În ultima vreme, premierul reformist Ilie Bolojan este atacat propagandistic pentru acțiunile sale, din toate direcțiile. Îl atacă nu numai opoziţia (AUR, SOS și POT), sindicatele din sectorul administraţiei publice, învățământ sau sănătate, ci și liderii unora dintre partidele alianței care îl susține la guvernare. Ilie Bolojan a devenit un fel de „om negru” al tuturor acestor organizații și politicieni. Nicio mişcare nu-i este iertată, nicio declarație nu scapă de interpretările răuvoitoare ale proaspeților săi adversari. Până și o participare protocolară la congresul unui partid guvernamental (UDMR-ul), la care nu a părăsit ostentativ sala în care s-a intonat un imn local cu nuanțe etnice, a fost insinuată ca o atitudine antinațională, ca o poziţie contrară intereselor generale ale țării. D-l Bolojan a devenit, în imaginea construită de adversarii săi, un robot tehnic, lipsit de orice empatie pentru cei pe care îi conduce, adică pentru toți contribuabilii României, ai țării pe care, ca prim-ministru, o administrează.
Care sunt motivele acestei răsturnări de poziţie față de un om chemat, după ultimele alegeri parlamentare, să preia, ca un salvator, guvernarea? Administrațiile anterioare (bazate, în principal, pe aceleași partide care alcătuiesc coaliţia guvernamentală în funcțiune, PSD-ul și PNL-ul) au lăsat țara într-o gravă criză fiscală, ce amenință să deverseze într-o criză economică majoră. Cum liberalul Bolojan s-a vădit un sobru și serios funcționar al administrației locale (în Oradea și Bihor), echilibrând și eficientizând cheltuielile statului din zonă, a fost chemat să repete experiența la nivelul țării, în speranța că, prin decizii dure asumate, va depăși efectele găurii fiscale moștenite și va asigura continuitatea netulburată a funcționarii statului. Bolojan și-a început misiunea adoptând, într-un prim pachet de măsuri, deciziile clasice pentru oricare guvern aflat la ananghie: a crescut taxele și impozitele tuturor contribuabililor, pentru a preveni criza economică și riscul ca statul român să piardă încrederea creditorilor săi internaționali și a Comisiei UE (care – prin PNRR – i-a acordat fonduri de dezvoltare). Premierul știa că amendarea tuturor cetățenilor pentru politica economică nesăbuită și partizană politic a guvernelor anterioare (conduse alternativ de PNL și PSD) este absolut nepopulară, dar și-a asumat conștient pierderea de popularitate electorală. Ilie Bolojan nu s-a oprit însă aici, ci și-a propus să înlăture cauzele crizei fiscale majore, ultima dintr-o serie de crize ce au zguduit ciclic statul român. În experienţa lui locală din Bihor, premierul a realizat că disfuncționalitățile economico-sociale ale statului român se datorează, în primul rând, structurării defectuoase a sistemului său politico-administrativ, funcționării pervertite a instituțiilor sale. Bolojan nu este primul politician care diagnostichează slăbiciunile statului al cărui cetățean este, dar este primul care s-a hotărât concret, să încerce restructurarea lui, să îl reformeze. Prin pachetele 2 și 3 ale programului său de guvernare, premierul a trecut la atacarea SISTEMULUI prin care țara este administrată de peste trei decenii și jumătate. Or, această mișcare, ce depășește mandatul încredințat lui de partidele coalizate la putere, a provocat – la început discret – un adevărat seism în lumea politică românească, obișnuită să rezolve prin adaptări și acomodări succesive, crizele generate de SISTEM.
Care este esența perversă a acestuia, esenţă pe care d-l Bolojan încercă să o eradicheze? După desființarea partidului unic – PCR-ul –, în 1990, nomenclatura comunistă (activiștii și securiștii) și-au transferat, în lipsa oricărei lustrații, competențele în instituțiile statului. După privatizarea cu cântec a așa-numitei proprietăți socialiste, acestea au devenit principalele surse de asigurare a unor venituri superioare față de cele ale cetățenilor de rând. Moștenitorii comunismului și-au asigurat dominația în instituțiile capturate. PSD-ul (după ultima lui denumire), a transferat clientelismul în instituțiile statului, pe care le-au burdușit cu apropiaţii și intimii lor, ce trebuiau răsplătiți pentru susținere și condiționați să o asigure în continuare. PSD-ul a lucrat, în special, în această direcție, dând autonomie în consumarea fondurilor de la bugetul statului (prin cunoscutul PNDL) autorităților locale, care au devenit baza sa electorală prin orientarea votului popular în comunitățile aferente. Interesele partinice, cuplate simbiotic cu cele locale, au prevalat astfel în fața interesului social și național general. Statul a devenit, în consecință, un STAT CAPTURAT partinic, de „aleșii” săi. Instituţiile sale și-au pierdut rolul prescris profesional, ajungând să fie devoratoare lipsite de orice control și responsabilitate ale fondurilor bugetului de stat.
Cu un astfel de SISTEM a ales să se lupte Ilie Bolojan. Încercând, prin măsurile din pachetele 2 și 3 ale programului său, să reducă structurile corupte de personal ale administrației locale și centrale, impunând restructurarea companiilor economice ale statului, Bolojan loveşte tocmai esenţa SISTEMULUI. Lasă, altfel spus, fără bază clientelară PSD-ul și partidele pervertite de el (PNL-ul, UDMR-ul) sau create de strategii lui (AUR, SOS, POT).
PSD-ul și partidele asociate lui și-au mobilizat toate mijloacele mediatice pentru a-l demoniza pe premier. În Parlament, PSD-ul (deși face parte din coaliția de guvernare) s-a asociat cu extremistul AUR, pentru a amenda inițiativele reformiste ale premierului și ale miniştrilor USR-iști (singurul partid antisistem). PSD-ul vrea ca d-l Bolojan să plece de la șefia guvernului, acceptând ca aceasta să fie preluată tot de un liberal. În PNL sunt destui lideri care își doresc folosirea în continuare a formulei clientelare PSD-iste. Liderii partidului majoritar speră că CCR-ul va respinge legea privind statutul special al magistraților, pentru care d-l Bolojan și-a asumat răspunderea. Demisia lui va salva SISTEMUL. În fapt, dacă ea se va întâmpla, nu va asigura decât o prelungire agonică a structurilor centrale ale României. Dar așa, naiv și dezinformat cât este, electoratul român a început să se trezească, sesizând cine sunt inițiatorii și beneficiarii SISTEMULUI. Statul român se află într-o aventură ce i-ar putea pune la îndoială chiar existența.
