E o femeie plinuță (așa cum recunoaște, cu umor!), cu părul vâlvoi, roșu-carmin, ușor de identificat. Are ochii albaștri, cu sufletul topit în ei, și umblă prin lume zâmbind. De ani buni, i se identifică numele cu cel al teatrului pe a cărui scenă joacă de 32 de ani. E când femeie de serviciu, când soție înșelată, când Dumnezeu. Cel mai ades, însă, e ea însăși: Roxana Olșanschi, actriță a Teatrului de Artă din Deva.

„Trebuie să respecți publicul”

„Când m-am născut, tata a părăsit-o pe mama, pentru că adusese pe lume o fată. Nici n-a venit să ne scoată din spital. Au făcut-o bunicii, o mătușă și un unchi. Lângă ei am crescut până la șapte ani, în București, unde mi-am și petrecut apoi toate vacanțele, până la majorat. Mătușa și unchiul nu aveau copii, se căsătoriseră târziu, la 50 de ani, și toată dragostea lor au revărsat-o asupra mea. Mă duceau la operă, la operetă, la teatru, nu știu dacă am ratat vreun spectacol când eram copil. Nu pricepeam foarte mult, dar am ajuns să-mi doresc să fac ce vedeam. Dădeam spectacole, acasă, cu un șorțuleț pe post de costum și o pereche de ștrampi, în loc de păr lung. Cântam, spuneam poezii, inventam scenete, eram în elementul meu”, își amintește Roxana.

La vremea de mers la școală, mama și bunicii, originari din zona Focșaniului, s-au mutat la Deva. Au înscris-o pe Roxana la Școala de muzică și arte plastice din oraș, pentru că făcuse, și până atunci, vioară și pian. Avea ureche muzicală foarte bună. Pe atunci, elevii mergeau încolonați la spectacolele de teatru din oraș, adecvate vârstei lor. „Cred că așa se face educație, inclusiv pe partea culturală: să-i duci pe copii la spectacole, constant, la teatru, la operă, chiar dacă nu pricep foarte mult. Important e să fie acolo, că, într-un fel sau altul, le va fi de folos ulterior”.

După ce a terminat liceul, Roxana a căutat să se angajeze, ca să-și ajute mama să se descurce ceva mai ușor cu ale vieții. S-a angajat la un magazin de materiale de construcții și, după vreo două săptămâni, s-a dus la o petrecere de Ziua Femeii. Pentru că știa și-i plăcea încă de pe-atunci, la nebunie, să cânte, i-a rugat pe cei din orchestră s-o lase și pe ea la microfon. I s-a propus, pe loc, un contract de colaborare, ceea ce a atras furia patroanei magazinului, care a concediat-o pe loc. Dar Dumnezeu a ajutat-o, pentru că tocmai atunci, Teatrul de Estradă din Deva (cum se numea la vremea aceea) făcea angajări. „A fost un examen foarte serios, stăteam cu toții în sală, vedeam exact ce făceau concurenții. Mi-a plăcut foarte tare, nu conta pe ce post vrei să te angajezi, probele erau aceleași: cântec, dans, poezie. Am luat examenul în septembrie 1993, dar nu exista post, n-au putut să mă angajeze. Abia în primăvara lui 1994 am fost angajată cu acte, ca actriță, deși eu cântam”.

„La Deva, ca în Hollywood”

– După anii de București, nu ți s-a părut Deva un loc prea strâmt?

– Mi-am dorit să rămân și să muncesc aici. Am considerat mereu că, dacă ești omul potrivit la locul potrivit, poți să lași o urmă de bine, rămâne ceva după tine. Nu cred că aș vrea să fiu un artist într-un teatru mare și nimeni să nu știe de mine sau să nu joc nimic. Teatrul din Deva e exact ce-mi doream, nu doar să cânt, ci să și joc, să dansez, să fac de toate. Îmi amintesc perfect primul spectacol, în octombrie 1993, „Servus, Revista!” se chema. Când s-a deschis cortina, erau vreo 700 de oameni în sală, iar noi, pe scenă, eram foarte mulți tineri, orchestra, baletul, mi s-a părut ca e ca în filmele de la Hollywood. Mi-am trăit visul, și de-atunci tot asta fac. În plus, teatrul din Deva are suflet. Nu că-s colegii mei, dar oamenii ăștia au suflet!

– E și publicul devean la fel de sufletist când vine vorba de teatru?

– În pandemie, am început să ne cunoaștem foarte bine publicul, pentru că veneau aceiași oameni și, de obicei, cereau același loc. Era un domn care stătea mereu în rândul 3, loc 23, venea mereu, la toate reprezentațiile. Mi-a spus, la un moment dat, înaintea unui spectacol, cât e de bucuros că reușise să-și aducă nepotul la teatru. Sincer, le doresc tuturor colegilor mei de breaslă să aibă, statornic, la fiecare spectacol, pe cineva în rândul 3, locul 23!

Aici, la Deva, avem o comunitate foarte mică, dar lumea vine la teatru și asta ne bucură. E așa fain să mergi pe stradă și oamenii să te oprească, să te strige! Mă cunosc după păr, a devenit marcă înregistrată, așa roșu și vâlvoi. Eu cred că cea mai mare calitate pe care o are teatrul din Deva e că e aproape de oameni. Distanța dintre actori, artiști și public nu e atât de mare cum e în alte orașe. Chiar am avut o dispută cu un coleg, care a greșit o replică și a spus: „Asta e! Ne permitem, că suntem la Deva!”, ca și când publicul de aici ar fi de categorie inferioară celor din alte orașe. Nu există așa ceva! Publicul e public, punct. Trebuie să-l respecți, dacă te respecți pe tine și meseria ta.

Publicul din Deva preferă comedia, acceptă drame doar dacă-s foarte bune, și nu e dispus la experimente teatrale. Din păcate, deși avem, la Deva, liceu de artă, elevii nu vin la spectacole. Sunt 1200 de elevi care se pregătesc să devină artiști, au pretenția să fie aplaudați pe scenă, dar nu vin la teatru.

„Am muncit de mi-a sărit inima”

– E suficient talentul ca să devii actor, sau e nevoie și de studii de specialitate?

– Nu, nu e suficient doar talentul, dar, pe lângă el și pe lângă studii, e nevoie de multă, foarte multă muncă. Aici, la Deva, suntem cu adevărat un colectiv de oameni născuți pentru profesia asta. Au fost câțiva directori, în timp, care-au vrut să ne dea pe toți afară. Au adus profesori de la Cluj să ne examineze și, ghinion! Au avut surpriza că toți am luat examenul. Când eu m-am angajat, nu era nimeni cu studii superioare în teatru, angajările se făceau după talent. Dar ni s-a spus, la un moment dat, că ar fi bine să facem și studii, și ne-am dus cu toții.

Dar știi ce mi se pare dureros? Că facultățile de profil din România nu mai au nici o legătură cu piața muncii, nu mai au nici o legătură cu nimic. Își iau foarte mulți studenți, pentru că, la actorie, taxele sunt peste 10.000 de lei pe an, și, la final, ai pe piață 500 de actori anual care îngroașă rândurile frustraților. Facultățile de teatru n-ar trebui să aibă mai mult de cinci absolvenți pe an, aleși pe sprânceană. Nu e posibil să iasă un actor de pe băncile facultății și să fie sâsâit, rârâit, cu defecte de vorbire! Probele de ritm și dicție ar trebui să fie eliminatorii. Din păcate, în România, în ultimii ani, se fac concursuri care nu-s concursuri, nu mai există concurență adevărată și, dacă e, e neloială. Din păcate, nu toți au șansa să dovedească ce pot, și nu doar în teatru. Foarte mulți absolvenți de teatru încep să lucreze în domenii colaterale, se prezintă la castinguri de film. Dar acolo contează doar cum arăți, nu ce știi să faci. În toate filmele românești există o proastă, o curvă, un bețiv și-un polițist. Dacă fața ta se potrivește, ai o șansă, dar pe nimeni nu interesează dacă ai talent. Pe când la teatru, nu imaginea contează, ci talentul, puterea de a-i seduce pe spectatori. Eu mi-am dorit să slujesc scena, aici e pentru mine acasă, dar mi-a dat Dumnezeu și un strop de talent și-am și muncit, de mi-au sărit inima și creierii din loc. Am avut și marele noroc să fiu în momentul potrivit, la locul potrivit. Mi s-a propus, la un moment dat, să joc la București, un one-woman-show. Pur și simplu, stăteam pe un scaun și povesteam, iar la final mi s-a spus așa: „În București, se joacă teatru în foarte multe spații, permanent. Noi, când venim la teatru, ne așteptăm ca actorul să-și dea pumni în cap, să se zgârie pe față, să se dezbrace, să facă lucruri șocante, ca să atragă atenția, iar tu ai venit, te-ai pus pe un scaun și ai început să ne vorbești. Ai fost ca o apă proaspătă de izvor”. A fost cel mai mare compliment care mi s-a făcut! Din dorința de a fi altfel, de cele mai multe ori exagerăm și facem lucruri doar de dragul de a fi făcute, nu mai suntem noi. Dacă vrei să faci un lucru, fă-l, dacă nu, refuză-l, decât să faci o tâmpenie!

Asta e tare fain în actorie, că poți fi în fiecare zi altcineva, nu ai acea rutină la care ajungi în alte meserii. Cred că asta ne și ține activi, chiar dacă fizic ne mai betegim: când auzi gongul, te-ai îndreptat de spate și devii cine trebuie să fii în piesă. Profesorii noștri, de la care-am învățat sau am furat meserie, ne spuneau așa:

„Când ești pe scenă, zâmbești, chiar dacă ai pe cineva mort acasă. Omul nu vine să afle problemele tale, ci să uite de ale lui. Spatele drept, atitudine, zâmbet, și-ți faci rolul, apoi poți să cazi, să te doară, să plângi. În fața publicului, însă, trebuie să fii impecabil!”.

„Eu sunt Dumnezeu!”

– După un spectacol bun de teatru, spectatorii pleacă acasă cu întrebări, cu zâmbete sau lacrimi. Cu ce pleacă acasă actorii?

– Tipologia mea în teatru e cea de femeie înșelată, dar am avut și norocul ca o regizoare să vadă în mine altceva. În piesa „Invitatul surpriză”, pusă în scenă la Teatrul din Reșița, regizoarea Laura Moldovan a vrut ca eu să fiu Dumnezeu. Chiar așa! Eu cred foarte tare în Dumnezeu, că nu m-a lăsat niciodată. În fiecare dimineață Îi mulțumesc că mi-a mai dat o zi. Așa că am fost contrariată: „Bine, dar eu sunt femeie!”. „O să înțelegi”, mi-a spus. Și am înțeles! La premieră, au fost foarte mulți preoți în sală, efectiv, s-a auzit cum și-au înfipt degetele-n scaune când am intrat eu și-am spus: „Eu sunt Dumnezeu!”. Acea piesă mi-a răspuns mie la atâtea întrebări existențiale, de nu vă pot spune. Era un monolog în care spuneam cam așa: „De ce te uiți așa la mine? Nu pot să arăt așa? Păi, dacă sunt Dumnezeu, pot să arăt cum vreau eu! Și nu pot fi peste tot în același timp? Sunt ca aerul. Și Dumnezeu e iubire, iar iubirea e peste tot”.

– Există o diferență între actorii din provincie și cei din teatrele mari?

– Diferența e vizibilitatea. Am pus în scenă „Gaițele” și, după câteva zile, tot cu „Gaițele” au venit nume importante ale scenei de la București. Avem spectatori fideli, care s-au dus din curiozitate și ne-au spus că spectacolul nostru a fost mai bun. „Voi sunteți mai prezenți pe scenă, nu tratați spectacolul ca și când vi se cuvine”, ne-au spus. Pentru noi, actorii din Deva, fiecare întâlnire cu publicul e o bucurie. Sunt spectatori care merg sau nu la teatru, doar pentru că apare un anumit nume pe afiș. La noi, lumea vine pentru că văd echipa în totalitatea ei, nu avem dive, ci lucrăm dintotdeauna ca o echipă.

Pe de altă parte, dacă vrei să vezi producții mari, te duci la teatre mari, dar alea costă bani. Oamenii nu înțeleg, dar cultura presupune bani. Cred că de-asta sunt nocive manifestări gen „zilele orașului”, că oamenilor li s-a asigurat acces la cultură gratis, n-au mai fost nevoiți să plătească bilet. Spectacolul este un produs care presupune bani și, cu cât e mai bun, cu atât se întorc mai mulți bani. Un exemplu este „Faust” al lui Purcărete, care se joacă cu casa închisă, de 18 ani. La reprezentațiile de acum, întinse pe opt zile, toate biletele s-au vândut în 20 de minute. Și costă 100 de lei un bilet! Dacă ai cere la Deva atât, ar strâmba din nas, pentru că sunt snobi, li se pare că doar artiștii veniți din altă parte sunt mai buni.

Nu zic că e perfect ce facem noi, mereu e loc de mai bine, dar trebuie să ne descurcăm cu ce avem, să refolosim aceeași recuzită de n ori, să bem din aceeași sticlă de apă vreo șase spectacole, pentru că nu sunt bani, dar vrem calitate, ca la teatrele mari.

„Ne-au cotropit proștii”

– Cum vezi viitorul teatrului, în vremurile pe care le trăim?

– Eu am mâncat o pită bună și am trăit o viață foarte frumoasă aici și sper să aibă posibilitatea asta și cei mai tineri. Dacă se închide teatrul, mie nu mi-e frică să merg să fac orice, nu mi-e rușine să muncesc. Îmi doresc ca măcar anii care urmează, deși am dubii, să fie cum au fost ultimii doi-trei ani, la nivel cultural. Mi-e teamă, însă, că va fi mai rău și că va fi sfârșitul pentru mulți dintre noi, din punct de vedere artistic. Civilizația a evoluat și datorită culturii, dar acum, pe plan cultural, involuăm, iar trendul este descendent, pentru că așa se dorește. Oamenii mai puțin educați sunt mai ușor de manipulat. Mă uit în jur și nu-mi vine să cred ce se întâmplă. Mai demult, oamenii proști se ascundeau, le era jenă să deschidă gura, acum am făcut din pros­tie o valoare. Ne-au cotropit, pentru că noi am tăcut și nu am reacționat. E trist.

– Roxana, invită-ne la cel mai nou spectacol în care joci!

– Piesa se numește „Misiunea din pădurea tăcută” și va avea premiera duminică, 12 Octombrie. Eu sunt bufnița Buf, înțeleapta pădurii, care, împreună cu prietenii, măgarul Ghiță și buburuza Bubu, încearcă să afle motivul pentru care pădurea a tăcut. A tăcut, ca să auzim cât de tare zbierăm unii la alții. Asta ne-a făcut să ne întoarcem către noi și să căutăm motivele în noi. Pentru asta, avem de trecut praguri: podul sincerității, oglinda în care ne vedem exact cum suntem.

– E un spectacol pentru copii?

– La Deva, nici un spectacol pentru copii nu e doar pentru ei, e mereu ceva care se adresează și părinților, profesorilor, adulților. Vă așteptăm în sală, să ne bucurăm împreună și de tăcerea pădurii, și de zgomotele ei liniștitoare!