtă, dar puternică mă face să tresar. Ce-i asta? O fi vreun poligon de tragere pe malul Oltului, din apropiere? La câțiva metri în față, descopăr o țeavă metalică verde și o butelie de gaz, conectată la țeavă cu un furtun. „Sunt peste 35 de tunuri cu gaz în comună, percutează zi și noapte. Așa încercăm să ne apărăm de ciorile și de coțofenele care ne găuresc pepenii”, mă lămurește Costin.
Destin cu cioc și pene
Între timp, ni s-au alăturat încă trei bărbați, toți agricultori. Doi dintre ei sunt și consilieri locali. Pe o singură voce, acuză păsăretul sălbatic că le distruge munca, începând de primăvara, de la semănat, până toamna, la recoltat. „Vin cu milioanele”. „La noi găsesc de mâncare tot sezonul, nu fac foamea”. „Am trimis sesizări la autorități, să ne ajute”. „Unii din noi am fost amendați din cauza zgomotelor făcute de tunuri noaptea”. „Noi nu avem suprafețe mari, ca să nu se simtă paguba”. „Păsările s-au învățat cu sperietorile și cu tunurile”. „Am văzut o cioară stând pe țeava unui tun”. Replicile și explicațiile curg ca apa Oltului, de dincolo de digul înalt, muiate în năduf îngroșat de neputință. Păsările invocate de săteni capătă, pentru mine, forța destinului. Sunt ca o inundație incontrolabilă. Sunt ca niște emisari cârcotași ai zeilor (doar vin în picaj, din cer!) ca să-i hărțuiască pe oameni, să le arate că puterea lor e limitată. Mai ales că vietățile acestea penate sunt date dracului de inteligente. Și au pofte alese. Pentru a-și astâmpăra setea, ar avea la dispoziție noianul de ape al Oltului îndiguit. Dar cum să bea ele apa searbădă dintre dalele de ciment, când în apropiere sunt pepenii cu miez dulce? Au și apă, au și dulceață. Un adevărat răsfăț estival. Se delectează și ele întocmai ca noi, oamenii. Ciorile și coțofenele au descoperit și benzile de picurare întinse printre pepeni. După câteva lovituri de cioc, perforează plasticul negru și se adapă pe îndelete. E ca și cum noi am bea apă cu paiul. Cât privește tunurile cu gaz, păsările s-au prins că nu le pot face niciun rău, fiindcă produc numai zgomot. Nu scuipă foc care să le ucidă. Deci, nu sunt periculoase. Nu mai merită să le ia în seamă și să renunțe la plăcerile gustative. O tânără femeie a adus doi câini, a umplut tarlaua cu sperietori și a instalat, desigur, și un tun cu gaz, dar degeaba. Ține în brațe un pepene găurit: „Am pierdut vreo câteva tone”.
Cine plătește?
Cele câteva specii de ciori și coțofene nu sunt păsări ocrotite de lege. Vânarea lor trebuie să fie făcută însă strict de vânători autorizați, în anumite perioade ale anului și în limitele unor cote stabilite de administratorul fondului cinegetic. Fermierilor nu le este permis să le ucidă. Pot numai să recurgă la soluții care să le îndepărteze. De aici, zecile de tunuri cu gaz, instalații cu ultrasunete, sperietori din zdrențe sau sperietori din comerț, în formă de păsări uriașe, colorate. Numai că ciorile și coțofenele sunt păsări adaptabile. Metodele omului nu mai prea dau rezultate. Potrivit legii, agricultorii păgubiți de animalele sălbatice trebuie să primească sume de bani de la stat, după ce primăria și administratorul fondului de vânătoare evaluează stricăciunile. Așa scrie în lege, dar la noi drumul de la lege la aplicarea acesteia este, deseori, halucinant de lung. Cererile de despăgubire zac prin sertare, în multe cazuri, și fermierii își primesc foarte greu banii cuveniți. La Voicești, pe terenurile cu pepeni, nu au fost făcute evaluări ale pagubelor. Poate oamenii așteaptă ca stricăciunile să fie plătite de… păsări. Au mâncat, să achite nota! Sper că nu reiese din notele mele jurnalistice, că recoltele sunt distruse în întregime. Nu trag realitatea de păr ca să mă scot eu un cronicar al dezastrului. Nu ține de cultura mea profesională. Le mai rămâne și localnicilor ce să recolteze și să ducă la piață. Chiar dacă știu ce-i așteaptă, în fiecare primăvară, ei seamănă din nou. Problema lor este generată de faptul că nu au suprafețe mari, cu producții mari, de unde s-ar putea înfrupta și păsările, fără ca pagubele să fie resimțite în aritmetica agricolă. Or, ei își măsoară terenurile cu pogonul. E o puzderie de fâșii de teren arabil, cultivat cu te miri ce. Cât am stat pe acele câmpuri, am văzut numai câteva ciori răzlețe. Stolurile acelea copleșitoare s-au lăsat așteptate. Mă gândesc că vestea că un reporter e prezent în bostănării să se fi răspândit în comunitatea penatelor buclucașe și să-și fi spus una alteia: „în orele astea, cât stă ăla cu microfonul pe câmp, nu decolăm”. Le umanizez, fiindcă sunt al dracului de inteligente. Își cunosc bine teritoriul de acțiune: după ce lubenițele din Voicești s-au rărit, fiind duse la piață, păsările s-au mutat mai la nord, în viile Drăgășanilor, unde sunt struguri dulci și zemoși. Niciun tun, nici o sperietoare nu le stă în cale spre un nou deliciu!
